Doctrina americană Monroe, proclamată în 1823, este primul și cel mai de succes exemplu al principiului de tip Grossraum în istoria modernă a dreptului internațional. Este, pentru noi, un „precedent” unic și important. Dacă concepția legală a unui principiu de tip Grossraum de drept internațional este supusă discuțiilor, atunci trebuie să începem cu Doctrina Monroe, nu cu teoria „granițelor naturale” sau a „dreptului la pământ” sau cu oricare alte pacte regionale menționate.
Pentru corectitudine, Doctrina Monroe a fost deseori învestită cu diferite conținuturi, caracteristice diferitelor stadii ale dezvoltării ei. Istoria sa cunoaște perioade de confuzie deliberată sau chiar de falsificare a înțelesului ei originar, care este marcată de trei etape cheie: independența tuturor statelor americane; necolonizarea acestui spațiu; interzicerea intervențiilor altor puteri americane în acest spațiu. Numeroasele extinderi și modificări în cursul evoluțiilor ulterioare nu schimbă cu nimic acest sens originar și puterea de întâietate a Doctrinei Monroe. În plus, faptul că o personalitate germană de stat de o asemenea importanță ca Prințul Bismarck și-a exprimat indignarea față de Doctrina Monroe și a vorbit despre orgoliul american și despre un spectru american, nu ne împiedică să investigăm baza utilă și semnificativă (pentru dreptul internațional) a „Doctrinei”, care, pe cât este de remarcabilă, pe atât este de succes. Declarațiile lui Bismarck ar trebui să ne descurajeze și mai puțin în măsura în care acestea se încadrează în momentul începutului coruperilor imperialiste ale Doctrinei spre sfârșitul secolului al XIX-lea (1898)[1]. În ultimele decenii au apărut mai multe tentative importante și edificatoare atât spre o „universalizare” a Doctrinei, precum și spre traducerea acesteia la anumite regiuni ale globului, cum ar fi Australia și Asia de Est, tentative despre care vom avea ceva de spus mai jos. Cu toate acestea, încercarea noastră de a introduce conceptul principiului Grossraum de drept internațional în jurisprudența internațională are ca punct de plecare și abordare optimă însăși Doctrina Monroe.
În conformitate cu acest lucru, ar trebui subliniat de la început faptul că nu suntem preocupați de Doctrina Monroe în sensul de a o lua ca atare și de a o traduce pentru alte țări și pentru alte timpuri. Mai degrabă, sarcina noastră este mult mai orientată spre a evidenția ideea de bază, conținută în Doctrină, o idee care poate fi de folos dreptului internațional, și, prin această evidențiere, să facem această idee de bază utilă pentru alte spații locuibile și alte situații istorice. Intenția noastră nu este să îmbogățim literatura deja vastă despre Doctrina Monroe cu încă o lucrare de specialitate. Sperăm să nu se scufundăm în analizarea problemei de bază a acestei doctrine până la epuizarea ei sau să pierdem din vedere sensul său sub un munte de materiale și surse istorice și juridice. O clarificare a unui concept de jurisprudențială, fiind și ceea ne propunem să abordăm aici, trebuie să-și deschidă calea prin materialul vast și prin numeroase controverse istorice și juridice cu scopul de a produce ideea de bază a unui principiu de tip Grossraum de drept internațional în întreaga lui simplitate și măreție.
Ceea ce este cert în privința Doctrinei Monroe este faptul că aceasta este, așa cum se spune în formula generală, „o parte a politicii tradiționale a Statelor Unite, cu referire la continentul american”. Mulți au ridicat și au discutat problema dacă teoria Monroe este un adevărat „principiu juridic” sau „doar o maximă politică” al guvernului Statelor Unite. Dacă problema se pune în această alternativă tipică între drept și politică, atunci sensul unui astfel de principiu a fost eronat înțeles. Atunci, nu mai rămâne nimic altceva decât alinierea nenumăratelor declarații ale oamenilor de stat americani. Desigur, aceste declarații își au uneori izvorul în Doctrina Monroe ca principiul de „drept public” american, ca o stipulare semnificativă din punct de vedere legal, implicită în toate tratatele semnate de Statele Unite ale Americii; alteori, declarațiile subliniază în mod repetat că Doctrina Monroe nu este un principiu juridic real de drept internațional[2]. Efortul de a nega caracterul juridic real al „Doctrinei” se explică prin faptul că doctrina rămâne unilateral în mâinile Statelor Unite și rămâne independentă de acordul altor state[3]. Dacă cineva adoptă stilul de punere la îndoială menționat mai sus, este posibilă, pe lângă declarațiile Secretarilor de Stat americani, numerotarea unui număr mare de personalități în domeniul dreptului internațional, care s-au exprimat cu privire la această întrebare – unii cercetători „Pro”, alții „Contra”[4]. O astfel de controversă, care izvorăște dintr-o întrebare eronat pusă, conduce la răspunsurile evazive după care Doctrina Monroe, deși nu are un caracter juridic, are cel puțin un caracter „cvasi-legal”, sau, așa cum declară C.G. Fenwick*, într-o oarecare măsură marcat de înțelepciune, „cel puțin un caracter semi-legal”[5].
Pentru a nu rămâne blocați în astfel de întrebări preliminare eronat puse, este mai logic să luăm în considerare câteva fapte simple și care nu ridică controverse, pe care doresc să le menționez pe scurt, sub trei puncte. 1) Practic, toate manualele importante și dicționarele de drept internațional tratează teoria Monroe fără a ține seama dacă are sau nu un caracter „legal” aprobat. Teoria apare în orice sistem semnificativ de drept internațional. O altă întrebare edificatoare este ce loc îi este dat teoriei în sistem – de exemplu, dacă este analizată (într-un mod care corespunde tradiției americane) împreună cu dreptul de existență națională și de auto-apărare (de exemplu, Calvo,[6] §143; Fenwick, p. 169); sau alături de teoria intervenției (de exemplu, Despagnet,[7] §208); sau alături de conexiuni de stat (Santi Romano,[8] Corso di Diritto Internazionale, p. 79). Pentru o nouă „școală” de drept internațional, la fel de extraordinară ca cea condusă de celebrul jurist chilian Alejandro Alvarez,[9] teoria Monroe a devenit chiar – deși doar în forma sa autentică și originară, cu alte cuvinte, încă necoruptă de imperialism – fundamentul juridic al unei drept Continental-american internațional unic[10].
2) Începând cu Prima Conferință de Pace de la Haga (1899),[11] Statele Unite au triumfat în mod concludent împotriva rezistenței engleze, în primul rând fiind preocupate de condiția ca „exceptarea de tip Doctrinei Monroe” să fie întotdeauna validată, în mod expres sau tacit, în practica tratatelor internaționale. Prin urmare, aceasta este de o importanță decisivă pentru oricare jurisprudență realistă, dat fiind faptul că dreptul internațional este, în mare măsură, un drept al exceptărilor[12]. Locul adevărat al realității în dreptul internațional, indiferent de universalizările sale normative și propunerile sale universale, este într-o asemenea stipulare. La semnarea Pactului Kellogg din 1928, Statele Unite ale Americii nu au putut adăuga în mod expres exceptarea de tip Doctrina Monroe, chiar dacă acest lucru a fost solicitat în Senat; cu toate acestea, nu a fost nicio îndoială că această exceptare, la fel ca în cazul oricărui tratat încheiat de Statele Unite, a fost înțeleasă sub silentio inclusiv în acest caz, având în vedere că teoria Monroe este acceptată ca expresie a dreptului inalienabil la auto-apărare. Secretarul de Stat Kellogg a și menționat într-un discurs în fața Societății Americane de Drept Internațional pe data de 28 aprilie 1928: „Acest drept (adică, dreptul la auto-apărare conținut în teoria Monroe) este inerent fiecărui stat suveran și este implicit în fiecare tratat.” Exceptările engleze cu privire la Pactul Kellogg, care urmează să fie menționate mai jos (capitolul III), sunt chiar numite „Doctrina Britanică Monroe”.
3) Carta Națiunilor Unite de la Geneva a acordat exceptării Doctrinei Monroe întâietate în fața propriilor norme prevăzute în articolul 21. Consecința este că Națiunile Unite de la Geneva, din respect pentru teoria Monroe, „șchiopătă spre partea americană.”[13]Acest lucru este remarcabil, deoarece Națiunile Unite și, în mod special articolul 21 din Carta Sa, a fost smulsă din mâinile (la acel moment) puterilor victorioase europene de către președintele Wilson sub amenințarea că în cazul în care articolul nu este inclus, Statele Unite nu vor adera la Societate; cu toate acestea, Statele Unite ale Americii nu au aderat la Societate, chiar dacă articolul 21 a rămas în Cartă[14].
Aceste trei puncte sunt suficiente pentru examinarea noastră, fundamentând prezența formidabilă a Doctrinei Monroe în dreptul internațional. Obiecțiile și inhibițiile, care rezultă din aparenta mutabilitate indiferent de granițe a conținutului Doctrinei Monroe, sunt mai dificile decât controversa pseudo-juridică cu privire la întrebarea dacă teoria Monroe este un principiu juridic sau doar unul politic. În jurul începutului de secol, Doctrina Monroe a devenit un principiu agresiv, un principiu de expansiune interpretat din punct de vedere imperialist din motive de îndepărtare a intervenției puterilor spațial străine, pentru ca, în cele din urmă, acest caracter imperialist să fie redus, cel puțin din punct de vedere oficial, începând cu 1934. Doctrina Monroe s-a transformat dintr-un principiu de non-intervenție și respingere a interferenței străine, într-o justificare pentru intervențiile imperialiste ale Statelor Unite în alte state americane. A fost vizată folosirea ei atât pentru o politică de izolare foarte strictă și pentru neutralitatea Statelor Unite, precum și pentru o politică de interferență la nivel mondial, pentru o politică de război mondial. Americanii dezbat dacă doctrina ar trebui să fie considerată fundația sau, dimpotrivă, obstacolul principal al unei solidarități care cuprinde continentul american[15]. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, o doctrină specială, „Doctrina Caraibelor” privind Cuba și Indiile de Vest, a cărei legătură cu Doctrina Monroe nu este foarte clară, s-a dezvoltat din marele cadru al doctrinei, cuprinzând întreaga emisferă vestică. Extraordinara varietate a unor posibilități atât de diferite și contradictorii de aplicare și interpretare dă „doctrinei” o astfel de elasticitate, în raport cu situațiile politice schimbătoare, că deseori pare că totul și orice ar putea fi presupus sau trecut cu vederea în funcție de situație. Autorul unei analize istorice aprofundate a Doctrinei Monroe, Dexter Perkins,[16] este de părere că doctrina este depășită astăzi, că nu mai este „relevantă” din moment ce Statele Unite ale Americii au devenit o putere mondială și din moment ce Europa se află într-o criză de durată. Cu toate acestea, Perkins adaugă acestei declarații că astăzi Doctrina Monroe este la fel de populară și de necesară ca acum un secol[17]. Aversiunea tuturor juriștilor „pozitiviști” pentru o astfel de „teorie” poate fi bine înțeleasă; confruntați cu o astfel de nedeterminare de conținut normativ, pozitivistul are sentimentul că pământul îi fuge de sub picioare. Dar lipsa de certitudine în ceea ce privește conținutul doctrinei se aseamănă, așa cum se întâmplă de multe ori în viață, într-o măsură neobișnuită, unei tranziții dialectice într-o certitudine pur decizionistă – o certitudine decizionistă în care pozitivistul autentic își simte pământul de sub picioare din nou. În 1923, Secretarul de Stat Hughes a răspuns la întrebarea cu privire la conținutul real al Doctrinei Monroe într-un mod care reprezintă un exemplu efectiv clasic al celei mai pure doctrine decizionale: doar guvernul Statelor Unite ale Americii „definește, interpretează și sancționează” ceea ce Doctrina Monroe indică de fapt.
Faptul că teoria inițială Monroe a anului 1823 este prima declarație din istoria dreptului internațional modern care menționează Grossraum-ul și înalță principiul non-intervenției spațiale de partea puterilor străine este decisivă pentru noi. Teoria se referă în mod expres la „emisfera vestică” a globului. Când Talleyrand sau Gentz[18] din partea guvernelor Sfintei Alianțe vorbesc despre „Europa”, ei intenționează mai degrabă să vorbească despre un sistem de relație statală de putere[19]. Cu toate acestea, declarația americană din 1823 privește globul în termeni spațiali, într-un sens modern. Acest lucru este, în sine, ceva cu totul extraordinar și demn de o atenție specială în dreptul internațional. Desigur, acest lucru nu ar fi fost suficient pentru a constitui un principiu Grossraum de drept internațional în sensul nostru. De-a lungul istoriei au existat revendicări de diverse tipuri de sfere de interes. Așa-numitul principiu de sector practicat de Rusia și Canada pentru spațiul arctic nu este o concepție Grossraum de drept internațional în sensul unui principiu de ordin determinat de conținutul său[20]. O concepție pur geografică poate avea o extraordinară semnificație politico-practică, dar singură nu reprezintă un principiu juridic convingător. Puterea marilor actori care pot domina spațiul este prea mare pentru această abordare; maestrul erudiției geopolitice, Karl Haushofer[21], a subliniat înțelesul unor astfel de puteri. Văzute din punctul de vedere al jurisprudenței internaționale, spațiul și ideea politică nu permit să fie separate una de alta. Pentru noi, nu există idei politice fără spațiu, ca atare nu există nici spațiu fără idei sau principii de spațiu fără idei. O parte importantă a unei idei politice determinabile este ca o anumită națiune să o desfășoare și să aibă un anumit adversar în minte, fapt prin care acea idee politică câștigă calitatea politicului[22].
Doctrina Monroe, cea autentică și originală, a avut în vedere principiul legitimității monarhico-dinastic ca propria contra-doctrină. Acest principiu monarhico-dinastic a dat status quo-ului puterii europene a vremii de atunci sanctificarea și sacralitatea dreptății sale. Acesta a ridicat monarhia absolută și legitimă la standard de ordin internațional și pe această bază a justificat intervențiile marilor puteri europene în Spania și Italia. În mod logic, ar fi trebuit să conducă la intervenții în procesele revoluționare ale formării de state în America Latină. În același timp, puterea dominantă a acestei Sfinte Alianțe, Rusia, a căutat să se impună cu colonii în nordul îndepărtat al continentului american. Cu toate acestea, popoarele continentului american nu se mai simțeau subiecții marilor puteri străine și nu mai voiau să fie ținta colonizării străine. Aceasta era „poziția liberă și independentă” despre care Depeșa Monroe vorbea, de care era mândră și pe care o punea în opoziție cu „sistemul politic” al monarhiilor europene. Popoarele continentului american au declarat că nu voiau să intervină în acest „sistem” european, fundamental diferit de al lor, și refuzau să tolereze orice „interpunere”, precum și orice transfer de putere care se naște din acest sistem european. Sistemul european nu trebuie să intervină pe baza status quo-ului și a proprietății sale funciare într-un Grossraum politic care s-a trezit la conștiința de sine. Aceasta este ideea politică care, în teoria Monroe, este conectată cu Grossraum-ul „America”. Aici este baza măreței idei originare a Doctrinei Monroe, un principiu autentic de Grossraum, și anume conectarea națiunii trezite din punct de vedere politic, a unei ideii politice și unui Grossraum guvernat de această idee, un Grossraum care exclude intervențiile străine. Repetându-ne, menționăm că nu Doctrina Monroe, ci această idee de bază, conceptul de ordine de tip Grossraum în dreptul internațional, este traductibil în alte spații, alte situații istorice și alte grupări de tip amic-inamic.
Cazurile traductibilității Doctrinei Monroe au fost, până în prezent, diferite și necesită o investigație specială. De exemplu, două fraze ale prim-ministrului australian Hughes sunt numite o „Doctrină Monroe Australiană”. Pe 7 aprilie 1921, Hughes a afirmat cele două condiții prin care Australia ar putea conveni la o reînnoire a alianței dintre Anglia și Japonia: 1) Nicio alianță nu poate avea vreun efect împotriva Statelor Unite; 2) Nicio alianță nu poate pune în pericol principiul prin care Australia aparține rasei albe[23]. Trebuie să vorbim despre așa-numita „Doctrină Monroe a Asiei de Est sau a Japoniei”. Ar trebui să fie subliniat în mod expres că nu sugerăm în acest caz o „Doctrină Monroe Germană”, ci numai ideea de bază confirmată a originalei Depeșe Monroe, și anume ideea de inadmisibilitate în temeiul dreptului internațional a intervențiilor puterilor spațial străine într-un Grossraum guvernat de un principiu de ordine. Această noțiune Grossraum – nu Doctrina Monroe însăși – nu poate fi arbitrară, dar este traductibilă, în mod rezonabil, în funcție de starea realității politice. Aplicabilitatea sa în spațiul est-european și central-european nu este abrogată prin faptul că, începând cu 1823, condițiile din Europa și din America s-au schimbat în mod fundamental și că, în ceea ce privește caracterul ideilor politice născute într-un spațiu, fronturile s-au inversat efectiv. Libertatea de gândire liberală a democrației occidentale este astăzi învechită din punct de vedere istoric. Astăzi, ea ajută la sancționarea legală a status quo-ului și la acordarea sfințeniei legii, a consacrării legalității și a legitimității, la un set de proprietăți la nivel mondial. Democrațiile occidentale sunt astăzi în poziția puterilor europene ale Sfintei Alianțe la începutul secolului al XIX-lea. Un principiu liberal democrato-capitalist de legitimare a devenit un principiu monarhico-dinastic. Războiul mondial din 1914-1918 a fost deja un război de intervenție a acestei legitimități democratice liberale[24]. Totuși, în acel moment, acest război și-ar fi putut da falsa calitate de război împotriva puterilor reacționare legate de Sfânta Alianță monarhică, în timp ce Sfânta Alianță liberal democratică a puterilor occidentale este astăzi în mod evident de partea trecutului și de partea sanctității status quo-ului, căutând să suprime atât noile idei politice, precum și națiuni noi, în dezvoltare.
Justificarea unui imperialism capitalist, pentru care președintele Theodore Roosevelt a folosit Doctrina Monroe la începutul secolului al XIX-lea și în secolul XX, reprezintă un capitol special în istoria acestei doctrine. Acaesta a fost considerată, pe bună dreptate, o auto-contradicție și exemplul cel mai evident al schimbării sensului unii astfel de principiu: faptul că un concept inițial de apărare a spațiului împotriva intervențiilor puterilor spațial străine ar putea fi folosit ca fundație a unei „diplomații a dolarului”. În toate abordările istorice ale Doctrinei Monroe, această reinterpretare imperialist-capitalistă a sensului originar al doctrinei iese în evidență ca o schimbare profundă de sens. Alături de aceasta, trebuie să avem în vedere un alt tip de schimbare de sens, care este, probabil, și mai profundă, și, pentru examinarea noastră a principiilor de tip Grossraum în dreptul internațional, și mai edificatoare: anume, reinterpretarea Doctrinei Monroe, dintr-un concept Grossraum concret, determinat din punct de vedere geografic și istoric, într-un principiu general, universal, conceput pentru întregul glob pământesc, care va fi valabil pentru întreaga lume și care cere „ubicuitatea”. Această reinterpretare este în strânsă legătură cu falsificarea Doctrinei într-un principiu de expansiune universalist-imperialist. Reinterpretarea prezintă un interes special pentru noi deoarece aceasta ilustrează punctul în care politica Statelor Unite se detașează de principiul său spațial continental și se leagă de universalismul Imperiului Britanic global.
În 1905, președintele Theodore Roosevelt se presupune că i-ar fi spus vicecontelui Kaneko[25] că Doctrina Monroe trebuie să cuprindă toată Asia și că Japonia ar trebui să proclame o astfel de teorie asiatică Monroe. Prin aceastea, el a avut în vedere, în mod sigur, proclamarea unei „politicii a ușilor deschise” și „a șanselor egale” a tuturor puterilor din China. Chiar dacă textul declarației sale nu mai poate fi identificat literal și exact, sensul declarației sale este, în mod clar, că Asia și în special Japonia ar trebui să se implice în imperialismul economic al sistemului anglo-saxon global. O teorie Monroe asiatică sau japoneză, o „Asia Monroeshugi” care ar fi avut acest înțeles, ar fi fost la fel de râvnită de Statele Unite și de Anglia, pe cât de neplăcută a fost „Doctrina Monroe japoneză” atunci când Japonia a cucerit Manciuria[26]. Președintele W. Wilson a sugerat, în mesajul său către Congres din 22 ianuarie 1917, că toate națiunile lumii ar trebui să accepte teoria președintelui Monroe ca pe o „doctrină globală”, cu sensul de dreptul la autodeterminare liberă a națiunilor, pentru națiuni atât mari cât și mici. Până și articolul 10 din Carta Națiunilor Unite de la Geneva a fost dat ca expresia și cazul aplicării acestei Doctrine Monroe pentru întreaga lume[27]. Acestea sunt modificări tipice și grăitoare în sensul doctrinei[28]. Metodele lor constau în dizolvarea unui concept de ordin concret, determinat din punct de vedere spațial, în idei universaliste „globale” și, prin asta, în transformaea bazei sănătoase a unui principiu de tip Grossraum de drept internațional de non-intervenție într-o ideologie globală care intervine în toate, cu alte cuvinte într-o ideologie pan-intervenționistă, toate sub acoperirea umanitarismului.
Traducere: Tatiana Danilova (traducerea s-a făcut după ediția engleză a cărții lui Carl Schmitt, Writings on War, trans. end edit. Timothy Nunan, Polity Press, 2011)
Fragmenul face parte din studiul The Großraum Order of International Law with a Ban on Intervention for Spatially Foreign Powers: A Contribution to the Concept of Reich in International Law (1939–1941) (este vorba despre cap. II), care reprezintă, la rândul său, traducerea engleză a originalului german Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht, 9th edition, © Duncker & Humblot GmbH, Berlin, 2009
[1] Pentru punctul de vedere american, vezi prezentarea lui Dexter Perkins, The Monroe Doctrine, Volumul 3, 1867– 1907 (Baltimore, 1937), 301/ 302.
[2] Trebuie comparat, de exemplu, Secretarul de Stat Olney, în 1895 (citat din Reuben Clark, Memorandum on the Monroe Doctrine [Washington, 1930], 160), în care Doctrina Monroe este „o doctrină a dreptului public american, bine fondat în principiu și sancționat din abundență de precendent”cu Secretarul de Stat Knox în 1911 (Reuben Clark, 175/ 176): Doctrina Monroe este respectată atât timp cât suntem în poziția de a o menține; „nu depinde de dreptul legal formal, ci de protocol și putere”; sau cu Secretarul de Stat Hughes în 1923 (Reuben Clark, 179): Doctrina Monroe este „doar o fază a protocolului american în acestă emisferă”; doar un „principiu de opunere a puterilor non-americane în calea acțiunii.”
[3] În continuare, vezi declarațiile Senatorului Root în 1914 și cele ale Secretarului de Stat Hughes în 1923, în American Journal of International Law XVII (1923), 611. De atunci, Doctrina Monroe se presupune că a primit o calitate „multilaterală” prin Declarația de la Lima (vezi Fenwick, American Journal of International Law XXXIII [1939], 266. Opus acestui punct de vedere vezi U. Scheuner, Zeitschrift für Völkerrecht XXIV (1940), 193.
[4] Fauchille face asta, de exemplu, în manualul său de drept internațional, Traité de Droit International Public, I, 1 (1922), 646, § 324.
*C.G. Fenwick (1880-1973) a fost un politolog american (n ed. amer.)
[5] Fenwick, International Law, a 2-a ediție (1934), 178. Vezi și nota 18 de mai sus.
[6] Carlos Calvo (1824-1906) a fost un istoric al dreptului internațional argentinian, cunoscut pentru dezvoltarea Doctrinei Calvo (n. ed. amer.).
[7] Frantz Despagnet (1857-1906), a fost un jurist francez (n. ed. amer.).
[8] Santi Romano (1875-1947), a fost un jurist italian, cunoscut mai ales pentru cartea sa din 1918, L’Ordinamento giuridico (n. ed. amer.).
[9] Manuel Alejandro Álvarez Jofré (1868-1960), a fost un jurist și diplomat chilian (n. ed. amer.).
[10] Álvarez și-a expus repetat punctele de vedere începând cu 1910 (Le Droit International Américain), cel mai recent în lucrarea Le Continent Américain et la Codification du Droit International, une Nouvelle “École” de Droit des Gens (Paris, 1938), mai ales 82/ 83. Vezi și Carl Bilfinger, “Völkerbundsrecht gegen Völkerrecht,” Schriften der Akademie für Deutsches Recht, International Law Group, Numărul 6 (Munich, 1938), 19ff; Heinrich Triepel, Die Hegemonie, Ein Buch von führenden Staaten (Stuttgart, 1938), 300ff; Scheuner, ibid., 186f.
[11] Impresionanta descriere a evenimentelor acestei Conferințe de Pace de la Haga, pe care Heinrich Pohl a făcut-o în eseul său „Der Monroe-Vorbehalt” (Festgabe of the Bonn Juridical Faculty for Paul Krüger, 1911, de asemenea printat în Collected Essays a lui Pohl [Berlin, 1913], 132ff) merită citit astăzi și nu este în niciun fel învechită.
[12] ”Law of reservation”, în engleză, înseamnă exceptare de la aplicarea unui tratat de drept internațional (n. C.P.).
[13] Asupra exceptărilor privind Doctrina Monroe în Pactul Kellogg: David Hunter Miller, The Peace Pact of Paris (New York, 1928), 118, 123; James T. Shotwell, War as an Instrument of National Policy (New York, 1929), 20f, 75, 123, 169, 272; T.B. Whitton, La Doctrine de Monroe et la Société des Nations (Conferință din 13 mai 1932), Institut des Hautes Études internationales, Dotation Carnegie, Volume 8, 174f; C. Barcia Trelles, „La Doctrine de Monroe dans son développement historique, particulièrement en ce qui concerne les relations interaméricaines,” Recueil des Cours de l’Académie de Droit International, Volumul 32 (1930), 557; Hans Wehberg, Die Ächtung des Krieges, ediția germană (Berlin, 1930), 112, argumentează convingător că „America nu vede problemele disputate în legătură cu Doctrina Monroe ca pe un protocol pur național”. Secretarul de Stat Henry L. Stimson a spus, în discursul său din 8 august 1932, că dreptul la auto-apărare (implicit, Doctrina Monroe) era singura limitare a Pactului Kellogg; pentru detalii, vezi Asche Graf von Mandelsloh, „Die Auslegung des Kellogg-Paktes durch den amerikanischen Staatssekretär Stimson,” Zeitschrift für ausländisches Recht und Völkerrecht, III (1935), 617 ff. Cea mai exhaustivă analiză a acestui subiect este prezentarea lui André N. Mandelstam asupra negocierilor în Senatul american: L’interprétation du pacte Briand-Kellogg par les gouvernements et les parlements des États signataires (Paris, 1934), 32– 95.
[14] Conform lui Carl Schmitt, „Der Völkerbund und Europa” (1928), tipărită în Positionen und Begriffe (Hamburg, 1940), 88f; Carl Bilfinger, Völkerbundsrecht gegen Völkerrecht, 22ff.
[15] Jean Ray, Commentaire du Pacte de la Société des Nations, 1930, 571f.
[16] Dexter Perkins (1889-1984), a fost un istoric american al Doctrinei Monroe (n. ed. amer.).
[17] Asupra teoriei Monroe în legătură cu opoziția sa cu solidaritatea americană: C. Barcia Trelles, „La Doctrine de Monroe dans son développement historique, particulièrement en ce qui concerne les relations interaméricaines,” Recueil des Cours de l’Académie de Droit International, Volumul 32 (1930), 397f; J. Quijano Caballero, „Bolivar und Fr. D. Roosevelt,” Geist der Zeit (June 1940), 338; și „Grenzen der panamerikanischen Solidarität,” Monatshefte für Auswärtige Politik (March 1941).
[18] Friedrich von Gentz (1764-1832), a fost Secretarul Congresului de la Viena (n. ed. amer.).
[19] Reeves, American Journal of International Law, Volumul 33 (1939), 239.
[20] Ernst Wolgast, care a examinat Planul Europei al lui Talleyrand în eseul său „Völkerrechtsordnung und Raumordnung,” Zeitschrift für Völkerrecht, Volumul XXII (1938), 25– 33, interpretează, așa cum mi se pare mie, conceptul de Europă a lui Talleyrand în sensul pe care l-am înțelege astăzi prin „ordin spatial”. Marele serviciu pe care Wolgast l-a făcut atunci când și-a îndreptat viziunea la asemenea chestiuni cu această determinare nu ar trebui, în niciun caz, subestimat. Vezi și eseul lui Wolgast, „Konkretes Ordnungsdenken im Völkerrecht,” în revista Völkerbund und Völkerrecht, Volumul al IV-lea (1937), 74.
[21] Smedal, Acquisition of Sovereignty over Polar Areas (Oslo, 1931), versiunea germană (Königsberg, 1931); Wolgast, „Das Grönlandurteil des Ständigen Internationalen Gerichthofes vom 5. aprilie 1933,” în Zeitschrift für öffentliches Recht, Volumul XIII (1933), 599 ff; Böhmert, Archiv für Luftrecht, Volumul VIII (1938), 279; Schmitz und Friede, „Souveränitätsrechte in der Arktis,” Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, Volumul IX (iulie 1939), 257.
[22] Volumul 3, în special despre lucrările Raum und Erde publicate de Karl Haushofer (Leipzig and Berlin, 1934) poartă titlul de „Space-Overcoming Powers” (Raumüberwindende Mächte).
[23] Kurt O. Rabl vorbește în eseul său „Staat und Verfassung,” Zeitschrift für öffentliches Recht, Volumul XVII (1938), despre trinitatea: sol, națiune și idee. Aceasta îmi vine în minte și mi se pare o confirmare importantă întrucât eseul lui Rabl izvorăște din puncte de vedere total diferite și nu din puncte de vedere aparținând în mod specific dreptului international, așa cum este cazul prezentării noastre.
[24] Fauchille, Traité I, 1 (1922), 37 (§ 44, II).
[25] Kaneko Kentaro (1853-1942), a fost un diplomat și om de stat japonez favorabil unor relații americano-japoneze pașnice (n. ed. amer.).
[26] „Războiul mondial ar putea fi descris ca o confruntare concluzivă (între timp acest fapt a devenit îndoielnic – Carl Schmitt) prin faptul că imperialismul lor trebuie să rămână atașat reformelor legale interne și externe ale ideologiei parlamentare democratice.” Așa se exprimă Carl Brinkmann în Festgabe pentru ziua în care Lujo Brentano a împlinit 80 de ani într-un eseu foarte serios „Imperialismus als Wirtschaftspolitik,” p. 84.
[27] Westel W. Willoughby, ibid., 402ff („Has Japan a Valid Right to Assert a Monroe Doctrine with Reference to China?”); C. Walter Young, Japan’s Special Position in Manchuria, (Baltimore, 1931), 329; Johnson Long, La Mandchourie et la doctrine de la porte ouverte cu un cuvânt înainte de La Pradelle (Paris, 1933) descrie, din punctul de vedere chinez, așa numita Doctrina Asiatică Monroe ca fiind o „Pseudo-Doctrină.” Pentru detalii suplimentare, vezi Carl Schmitt, „Großraum gegen Universalismus; der völkerrechtliche Kampf um die Monroedoktrin,” în Positionen und Begriffe (1940), 295ff.
[28] Fauchille, ibid., I 1, 647 (§ 325).
