Dincolo de eroziunile unor sintagme conceptualizând bunul cetăţean, cetăţeanul autentic(Dahl), cetăţeanul cu puteri reflexiveîn organizarea/funcţionarea cetăţii (Strauss) sau cetăţeanul adaptabil(Lapierre), aparent dezinteresat de semnificaţiile topologice ale conceptului [cetăţean], Giovanni Sartori(Homo videns) inventaria dublete şi identifica puncte nodale în termenii: cetăţean (titularul unor drepturi într-o cetate liberă, pe care şi le exercită) – supus (dominat, lipsit de putere) – cetăţeanul contează, supusul nu; în funcţie de tipul democraţiei (indirectă/directă) hipo-cetăţean – hiper-cetăţean; demo-impotent–demo-potent; sub-cetăţean – supra-cetăţean, decretând că din toate aceste antinomii, cetăţeanul mai mult decât recent este acel homo videns,care cunoaşte din ce în ce mai puţine aspecte despre treburile publice.
Asumându-şi verticala tradiţieilegitimante, dubletul european, de ordin recent, rearticulează impunerea instanteismului în defavoarea endismelor de tot soiul, formulează soluţii eurotopice pentru cele patru fracturi de ordin politic (fracturile sociale, sciziunea între/dintre democraţie şi libertate, fractura ecologică şi cea europeană), şi permite, în notă euroforică, realizarea unei construcţii filigranate cu retuşuri ideologice. Se mizează pe ideea de mai multă Europă accelerantă finalizată cât mai curând posibil, deţinătoare a pârghiilor necesare pentru unificarea europeană completă, capabilă de salturi înainte fără precauţii, şi responsabilă de ponderarea zonei apocaliptice prin trezire, prin acţiune/revoluţie şi anti-reformism, demers menit a contracara reformele actuale involutive şi prea lente. Dacă borna endismelor şi-a expus deja previziunile blocant-articulate, limitainstanteismului reuneşte (sub semnul intelectualizat, sociologic şi politic) Apelul pentru o Europă „a cetăţenilor angajaţi activ”, a cetăţenilor care acţionează independent pentru democratizarea democraţiilor naţionale, cu scopul reconstruirii Europei.
Trebuie menţionat că, în spaţiul lăsat liber prin retragerea dual-fixistă înspre limite, cel de-al treilea cetăţean reprezintă tipul devenit (in)vizibil, tentat fiind de încercările de pliere şi depliere şi învestit cu atributele ghidate de o societate care scapă comprehensiunii teoretice şi controlului pragmatic (Daniel Innerarity, La sociedad invisibile).
Relaţia absolut hibridiza(n)tă poate fi identificată în nuntirea eşuantă a celor două însemne alternative – cetăţeanul lui Occupy Wall Street, dotat, pe de o parte, cu gândire socială şi cu capacitate amplificată de a formula interogaţii sociale în spaţiul public, iar, pe de alta, cu abilitatea de a dispune de mecanismele de sancţionare ale unei logici economice eronant pliabile. De fapt un homo alterglobalist (nefamiliarizat cu amendarea exclusivă a „fundamentalismului pieţei” sau cu reflexele incerte ale profeţiilor postneoliberalismului – formulă de conservare a modelului de creştere bazat pe export şi formă combinatorie a politicilor sociale, cu orientare de stânga mai mult decât de dreapta) care funcţionează după logica multitudinii, confirmând, butler-ian, expunerea corpului biopolitic al lui homo laborans. Pe coordonatele new age-iste, acomodarea cu desemnele alternative ale zonelor temporare autonome ar declama, făcând referire la profilul unui fenomen precum politicized homelessness, nuanţarea la limită socio-politică a unui cetăţean denunţiator al statement-ului socio-politic, a unei conştiinţe social-declarate, tocmai prin sustragerea actualei paradigme sociale.
Sub înaintarea duală în vremi nu putem să nu semnalăm distanţarea de o anume coabitare a dualului cu poziţionarea echilibristică (de ordinul trei) pe marginea incusei, recunoscând, în cea de-a treia perspectivă, o vicecategorie echilibra(n)tă a feţei şi-mai-mult-ieşite-în-relief şi a celeilalte şi-mai-mult-scobite. Feţele monedei conservă, în cheie filosofico-politică, matricea tare a unui homo sacer şi matricea slăbită a acelui homo laborans arendt-ian. Cu toate acestea, se prefigurează modalităţi de spaţializare pe marginile monedei, prevestind o a treia perspectivă – (alter)punere în relaţie a celor două feţe ale monedei, cu efect în ofertarea faptului politic în afara vreunei forme/formule de raport(are).
