În 23 martie va avea loc Convenţia naţională Extraordinară a PDL. Care, aproape sigur, va fi ultima în actuala componenţă. Adică, va marca sfârşitul acestui partid, o construcţie mincinoasă, modelată şi amplasată într-un fals (adică, prefabricat) peisaj politic care se presupune că oferă alegătorului, conform ştiinţei politice (inventată la rândul ei pentru a ne îndepărta de firesc şi a ne împuia capul cu artificial) întreaga gamă de oferte doctrinare moderne: stânga, centru, dreapta.
În realitate, toate construcţiile politice care au ajuns la guvernare în aceşti 23 de ani – FSN, PDSR, PD, PNL, PNŢ-CD, PUNR, PRM, UDMR, PC – au fost şi sunt expresii ale stângii. (Pentru eventualele comentarii ale specialiştilor, fac următoarea precizare: personal consider că dreapta politică este doar aceea care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină. Tot restul nu este decât aceeaşi hidră a stângii cu o mie de capete şi de înfăţişări mincinoase. De aici şi discuţia despre irelevanţa doctrinelor (reală, de altfel) şi tot de aici aglomerarea partidelor pe o aceeaşi pistă incoerentă, fără viziune şi fără proiecte conectate la realitate şi construite pe baza datelor realităţii. Aglomerări de indivizi care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală de natură infracţională.
Dintre aceste partide, unele şi-au asumat deschis descendenţa socialist-comunistă, altele – PNŢ-CD, PNL şi PDL (anterior PD) – şi-au zis de dreapta sau de centru dreapta. O minciună tot atât de mare cât aceea că s-au constituit pentru binele general.
Împănat bine cu activiştii trimişi acolo de Iliescu şi ai lui (vezi discuţia lui Iliescu şi Petre Roman cu ambasadorul sovietic despre cum vor apărea partidele şi ce se va întâmpla cu ele) sau ajunşi din oportunismul propriu, cu toate că a avut câteva figuri proeminente ale rezistenţei şi suferinţei din închisorile comuniste în frunte cu Corneliu Coposu, PNŢ-CD-ul a fost terminat după alegerile din 2000. Adăugirea din coada numelui – creştin democrat – nu l-a ajutat. Componenta creştină a fost doar o asumare personală a unor membri ai acestui partid, nicidecum o componentă fundamentală a înţelegerii şi înfăptuirii actului politic.
Opţiunea populară a PD: cum să stai pe spate şi să te întorci când la stânga, când la dreapta!
După cum spuneam, PDL-ul este aproape de a-şi sfârşi aventura politică; cel puţin cea parlamentară. Deşi nu cred că în afara acesteia va mai rămâne ceva: pentru că PDL, spre deosebire de PNŢ, nu are nici măcar un nume cu valoare de brand istoric.
Va dispărea PDL-ul ? Foarte bine. O minciună mai puţin. Fracţiune a FSN-ului iliescian, asumat partid de stânga şi chiar membru între 1999 şi 2005 al Internaţionalei Socialiste, PD-ul semnalizează dreapta la Consiliul Naţional de Coordonare a PD din 8 mai, când s-a decis modificarea statutului partidului, iar Emil Boc a prezentat o moţiune zisă populară. Sorin Frunzăverde a fost mandatat să poarte negocieri cu PPE şi PD devine membru observator apoi membru plin al acestuia.
Mutarea din blocul socialist în cel popular s-a făcut nu datorită vreunei iluminări miraculoase, ci, pe de o parte, din cauza opţiunii socialiştilor europeni care susţinuseră făţiş numai PSD-ul în campania electorală, pe de altă parte pentru că veneau dintr-un bloc cu, să zicem, şase etaje, într-unul cu zece care cam învârtea lucrurile prin Europa. Relevantă pentru lipsa de consistenţă a gestului lor este declaraţia lui Ioan Oltean: "Începând din această noapte, ne vom culca pe spate cu posibilitatea de a ne întoarce câte puţin şi pe stânga, şi pe dreapta. Important este ca noaptea să fie fără coşmaruri".
Elocventă în legătură cu această asumare populară poate fi şi o întâmplare personală. La începutul lui 2005 a avut loc în Bucureşti, la Hilton, o reuniune a grupului popular european la care am participat împreună cu Andrei Răutu. Evident, multă lume din politica locală zisă de dreapta. Într-o discuţie purtată în holul hotelului cu Sorin Frunzăverde şi cu un alt fruntaş pd-ist (pentru că nu-mi mai amintesc precis cine, nu am să dau un nume), cum noi doi eram în postura de analişti politici, aceştia ne-au întrebat cam care ar fi valorile şi principiile popularilor (!!!) şi mai ales ce e aia subsidiaritate!!! Nu după mult timp Frunzăverde a devenit în partid şi în presă „ideologul popular” al PD-ului, iar partidul membru al PPE.
E de aşteptat ca după congresul care urmează PD-ul să se rupă. Va câştiga Vasile Blaga, prietenul tuturor partidelor – cred că în anul care a trecut de la instaurarea lui la conducere toată lumea a înţeles de ce a fost permanent pd-istul agreat de toate celelalte partide, inclusiv de duşmanii „de moarte”.
PDL 2013 – un partid de „zombi” politici
Ce a fost PDL-ul cu Blaga în frunte? Un partid inexistent în opoziţie, un sac de box pentru cei din USL (cel mai bun încasator din tot ce a fost opoziţie în aceşti 23 de ani. De exemplu: să-ţi zică Ponta în direct şi pe toate televiziunile că eşti prost şi tu Cezar Preda să ai o replică de genul: E, hai, nu vă supăraţi pentru atâta lucru! e dincolo de orice imagine de salutare a unui dos). Un partid care nu a reuşit în ultimul an să aibă un proiect (nici măcar o schiţă de buget alternativ), un partid, care, preocupat de un prezent călduţ, suferă o adormire totală a răspunderii politice, încleiat în mahmureala teribilă de după cheful tras la guvernarea din care au fost daţi afară ca nişte cheflii obosiţi din şantalul în care au venit noii muşterii. Majoritatea pdl-iștilor, şi în primul rând liderii care apar la televizor par mai curând nişte „zombi” politici: personaje lipsite de viaţă, fără nicio licărire de omenesc, fără vigoare, care recită somnambulic texte care nu spun nimic şi care nu mai trezesc pe nimeni.
Dacă le adăugăm pe cele de mai sus la ceea ce caracterizează toate partidele noastre: lipsa viziunii, a proiectului naţional, a disponibilităţii de a exista pentru cei care le votează, lipsa competenţei, a bunăvoinţei, a responsabilităţii, a moralităţii, avem o imagine destul de completă şi un răspuns la de ce merită PDL-ul, ca şi toate celelalte partide menţionate la începutul acestui text, să iasă pe uşa din dos a istoriei. (Cele câteva grimase de reformă, singurele pe de altă parte pentru toate guvernările din aceşti 23 de ani, au fost luate sub biciul lui Traian Băsescu şi al Europei, cu silă, în doru’ lelii, pe jumătate, necoordonate între ele, sabotate chiar din interior. Păcat de câţiva profesionişti tineri şi parcă mai umani din ultimele guverne Boc şi Ungureanu, care nu au avut prea multe şanse cu baronimea pdl-istă).
Un destin similar ar avea PDL-ul şi condus de Elena Udrea, unul dintre personajele cele mai detestate din politica românească (nu că ea ar fi cel mai rău, ci pentru că prin ea complotiştii lui Voiculescu, personaje mult mai ticăloase, de altfel, l-au putut ataca atât de bine pe Băsescu), o fiinţă mediocră ambalată în fiţe şi cuvinte puţine, legată în plus de o zonă cel puţin neclară a unor mari afaceri din România. Mi-e greu să cred – aşa cum cred alţii – că acum, ca şi după eventuala rupere, Băsescu ar miza pe acest cal mort; ar însemna că a îmbătrânit şi i s-a tocit simţul politic, sau că e un romantic întârziat.
Gruparea zisă reformistă – Macovei, Baconski, Preda, … a ieşit la luptă pentru că oricum nu mai avea ce pierde: este evident că nu are şanse, ştie acest lucru, dar consideră (în mod corect) că în politică trebuie să arăţi că nu ţi-e frică şi că ai o alternativă. Şi pentru că e mai bine să pleci după ce, în luptă, ai fost aruncat pe geam, dar mai ai o mână cu care să trânteşti uşa de la intrare. Chiar dacă tocmai te-ai adunat de pe stradă. Ca viitor, nu cred că se vor duce nici spre Forţa Civică a lui Ungureanu, nici spre Noua Republică a lui Neamţu, ci mai curând vor pregăti ceva întru aşteptarea căpitanului. Problemele lor principale sunt însă chiar apropierea de Băsescu, care le limitează orizontul de creştere, lipsa carismei, a talentului electrizării mulţimilor şi puţina capacitate şi disponibilitate organizatorică.
Primăvara de la Bucureşti?
Viitorul nu se va opri însă aici. Şi nici ofertele politice. Excepţionalul acestei primăveri şi al acestui an 2013 este, prin colapsul PDL-ului şi prinderea PNL-ului (al cărui deces va veni probabil mai repede decât se aşteaptă) în plasa securisto-socialisto-mafiotă ţesută de Voiculescu-PSD – mafioţii acestora şi cei proprii, eliberarea, pentru prima dată a zonei politice numite alternativa la minciuna politică care a ocupat atât guvernarea cât şi opoziţia timp de 23 de ani, sufocând orice iniţiativă politică întoarsă cu faţa, în mod real, către oameni. Este alternativa pe care, prin acest context complicat şi excepţional – atât prin unicitate cât şi în potenţial – niciuna din aceste actuale creaţii politice ale întunericului nu şi-o mai poate asuma. Cu curaj, inteligenţă, răbdare, modestie şi deschidere către cel de lângă noi, s-ar putea ca peste ani să se vorbească despre succesul celor care au creat o alternativă reală şi au adus „Primăvara de la Bucureşti” în 2013.
