Elita, între Orient şi Occident

Cristi Pantelimon 24 februarie 2013 0 Comentarii

Concepţia despre elită a lui René Guénon este cu totul opusă teoriilor sociologice clasice occidentale pe această temă. Dificultatea receptării gândirii guenoniene nu trebuie, de aceea, subestimată. Vorbind despre „elita intelectuală”, el se gândeşte la o elită perfect integrată spiritului tradiţional al unei arii civilizaţionale. Din punctul său de vedere, Occidentul este lipsit de o elită în sens tradiţional (elită intelectuală înseamnă la el o clasă de oameni care se ocupă exclusiv cu metafizica, deci cu teoria cea mai generală, fără a se preocupa de angrenajele lumeşti ale momentului), tocmai pentru că Occidentul a devenit singura civilizaţie care s-a abătut de la calea evolutivă tradiţională, reprezentând, prin această deviere, o adevărată ameninţare pentru celelalte civilizaţii ale planetei. Stilul său aluziv, capacitatea sugestivă infinită, nedublată de preocuparea pentru exemplificări, face ca textul să poarte pecetea unui inefabil mister, tipic pentru un autor ce aparţine definitiv clasei iniţiaţilor. Pentru relaţia Occident-Orient, opera şi viaţa lui Guénon sunt paradigmatice. Refuzat ca mesager al Orientului într-un Occident tributar manifestărilor cantitativiste, el vorbeşte unei republici universale a iniţiaţilor în philosophia perennis. Prezentăm cititorilor noştri un capitol din lucrarea Orient şi Occident, apărută iniţial în 1924. 

C.Pantelimon

"ORIENT ŞI OCCIDENT 

Constituirea şi rolul elitei

Am vorbit deja, în mai multe rânduri, despre ceea ce numim elita intelectuală. Se va fi înţeles probabil, fără dificultate, că ceea ce desemnăm prin această noţiune nu are nimic în comun cu ceea ce este, în Occidentul actual, desemnat uneori sub acelaşi nume. Savanţii şi filosofii cei mai eminenţi în specialităţile lor pot să nu fie deloc calificaţi pentru a face parte din această elită; există chiar mai multe şanse ca ei să nu facă parte, în virtutea obişnuinţelor mentale pe care le-au dobândit, a multiplelor prejudecăţi de care nu se pot despărţi şi, mai ales, a acelei „miopii intelectuale” care este adesea consecinţa acestora; pot să existe mereu excepţii onorabile, desigur, dar nu trebuie să contăm prea mult pe ele. În general, există mai multe resurse într-un ignorant decât în cel care s-a specializat într-un domeniu de studii esenţialmente limitat şi care a suportat deformarea inerentă a unei asemenea educaţii: ignorantul poate să aibă în el posibilităţi de înţelegere cărora nu le lipseşte decât o ocazie pentru a se desfăşura, iar acest caz poate fi cu atât mai frecvent cu cât maniera în care se realizează învăţământul occidental este mai defectuoasă. Aptitudinile pe care le avem în vedere când vorbim de elită, fiind de ordinul intelectualităţii pure, nu pot fi determinate de nici un criteriu exterior, iar aici sunt lucruri care nu au nimic a face cu „instrucţia profană”; există, în anumite ţări din Orient, oameni care, deşi nu ştiu nici să citească, nici să scrie, aparţin la un nivel foarte înalt elitei intelectuale. Nu trebuie să exagerăm nimic, nici într-un sens, nici în altul: din faptul că două lucruri sunt independente, nu rezultă că ele sunt incompatibile, iar dacă, mai ales în condiţiile lumii occidentale, instrucţia „profană” sau exterioară poate furniza mijloace de acţiune suplimentare, ar fi, cu siguranţă, greşit să o dispreţuim pe nedrept. Numai că există anumite studii pe care nu le putem face nepedepsiţi decât atunci când, având deja dobândită această direcţie interioară invariabilă la care am făcut aluzie, suntem definitiv imunizaţi contra oricărei deformaţii mentale; când am ajuns în acest punct, nu mai există pericol de care să ne temem, căci ştim mereu încotro mergem: putem aborda orice domeniu fără a risca să ne rătăcim în el, nici să ne oprim la el mai mult decât trebuie, căci ştim dinainte, cu exactitate, ce importanţă are; nu mai putem fi tentaţi de eroare, oricare ar fi forma ei, nu mai putem confunda adevărul şi eroarea şi nici nu mai putem amesteca absolutul şi contingentul. Dacă am vrea să întrebuinţăm aici un limbaj simbolic, am putea spune că deţinem, în acelaşi timp, o busolă infailibilă şi o platoşă impenetrabilă. Dar, înainte de a ajunge acolo, e nevoie adesea de mari eforturi (nu spunem că „mereu”, timpul nefiind, aici, un factor esenţial) şi tocmai acum este nevoie de cele mai mari precauţii în vederea evitării oricărei confuzii, cel puţin în condiţiile actuale, căci este evident că, într-o civilizaţie tradiţională nu puteau exista aceleaşi pericole, de vreme ce acolo, cei cu adevărat dotaţi intelectual găsesc toate condiţiile pentru a-şi dezvolta aptitudinile; în Occident, dimpotrivă, ei nu pot întâlni acum decât obstacole, adesea insurmontabile şi, doar graţie unor circumstanţe aproape excepţionale, pot ieşi din cadrele şi convenţiile impuse de convenţii atât mentale, cât şi sociale.

            În epoca noastră, elita intelectuală, aşa cum o înţelegem noi, este cu adevărat inexistentă în Occident; excepţiile sunt prea rare şi izolate pentru a putea constitui ceva demn de acest nume şi, chiar sunt, de cele mai multe ori, cu totul străine lumii occidentale, pentru că este vorba despre individualităţi care, datorând totul, sub raport imtelectual, Orientului, se găsesc, din acest punct de vedere, în aceeaşi situaţie cu orientalii care trăiesc în Europa şi care nu cunosc decât vag prăpastia care îi separă mental de oamenii din jurul lor. În aceste condiţii, eşti tentat cu siguranţă să te închizi în tine însuţi, mai degrabă decât să rişti, încercând să exprimi anumite idei, să te loveşti de indiferenţa generală sau chiar să provoci reacţii ostile; totuşi, dacă suntem convinşi de necesitatea unor schimbări, trebuie să începem să facem anumite lucruri în acest sens, sau cel puţin să dăm, celor care sunt capabili (căci trebuie să existe şi din aceştia, în ciuda a tot), ocazia de a-şi dezvolta facultăţile latente. Prima dificultate constă în a-i determina pe cei care sunt astfel calificaţi, şi care pot să nu bănuiască deloc propriile lor posibilităţi; o altă dificultate ar fi apoi de a opera o selecţie şi de a-i îndepărta pe cei care ar putea să se creadă calificaţi, fără a fi efectiv, dar trebuie să spunem că, foarte probabil, o atare eliminare se face aproape de la sine. Aceste chestiuni nu se pun acolo unde există un învăţământ tradiţional organizat, pe care fiecare poate să-l primească după măsura capacităţii sale, şi până la nivelul pe care poate să-l obţină; există, într-adevăr, mijloace de a determina exact zona în care pot să se întindă posibilităţile intelectuale ale unei individualităţi date, dar acesta este un subiect de ordin „practic”, dacă se poate folosi acest termen aici, sau „tehnic”, dacă se preferă, şi pe care nu avem niciun interes să-l tratăm în starea actuală a lumii occidentale. În rest, în acest moment nu vrem decât să prevedem, destul de aproximativ, câteva dintre dificultăţile pe care trebuie să le depăşim pentru a ajunge la un început de organizare, la o constituire chiar embrionară a elitei; ar fi prea devreme să încercăm de pe acum să definim mijloacele acestei acestei constituiri, mijloace care, dacă va fi să le concepem într-o zi, ele vor depinde în bună măsură de circumstanţe, ca orice lucru care este o chestiune de adaptare. Singurul lucru care este realizabil până la o nouă ordine este de a da cumva elementelor posibile ale viitoarei elite conştiinţa de sine, iar acest lucru nu se poate face decât expunând anumite concepţii care, atunci când îi vor atinge pe cei care sunt capabili să înţeleagă, le vor arăta existenţa a ceea ce ei ignoră şi îi vor fac în acelaşi timp să întrevadă posibilitatea de a merge mai departe. Tot ceea ce are legătură cu ordinea metafizică este în esenţă să deschidă celui care o concepe cu adevărat orizonturi nelimitate; nu este o hiperbolă, nici un mod de a vorbi, ci trebuie înţeles literalmente, ca o consecinţă imediată a universalităţii principiilor. Cei cărora li se vorbeşte numai de studii metafizice şi de lucruri care ţin exclusiv de domeniul purei intelectualităţi nu se pot îndoi deloc, de la început, de tot ceea ce implică lucrul acesta; să nu ne înşelăm: e vorba aici de lucrurile cele mai formidabile care există şi dincolo de care nu tot ce mai există nu este decât un joc de copii. De aceea, cei care vor să abordeze acest domeniu fără a avea calificările necesare pentru a ajunge măcar la primele grade ale adevăratei înţelegeri, se retrag spontan, imediat ce se găsesc în punctul de a începe un demers serios şi efectiv. Adevăratele mistere se apără singure de orice curiozitate profană, însăşi natura lor protejându-le de orice atingere a prostiei umane şi, în mod egal, de puterile iluzorii pe care le putem califica drept „diabolice” (fiecare este liber să pună sub acest cuvânt toate sensurile pe care le doreşte, la propriu sau la figurat). De aceea, ar fi de-a dreptul pueril să recurgem aici la interdicţii care, la un asemenea nivel, nu pot avea nici o raţiune de a fi; astfel de interdicţii sunt, poate, legitime în alte cazuri, pe care nu intenţionăm să le discutăm, însă ele nu pot privi pura intelectualitate; asupra punctelor care, depăşind simpla teorie, necesită o anumită rezervă, nu este nevoie să se ia, de către cei care ştiu ce înseamnă, angajamente de un anumit fel pentru a-i obliga să păstreze mereu prudenţa şi discreţia necesare; toate acestea sunt dincolo de nivelul formulelor exterioare, oricare ar fi ele, şi nu au nici o legătură cu acele „secrete” mai mult sau mai puţin bizare pe care le invocă mai ales cei care nu au nimic de spus.

            Pentru că am ajuns să vorbim despre organizarea elitei trebuie să semnalăm, aici, o neînţelegere pe care am avut adesea ocazia să o constatăm: mulţi oameni, auzind cuvântul „organizaţie”, îşi imaginează imediat că este vorba de ceva comparabil cu formarea unui grup sau unei asociaţii oarecare; aici este o eroare fundamentală, iar cei care îşi fac astfel de idei demonstrează, prin asta, că nu înţeleg nici sensul şi nici anvergura problemei; ceea ce tocmai am precizat mai sus trebuie să ne facă să întrevedem motivele. Aşa cum adevărata metafizică nu se poate închide în formulele unui sistem sau unei teorii particulare, nici elita intelectuală nu se poate acomoda cu formele unei „societăţi” constituite, cu statute, regulamente, întruniri şi toate celelalte manifestări exterioare pe care acest cuvânt le implică în mod necesar; este vorba de cu totul altceva decât astfel de contingenţe. Să nu se spună că, pentru a începe, pentru a forma cumva un prim nucleu, s-ar putea imagina o organizaţie de acest tip; ar fi punct de plecare foarte nepotrivit, care nu ar putea duce decât la eşec. Într-adevăr, nu numai că această formă de „societate” este inutilă într-un atare caz, dar ea ar fi foarte periculoasă în virtutea deviaţiilor care nu ar întârzia să se producă: oricât de riguroasă ar fi selecţia, ar fi foarte dificil să se împiedice, mai ales la început şi într-un mediu puţin pregătit, pătrunderea unor entităţi a căror neînţelegere ar fi suficientă pentru a compromite totul. Este de anticipat că astfel de grupări riscă să se lase seduse de perspectiva unei acţiuni sociale imediate, poate chiar politice, în sensul cel mai îngust al cuvântului, ceea ce ar fi cea mai nefericită din toate eventualităţile şi cea mai opusă scopului iniţial. Avem foarte multe exemple de astfel de deviaţii: câte asociaţii care ar fi putut îndeplini un rol foarte înalt (dacă nu pur intelectual, măcar apropia) dacă ar fi urmat linia, nu au întârziat să degenereze până la a acţiona în direcţia opusă celei iniţială, ale cărei însemne sunt încă vizibile pentru cei care ştiu să le înţeleagă! Astfel, după secolul al XVI-lea, s-a pierdut total ceea ce ar fi putut fi salvat din moştenirea lăsată de Evul Mediu şi nu ne referim la toate inconvenientele minore: ambiţii meschine, rivalităţi personale şi alte forme de eşec care apar, în mod fatal, în grupuri astfel constituite, mai ales dacă ţinem cont, cum şi trebuie, de individualismul occidental. Toate acestea arată clar ceea ce nu trebuie făcut; se vede mai puţin clar ceea ce trebuie făcut – şi aceasta este normal, deoarece, în punctul în care ne aflăm, nimeni nu ar putea spune clar cum trebuie să fi constituită elita, admiţînd că ea este posibilă; este vorba aici, probabil, de un viitor îndepărtat şi nu trebuie să avem iluzii în această privinţă. Orice ar fi, vom spune că în Orient organizaţiile cele mai puternice, cele care activeazăcu adevărat în ordinea profundă nu sunt deloc „societăţi” în sensul european al cuvântului; se formează uneori, sub influenţa lor, societăţi mai mult sau mai puţin exterioare, în vederea unui scop precis şi definit, dar aceste societăţi, întotdeauna temporare, dispar imediat ce şi-au îndeplinit funcţia ce le-a fost desemnată. Societatea exterioară nu este, aşadar, decât o manifestare accidentală a organizaţiei interioare preexistente, iar aceasta, în tot ce are esenţial, este întotdeauna absolut independentă de cea exterioară; elita nu se amestecă în lupte care, oricare ar fi importanţa lor, sunt cu totul străine de domeniul său propriu; rolul său social nu poate fi decât indirect, dar, aşa fiind, nu este mai puţin eficace, căci, pentru a conduce cu adevărat tot ce mişcă nu trebuie să fii tu însuţi antrenat în mişcare[1]. Este, aşadar, exact invers faţă de planul pe care l-ar urma cei care ar dori să formeze întâi societăţi exterioare; acestea nu trebuie să fie decât efect, nu cauză, ele nu pot avea utilitate şi o reală raţiune de a exista decât dacă elita ar exista deja în prealabil (conform cu adagiul scolastic: „pentru a acţiona, trebuie să exişti”) şi dacă ea ar fi destul de bine organizată pentru a împiedica cu siguranţă orice deviaţie. Numai în Orient pot fi găsite, astăzi, modele din care să ne putem inspira; avem multe motive să credem că Occidentul a avut, la rândul lui, în Evul Mediu, câteva organizaţii de acelaşi tip, dar este cel puţin îndoielnic că au rămas din ele suficiente urme pentru a ne putea face o idee exactă despre cum erau, altfel decât prin analogie cu ceea ce există în Orient, analogie bazată, de altfel, nu pe supoziţii gratuite ci pe semne care nu înşeală când ştim deja anumite lucruri; pentru a le cunoaşte, trebuie să ne îndreptăm într-acolo unde este posibil să le întâlnim astăzi, pentru că nu este vorba de curiozitate arheologică, ci de o cunoaştere care, pentru a fi profitabilă, nu poate fi decât directă. Această idee a unor organizaţii care nu îmbracă deloc forma „societăţilor”, care nu au niciunul dintre elementele exterioare prin care acestea se caracterizează, dar care sunt totuşi mai bine constituite, pentru că se bazează, în mod real, pe ceea ce este imuabil şi nu admit în interiorul lor nici o intruziune a tranzitoriului, această idee, vom spune, este cu totul străină mentalităţii moderne şi ne-am putut da seama, cu diverse ocazii, de dificultăţile pe care le întâmpinăm pentru a o înţelege; poate că vom găsi mijlocul de a reveni cândva la aceasta, pentru că explicaţiile foarte întinse asupra acestui subiect nu intră în cadrul prezentului studiu, unde nu facem decât referiri incidentale, pentru a elimina neînţelegerile.

            Cu toate acestea, nu dorim să eliminăm orice posibilitate în acest sens – nu mai mult decât în oricare altul –, nici să descurajăm orice iniţiativă, dacă poate duce la rezultate valabile şi nu duce numai la o risipire de energie; nu vrem decât să avertizăm asupra opiniilor false şi concluziilor pripite. Este evident că nu constituie un pericol sau un inconvenient dacă un număr de oameni, în loc să lucreze izolat, preferă să se unească pentru a constitui un fel de „echipe de studiu” – cu condiţia ca ei să fie convinşi că nu au nevoie să recurgă la acest formalism exterior, căruia majoritatea contemporanilor noştri îi atribuie atâta importanţă, deoarece, în viziunea acestora, lucrurile exterioare înseamnă totul. De altfel, dacă vrem să procedăm cu responsabilitate şi pe termen lung, chiar pentru a alcătui simple „echipe de studiu”, sunt necesare multe precauţii, pentru că tot ce se întreprinde în acest domeniu pune în joc puteri nebănuite de vulg şi, în lipsa prudenţei, ne expunem la reacţii ciudate, cel puţin atât timp cât nu a fost atins un anumit grad de cunoaştere. Pe de altă parte, problemele de metodă depind aici direct de principiile înseşi; asta înseamnă că ele au o importanţă mult mai mare decât în oricare alt domeniu şi consecinţe grave în alt sens decât cel ştiinţific, unde sunt oricum departe de a fi neglijabile. Nu dezvoltăm aici toate aceste consideraţii; nu exagerăm nimic, dar, aşa cum am spus la început, nici nu vrem să ascundem dificultăţile. Adaptarea la anumite condiţii definite este întotdeauna extrem de delicată şi trebuie să ai date teoretice foarte vaste şi indubitabile înainte de a încerca o minimă punere a lor în practică. Chiar dobândirea acestor date nu este o sarcină facilă pentru occidentali; în orice caz (şi nu vom mai insista), este necesar să se înceapă cu această achiziţie de date, ea constituind unica pregătire indispensabilă, fără de care nimic nu poate fi făcut, căci de ea depind esenţialmente toate realizările ulterioare, în orice domeniu.

            Mai există un punct asupra căruia trebuie să insistăm: am spus cu altă ocazie că sprijinul orientalilor în îndeplinirea acestei sarcini nu va lipsi elitei intelectuale pentru că, în mod natural, ei vor fi întotdeauna favorabili unei apropieri care va fi ceea ce trebuie să fie; dar acest lucru presupune o elită occidentală deja constituită, iar pentru constituirea ei este nevoie de o iniţiativă occidentală. În condiţiile actuale, reprezentanţii autorizaţi ai tradiţiilor orientale nu se pot interesa intelectual de Occident; cel mult, ei se pot interesa numai de rarele individualităţi care vin spre Orient, direct sau indirect, şi care sunt doar cazuri excepţionale, insuficiente pentru a putea concepe o acţiune generalizată. Putem să afirmăm, aşadar: niciodată vreo organizaţie orientală nu va deschide „filiale” în Occident; niciodată, câtă vreme condiţiile nu vor fi cu totul schimbate, ea nu va putea întreţine relaţii cu vreo organizaţie occidentală, oricare ar fi ea, căci acestea nu ar fi posibile decât cu o elită constituită conform adevăratelor principii. Deci, până atunci, nu se pot cere orientalilor mai mult decât sugestii, ceea ce este deja mult, iar aceste sugestii nu pot fi transmise decât prin influenţe individuale, cu rol de intermediari, şi nu printr-o acţiune directă a organizaţiilor care, cu rezerva unor tulburări neprevăzute, nu-şi vor angaja niciodată responsabilitatea în problemele lumii occidentale, iar acest lucru e de înţeles devreme ce atari probleme nu le interesează; occidentalii sunt cei care trebuie să se intereseze de ceilalţi. Dacă nimeni în Occident nu dă dovadă, în acelaşi timp, de voinţa şi capacitatea de a înţelege tot ce trebuie pentru a se apropia realmente de Orient, acesta se va reţine să intervină, ştiind că ar fi inutil şi, chiar dacă Occidentul s-ar apropia de un cataclism, Orientul nu ar putea face altceva decât să îl lase abandonat lui însuşi; într-adevăr, cum să acţionezi asupra Occidentului, presupunând că s-ar dori, dacă nu găseşti aici nici cel mai mic punct de sprijin? În orice caz, o spunem din nou, ţine de occidentali să facă primii paşi; evident, nu este vorba despre masa populaţiei, nici chiar de un număr considerabil de indivizi, ceea ce ar fi poate mai degrabă dăunător decât util, din anumite puncte de vedere; pentru a începe, ar fi suficienţi câţiva, cu condiţia să fie capabili să înţeleagă cu adevărat şi profund despre ce este vorba. Mai este ceva: cei care au asimilat direct învăţătura orientală nu pot pretinde decât să joace acel rol de intermediari despre care am vorbit mai sus; ei sunt, datorită asimilării, prea aproape de Orient pentru a face mai mult; ei pot sugera idei, expune concepţii, indica ceea ce ar trebui făcut, dar nu pot avea ei înşişi iniţiativa unei organizaţii care, tocmai pentru că vine de la ei, nu ar fi cu adevărat occidentală. Dacă ar exista încă în Occident individualităţi, chiar izolate, care să aibă conservată intact moştenirea tradiţiei pur intelectuale, care în mod sigur a existat în Evul Mediu, totul ar fi mult simplificat; dar trebuie ca aceste individualităţi să îşi afirme existenţa şi să-şi demonstreze valoarea şi, atâta vreme cât nu o vor face, nu ţine de noi rezolvarea problemei. În afara acestei eventualităţi, din păcate improbabilă, numai ceea ce am putea numi o asimilare de gradul doi a doctrinelor orientale ar putea suscita primele elemente ale viitoarei elite; vrem să spunem că iniţiativa ar trebui să vină de la individualităţi care să se fi dezvoltat prin înţelegerea acestor doctrine, dar fără a avea legături foarte directe cu Orientul, păstrând, dimpotrivă, contactul cu tot ceea ce poate, încă, să fie valabil în civilizaţia occidentală, şi în special cu vestigiile spiritului tradiţional ce s-au putut menţine aici, în ciuda mentalităţii moderne, în special sub formă religioasă. Nu înseamnă că acest contact trebuie să fie în mod necesar rupt pentru cei a căror învăţătură intelectuală a devenit cu totul orientală, cu atât mai puţin cu cât, în general, ei sunt, în mod esenţial, reprezentanţi ai spiritului tradiţional, dar situaţia lor este prea distinctă pentru ca ei să nu fie constrânşi la o mare rezervă, mai ales atâta vreme cât nu se va face apel direct la colaborarea lor; ei trebuie să se păstreze în expectativă, la fel ca orientalii nativi, şi tot ceea ce pot face în plus faţă de aceştia este să prezinte doctrinele într-o formă mai adecvată Occidentului şi să facă să apară posibilităţile de apropiere care ţin de înţelegerea lor; încă o dată, ei trebuie să se mulţumească să fie intermediarii a căror prezenţă dovedeşte că speranţa înţelegerii nu s-a pierdut iremediabil.

            Aceste reflecţii nu trebuie considerate altceva decât sunt şi nici nu trebuie să tragem din ele consecinţe care riscă să fie foarte îndepărtate de gândirea noastră; dacă atât de multe puncte rămân neprecizate, este pentru că nu putem proceda altfel, singure circumstanţele putând, în viitor, să le elucideze punct cu punct. În tot ceea ce nu este pur şi strict doctrinar, contingenţele intervin cu necesitate, din acestea putând fi extrase mijloacele secundare ale oricărei realizări care presupune o adaptare prealabilă; spunem mijloacele secundare pentru că singurul esenţial, să nu uităm, rezidă în ordinea cunoaşterii pure (ca şi cunoaştere pur teoretică, pregătire a cunoaşterii deplin reale, căci aceasta este nu un mijloc, ci un scop în sine, în raport cu care orice aplicare nu are decât caracterul unui „accident” care nu poate nici să o afecteze, nici să o determine). Dacă, în chestiuni precum acestea, avem grijă să nu spunem nici prea mult, nici prea puţin, este pentru că, pe de o parte, ţinem să ne facem înţeleşi cât se poate de clar şi deoarece, pe de altă parte, trebuie ca întotdeauna să lăsăm deschise posibilităţile, deocamdată neprevăzute, pe care circumstanţele le pot face să apară ulterior; elementele care sunt susceptibile să intre în joc sunt de o mare complexitate şi, într-un mediu atât de instabil ca lumea occidentală, neprevăzutul – ca să nu spunem imprevizibilul – poate fi oricât de mare, fără a da drept anticipărilor. De aceea, precizările pe care le putem da sunt mai degrabă negative, în sensul că ele răspund unor obiecţii fie formulate efectiv, fie considerate doar posibile sau în sensul că ele îndepărtează erorile, neînţelegerile, diversele forme de incomprehensiune, în măsura în care avem ocazia să le constatăm; dar, procedând prin eliminare, ajungem la o poziţie mai clară a chestiunii, ceea ce, dincolo de orice, este deja un rezultat apreciabil şi, oricare ar fi aparenţele, cu adevărat pozitiv. Ştim bine că nerăbdarea occidentală se potriveşte greu cu astfel de metode şi că ea ar fi mai degrabă dispusă să sacrifice certitudinea de dragul promptitudinii, dar nu trebuie să ţinem cont de aceste exigenţe, care nu permit edificarea a nimic stabil şi care sunt cu totul contrare scopului pe care îl vizăm. Cei care nu sunt capabili să îşi înfrâneze nerăbdarea sunt şi mai puţin capabili să ducă la bun sfârşit cel mai simplu efort de ordin metafizic; să încerce doar, cu titlu de exerciţiu preliminar, care nu îi angajează cu nimic, să îşi concentreze atenţia asupra unei idei unice, oarecare, timp de o jumătate de minut (nu pare să fie prea dificil) şi vor vedea dacă ne-am înşelat punându-le la îndoială aptitudinile[2].

            Nu vom adăuga nimic în plus asupra mijloacelor prin care o elită intelectuală ar putea să se constituie în Occident; chiar admiţând circumstanţele cele mai favorabile, această constituire este departe de a fi posibilă în viitorul foarte apropiat, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să visăm la pregătirea ei încă de pe acum.

            În ceea ce priveşte rolul rezervat acestei elite, el se precizează destul de clar din tot ceea ce a fost spus până aici: este vorba, în esenţă, de întoarcerea Occidentului către o civilizaţie tradiţională, în principiile sale şi în întreg ansamblul instituţiilor sale. Această întoarcere ar trebui să se efectueze în ordine, pornind de la principii către consecinţe şi coborând, pas cu pas, până la aplicaţiile cele mai contingente; ea nu s-ar putea face decât utilizând, în acelaşi timp, datele orientale şi ceea ce rămâne din elementele tradiţionale în Occident, unele completându-le pe celelalte şi suprapunându-se, fără a le modifica în ele însele, dar dându-le, odată cu sensul cel mai profund de care sunt capabile, întreaga plenitudine a propriei lor raţiuni de a fi. Trebuie, aşa cum am spus, ca mai întâi să ne ataşăm de punctul de vedere pur intelectual şi, cu totul natural, consecinţele se vor derula din aproape în aproape şi, mai devreme sau mai târziu, se vor extinde în toate domeniile, inclusiv cel social; dacă un efort valabil a fost deja făcut în aceste domenii, nu avem decât să ne felicităm, dar nu e bine să ne concentrăm, în primul rând, pe acestea, căci ar fi totuna cu a da accesoriului mai mare importanţă decât esenţialului. Câtă vreme nu vom fi ajuns la momentul dorit, consideraţiile care ţin de punctele de vedere secundare nu trebuie să intervină decât cu titlu de exemple sau, mai degrabă, de „ilustrări”; ele pot să aibă avantajul de a facilita înţelegerea adevărurilor esenţiale, dacă sunt prezentate cu referire la acestea şi sub o formă adecvată, furnizând un fel de punct de sprijin şi trezind, de asemenea, atenţia oamenilor care, printr-o apreciere eronată a propriilor lor facultăţi, se credeau incapabili să atingă pura intelectualitate, fără să ştie, de altfel, ce este aceasta; să ne amintim ceea ce am spus mai sus despre aceste mijloace neaşteptate care pot să provoace ocazional o dezvoltare intelectuală. Este necesar să marcăm într-un mod absolut distincţia dintre esenţial şi accidental, dar, stabilind această distincţie, nu vrem să atribuim nicio delimitare restrictivă rolului de elită, în care oricine va putea să îşi găsească oricând o întrebuinţare suplimentară facultăţilor sale speciale, fără ca acest lucru să aibă loc în detrimentul esenţialului. Ca urmare, elita va lucra mai întâi pentru ea însăşi, pentru că, în mod natural, membrii săi vor avea un beneficiu imediat din propria lor dezvoltare, beneficiu care nu trebuie să lipsească şi care constituie o achiziţie permanentă şi inalienabilă; dar, în acelaşi timp, şi tocmai prin aceasta, chiar dacă nu imediat, ea va lucra implicit şi pentru Occident în general, căci este imposibil ca o elaborare ca cea despre care este vorba aici să se producă într-un mediu oarecare, fără ca acesta să nu cunoască, mai devreme sau mai târziu, modificări considerabile. În plus, curentele mentale sunt supuse unor legi clar definite şi cunoaşterea acestor legi permite o acţiune eficace în alt mod decât folosirea mijloacelor pur empirice; dar aici, pentru a ajunge la aplicarea concretă a acestei cunoaşteri şi la realizarea ei integrală, trebuie să ne sprijinim pe o organizaţie puternic constituită, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar putea obţine rezultate parţiale şi apreciabile înainte de acest punct. Oricât de defectuoase şi incomplete ar fi mijloacele de care dispunem, trebuie totuşi să începem prin a le pune în operă ca atare, lucru fără de care nu se poate ajunge la dobândirea unora mai bune; vom adăuga că cel mai mic lucru îndeplinit în armonie cu ordinea principiilor poartă virtual în sine posibilităţi a căror expansiune este capabilă să determine cele mai extraordinare consecinţe, în toate domeniile, pe măsură ce aceste repercusiuni se extind, în funcţie de repartiţia lor ierarhică şi pe o direcţie progresivă indefinită[3].

            Evident, vorbind despre rolul elitei, presupunem că nimic nu îi va întrerupe brusc acţiunea, adică adoptăm cea mai favorabilă ipoteză; s-ar putea, căci există discontinuităţi în evenimentele istorice, ca civilizaţia occidentală să piară într-un cataclism înainte ca această acţiune să fie desăvârşită. Dacă aşa ceva s-ar produce înainte ca elita să fie pe deplin constituită, rezultatele efortului anterior s-ar limita, evident, la beneficiile intelectuale pe care le-ar dobândi cei care ar fi luat parte la acest efort, dar aceste beneficii sunt, prin ele însele, nepreţuite şi chiar dacă nu am avea alte rezultate, tot ar merita efortul de a întreprinde acest efort; roadele ar rămâne rezervate câtorva, dar aceştia ar obţine esenţialul pentru ei înşişi. Dacă elita, fiind deja constituită, nu ar avea răgazul de a exercita o acţiune suficient de generală pentru a modifica în profunzime mentalitatea occidentală în ansamblul său, ar exista totuşi un avantaj: această elită ar fi, pe perioada de tulburări şi bulversare, o adevărată „arcă” simbolică plutind pe apele potopului şi, prin aceasta, ea ar putea servi ca punct de sprijin pentru o acţiune prin care Occidentul, chiar dacă şi-ar pierde existenţa autonomă, ar primi de la alte civilizaţii supravieţuitoare principiile unei renaşteri, de data aceasta regulată şi normală. Dar, în acest al doilea caz, ar trebui luate în calcul, măcar tranzitoriu, unele situaţii neplăcute: revoluţiile etnice la care am făcut deja aluzie ar fi cu siguranţă foarte grave; în plus, ar fi preferabil, pentru Occident, în loc să fie pur şi simplu absorbit, să se poată transforma astfel încât să dobândească o civilizaţie comparabilă celor din Orient, dar adaptată condiţiilor proprii şi să fie scutit, ca întreg, de asimilarea, mai mult sau mai puţin problematică a unor forme tradiţionale inadecvate lui. Această transformare, operată fără zguduiri şi aproape spontan, menită a restitui Occidentului o civilizaţie tradiţională proprie, este ceea ce tocmai am numit ipoteza cea mai favorabilă; aceasta ar fi opera elitei, cu sprijinul deţinătorilor tradiţiilor orientale, desigur, dar cu o iniţiativă occidentală ca punct de plecare; trebuie să înţelegem acum că această ultimă condiţie, chiar dacă nu ar fi atât de indispensabilă cum este de fapt, ar aduce oricum un avantaj considerabil, în sensul că ea ar permite Occidentului să îşi conserve autonomia şi chiar să păstreze, pentru viitoarea sa dezvoltare, elementele valabile pe care le-a căpătat, în ciuda evoluţiilor în civilizaţia sa actuală. În sfârşit, dacă această ipoteză ar avea vreme să se realizeze, ea ar putea evita catastrofa pe care am întrevăzut-o la început, pentru că civilizaţia occidentală, redevenită normală, ar avea locul său legitim printre celelalte şi nu ar mai fi, cum este astăzi, o ameninţare pentru restul umanităţii, un factor de dezechilibru şi de opresiune în lume. În orice caz, trebuie procedat ca şi cum scopul pe care îl indicăm aici ar trebui să fie atins, pentru că, chiar dacă circumstanţele nu permit acest lucru, nimic din ce ar fi îndeplinit, în sensul bun, nu s-ar irosi; luarea în calcul a acestui scop poate furniza, celor capabili să facă parte din elită, un motiv să-şi concentreze eforturile spre înţelegerea purei intelectualităţi, motiv care nu ar trebui deloc neglijat, atâta vreme cât aceştia nu vor avea pe deplin conştiinţa absolutului; vrem să spunem că învăţătura intelectuală este valoroasă în sine, independent de rezultatele pe care le poate produce suplimentar, în domenii mai mult sau mai puţin exterioare. Luarea în considerare a acestor rezultate, oricât ar fi de secundare, poate deci să fie măcar un „adjuvant” şi nu poate fi un obstacol dacă avem grijă să o aşezăm exact unde îi este locul şi să respectăm, în toate, ierarhiile necesare astfel încât să nu pierdem niciodată din vedere esenţialul şi nici să îl sacrificăm accidentalului; am explicat deja, mai sus, suficient pentru a justifica, în ochii celor care înţeleg aceste lucruri, punctul de vedere pe care îl adoptăm acum şi care, chiar dacă nu corespunde întregii noastre gândiri (şi nu poate corespunde, deoarece consideraţiile pur doctrinare şi speculative sunt, pentru noi, deasupra tuturor celorlalte), reprezintă totuşi o parte foarte reală a acesteia.

            Nu pretindem să ne referim aici decât la posibilităţile îndepărtate, dar care rămân totuşi posibilităţi şi care, sub acest titlu, merită să fie luate în considerare; chiar faptul de a le lua în considerare poate deja să contribuie, într-o oarecare măsură, la facilitarea realizării lor. De altfel, într-un mediu esenţialmente dinamic cum este Occidentul modern, evenimentele pot, sub acţiunea anumitor circumstanţe, să se deruleze cu o rapiditate ce depăşeşte cu mult toate previziunile; trebuie început devreme pentru a face faţă acestei dinamici şi este mai bine să anticipăm de departe decât să ne lăsăm surprinşi de ireparabil. Fără îndoială, nu ne facem iluzii asupra şanselor ca astfel de avertismente să fie înţelese de majoritatea contemporanilor noştri, dar, aşa cum am spus, elita intelectuală nu trebuie să fie foarte numeroasă, mai ales la început, pentru ca influenţa sa să fie efectivă, chiar şi asupra celor care nu se îndoiau deloc de existenţa ei şi care nu bănuiau defel anvergura eforturilor sale. În acest punct am putea să ne dăm seama de inutilitatea acelor secrete la care făceam aluzie mai sus: există acţiuni care, prin chiar natura lor, rămân cu totul ascunse vulgului, nu pentru că cineva le ascunde de el, ci pentru că este incapabil să le înţeleagă. Elita nu trebuie să facă deloc cunoscute public mijloacele acţiunii sale, mai ales pentru că acest lucru ar fi inutil şi pentru că, chiar dacă ar vrea, nu ar putea să le explice într-un limbaj inteligibil maselor: ar trebui să ştie dinainte că este zadarnic şi că eforturile pe care le-ar face ar putea servi o cauză mai bună. Nu contestăm, de altfel, pericolul sau inoportunitatea anumitor divulgări: mulţi oameni ar putea fi tentaţi, dacă li s-ar indica mijloacele, să încerce să realizeze lucruri pentru care nu sunt pregătiţi, doar „pentru a vedea”, fără să cunoască adevărata raţiune de a fi a acestora şi fără a şti unde ar putea conduce; aici nu ar fi decât o cauză suplimentară de dezechilibru, dezechilibru pe care nu este deloc bine să îl adăugăm tuturor celor care tulbură astăzi mentalitatea occidentală şi o vor tulbura, fără îndoială, încă multă vreme şi care ar fi cu atât mai puternic cu cât este vorba de lucruri mai profunde; însă toţi cei care posedă anumite cunoştinţe sunt, prin chiar acest fapt, întru totul calificaţi pentru a aprecia astfel de pericole şi vor trebui să se comporte mereu în consecinţă, fără a fi legaţi prin alte obligaţii decât cele implicate natural de gradul de dezvoltare intelectuală la care au ajuns. În rest, este nevoie să începem prin pregătirea teoretică, singura esenţială şi cu adevărat indispensabilă, iar teoria poate întotdeauna să fie expusă fără rezerve sau cel puţin sub singura rezervă a ceea ce este cu adevărat inexprimabil şi incomunicabil; ţine de fiecare să înţeleagă, în măsura posibilităţilor sale, iar în ceea ce îi priveşte pe cei care nu înţeleg, chiar dacă nu au nici un profit, măcar nu au nici de suferit şi rămân, pur şi simplu, la fel ca înainte. Poate este surprinzător că insistăm atât asupra unor lucruri care, per total, sunt extrem de simple şi nu ar trebui să ridice nici o dificultate, dar experienţa ne-a arătat că nu putem fi destul de precauţi din acest punct de vedere şi vrem, mai degrabă, să dăm, asupra anumitor puncte, un exces de explicaţii, decât să riscăm ca gândirea noastră să fie greşit interpretată; precizările care ne rămân încă de făcut pornesc, în mare parte, din aceeaşi grijă şi, deoarece ele răspund unei neînţelegeri pe care am constat-o efectiv în mai multe circumstanţe, ele vor dovedi suficient că teama noastră nu are nimic exagerat.