Recunoscând raportul de filiaţie, uşor de depistat, (şi în cheie literară) în interconectarea operelor şi a traseului din interiorul limitelor oraşului, recuperarea efectului de producere/transformare a textului-prim în semnificantul textului secund devine un punct nodal în încorporarea/dilatarea perspectivei care denunţă categoria unei literaturi fagocitare.
Ultimul text scris de Panait Istrati, la sfârşitul lunii martie 1935 (text recuperat şi publicat postum, în spaţiul românesc, abia în 1982, în traducerea lui Marin Bucur, în revista Viaţa Românească), drept prefaţă (de ordin secund) la traducerea în limba franceză a primului roman al lui George Orwell, "La vache enragée", girează plonjarea în periferia literară a necunoscutului (pe atunci) Orwell. Coincidenţa Istrati-Orwell nu este deloc întâmplătoare: Ştefan Aug. Doinaş, în articolul Ultimul vagabond: Panait Istrati (din “Luceafărul”, III, 1943),considera că pentru fiecare scriitor ar exista o metodă critică adecvată temperamentului său, un mod de a traduce efectul de filiaţie prin prietenie (instinctuală), ca soluţie completă de identitate sufletească, o întâlnire în aceleaşi preferinţe, în aceleaşi repulsii, în aceleaşi iubiri / duşmănii.
Panait Istrati, în ipostaza de vagabond conştient, reprezintă pentru Doinaş pretextul de a suprapune problema vagabondajului literar înseşi stării de viaţă a omului modern, prin atribute specifice profilului omului modern care este angoasat, izolat, (re)simţind în toată plenitudinea tragicul individualizării, mereu neintegrat, „îmbătat continuu, până la voluptatea dureroasă, cu dorul după alte existenţe simultane”.
În interiorul dihotomiei vagabond vs. aventurier, Doinaş consimte că, dacă aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască, vagabondul nu vrea şi nici nu poate, considerând că tipul vagabondului prodigios se detaşează treptat de omul modern, pe măsură ce, renunţând la facultăţile spirituale, se mulţumeşte cu ceea ce-i oferă numai participarea efectivă la viaţă, la jumătatea distanţei dintre/între romanticul exuberant şi modernul raţional, lucid.
De altfel, Bozo – personajul central al lui Orwell, refuzat de autor în conferirea însemnelor unui personaj-tip, nu face altceva decât să se încarce de la modelul vagabondului-gânditor gorki-an, cu împrumut din profilul dezmoşteniţilor sorţii întâlniţi în drumurile sale. Potrivit lui Istrati, borfaşul cu personalitate există ca vagabond simpatic sau ca escroc periculos, produs al nedreptăţii sociale, al împingerii în-afară, capabil de filtrări poetice ale spaţiului parcurs; un traseu al vagabonzilor din Paris şi, mai ales, din Londra, în cheie de revelare, dar şi de împărtăşire în priză directă a spaţiului, fără ingrediente convenţionale, melodramatice sau dramatic-literare, lipsit de surprinderea în poză sau de relaţia scriitor-cititor-personaje a romanului modern.
Citite în tiparul modelelor particulariza(n)te, spaţiile urbane orwell-iene se organizează în raport cu distanţa măsurată dinspre centru, înspre margine: Londra rezonează mecanic, este un spaţiu încovoia(n)t, cu un singur orizont deschis, pe când Rue du Coq d’Or lasă impresia unei căderi libere, mod incuba(n)t al comunităţilor spontane, sub rezerva glisărilor proletare, potrivit cărora este de preferat să fii sărac, mai degrabă, în Paris, decât la Londra. Deloc imun la o atare realitate, armonizând milostenia Sfântului Pavel cu presiunea resimţită dinspre nervii/nervurile vieţii moderne, Istrati avertiza asupra căderii (apocaliptice) a urbanului în barbarie, hrănind profilul omului nou – un stomac lihnit şi o gură căscată.
Sub semnul călătoriei, ca posibilitate intimă de a fi în mişcare, Istrati (Trei decenii de publicistică, 3, Scrisoare deschisă oricui, 1930-1935)mărturisea că oraşul a fost prins în hora civilizaţiei prin îngrămădirea pietrelor şi a oamenilor : „câteodată oamenii mai tari mută piatră lângă piatră, construiesc sau aştern o stradă, alteori cei slăbiţi intră în moara de măcinare a oraşului”. Toate aceste coincidenţe pot fi integrate raportului problematic pe care omul îl întreţine cu spaţiul, drept variantă de localizare fundamentală pentru modernitate. În vecinătatea unor atari aparenţe, Urbs devine Orbs – o suprapunere a zonalului cetăţii în evidenţa megalopolis-ului lipsit, deopotrivă, de un în afară şi un înăuntru. Pentru că, orice mişcare (din)spre modernism se încăpăţânează să rămână metropolitană, pattern-urile urbane (acele soft cities ale lui DavidHarvey) fiind cele care deţin capacitatea de a dirija interacţiunile sociale în spaţiu, într-o manieră diferenţiată.
