Acum 14 ani, un profesor renumit de la Universitatea Liberă din Bruxelles mi-a dat să citesc un roman despre o Belgie (și, se presupune, o Europă) apocaliptică. Pe scurt, avusese loc o criză economică serioasă, care afectase profund funcționarea statelor europene așa cum le cunoaștem noi astăzi. În urma crizei, în partea flamandă a Belgiei ajunseseră la putere fasciștii, care declaraseră independența; Uniunea Europeană încercase o mediere, dar armata franceză a invadat partea vorbitoare de limbă franceză și a anexat-o; regele Belgiei rămăsese prizonier în Bruxelles, pe care UE, în disperare de cauză, îl declarase district european; nu era clar cum și cine exercita suveranitatea asupra teritoriului Bruxellesului; doar cartierul european era zonă sigură, în rest având loc un război între imigranții musulmani și trupele flamande, care voiau să „elibereze capitala istorică a Flandrei”. Cât despre oamenii de rând, trăiau regimul cartelelor și mai mult mureau de foame, fără să îi pese prea mult cuiva de ei.
Discursul de Crăciun al Regelui Albert II al Belgiei a provocat multe bătăi de cap politicienilor belgieni vorbitori de ambele limbi, în așa măsură încât unii dintre ei au cerut reducerea monarhiei la un rol pur decorativ, în timp ce majoritatea lor covârșitoare a fost că de acord că denunțarea populismului (implicit, flamand) a mers prea departe în comparație cu situația politico-socială a anilor ’30. Dar cu ce a deranjat atât de mult pe politicieni discursul regelui? Și cum, în fond, le-a fost util?
Regele s-a adresat în mod declarat în primul rând oamenilor care suferă în urma crizei; s-a declarat șocat de faptul că 15% din populație riscă să cadă sub pragul sărăciei, într-o țară altfel prosperă; înțelege și împărtășește tristețea și disperarea familiilor lovite de șomaj în toate sectoarele economiei. Așa încât cere măsuri imediate. Pentru că parteneriatul social nu mai funcționează, regele le cere partenerilor sociali să își unească forțele pentru combaterea eficace a șomajului, prin ameliorarea competitivității și o mai bună educație a tinerilor pentru accesul pe piața muncii, încă din timpul studiilor, precum și prin favorizarea inovațiilor tehnologice și punerea lor imediată în aplicare. Susținerea cercetării era deja o soluție de combatere a crizei pe termen lung adoptată de Germania și Franța. Regele cere restabilirea echilibrului finanțelor publice, domeniu în care autoritățile federale au acționat deja. Belgienii subînțeleg că autoritățile entităților federate nu au făcut încă mare lucru în acest sens. Regele susține guvernul federal, care acționează similar prin decizii la nivel național pe care le oglindesc pledoariile de la nivel european. În contextul integrării europene, trebuie sprijinită deschiderea tinerilor către diversitatea și bogăția celorlalte culturi europene. În sfârșit, regele cere vigilență în fața discursurilor populiste, care identifică țapi ispășitori în străinătate sau în alte părți ale propriei țări. Compară situația prezentă cu anii ’30. Belgia trebuie, pe de altă parte, să rămână implicată pe plan internațional acolo unde poate exercita o influență benefică, și aceasta în ciuda situației naționale dificile.
Oare discursul Regelui Mihai în plenul Parlamentului, sau cel pentru Crăciun din 24 decembrie a.c., ar fi fost la fel de supărător pentru politicienii români, dacă era șef al statului? Probabil că da, pentru că le-ar fi pus în față o oglindă în care nu mulți au curajul să privească. Regele este unicul factor constituțional care poate în mod legitim să aducă aminte clasei politice, într-o democrație parlamentară, că nu își face datoria și că nu își îndeplinește responsabilitățile de slujitoare a națiunii.
Primii care au reacționat la discursul regelui au fost flamanzii de la N-VA (Alianța Nouă Flamandă, Nieuw-Vlaamse Alliantie), un partid cu ideologie incertă, care a fost invitat în 2011 de conservatorii britanici în Grupul Conservatorilor și Reformatorilor din Parlamentul European, dar care continuă să facă parte din Alianța Liberă Europeană, grup de partide regionale care stau alături de partidele verzi în același Parlament. Se declară economic parțial liberali și parțial progresiști, și progresiști din punct de vedere social (susțin, de exemplu, căsătoriile și adopțiile de către homosexuali). N-VA militează pentru o autonomie regională crescândă în interiorul Belgiei federale, care să culmineze cu republica flamandă independentă, integrată în UE, și pentru un naționalism „sănătos”. Aluzia populistă din discursul de Crăciun a fost identificată atât de către comentatorii belgieni, cât și de către președintele N-VA, Bart De Wever, ca referitoare la evoluția posibilă și la unele manifestări politice deja existente ale partidului naționalist, parte din coaliția guvernamentală din Flandra. Bart De Wever l-a acuzat pe rege că a părăsit neutralitatea politică, divizând belgienii, și a cerut „trecerea de la o monarhie încă politică la o monarhie strict protocolară, în așteptarea momentului când va fi pur și simplu suprimată, conform statutelor partidului” (conform lalibre.be). Pentru radicalul De Wever, „o regalitate politică este incompatibilă cu democrația”. Regele ar trebui eliminat din mecanismul pentru formarea guvernului. Soluția oferită e simplă, pentru că rolul regelui în formarea guvernului nu e prevăzut de constituție, ci doar de regulamentul camerei federale. Acuzat a fost și primul ministru Elio Di Rupo, care a contrasemnat discursul.
Wilfried Martens, fost prim ministru, a explicat pentru La Libre Belgique că primul ministru poartă responsabilitatea discursului regal, și că, în mod normal, Di Rupo ar fi trebuit să îl avertizeze pe rege că referința incriminată poate alimenta o controversă datorată lipsei de bună credință. Dar că regele are dreptate asupra fondului problemei. Interesant este mecanismul prin care primul ministru își asumă răspunderea, în numele guvernului. Primul ministru este invitat la o audiență la Palat, citește textul propus împreună cu regele, face o observație dacă este necesar; textul este modificat pentru rezolvarea observației; primul ministru este singur cu regele în tot acest timp, fără posibilitatea consultării vreunui colaborator, și își asumă deci singur răspunderea pentru text. Potrivit lui Martens, rolul de mediator cu autoritate pe care îl joacă regele în formarea guvernului este esențial pentru soluționarea crizelor. Citându-l pe Louis Tobback, în contextul crizei guvernamentale din 2011, Martens a afirmat că „dacă nu ar fi existat Regele Albert, nu s-ar fi putut rezolva criza politică! Ar fi trebuit inventat [Regele]”. Interesant este și că mediile belgiene nu se așteptau la un discurs politic de Crăciun din partea regelui, care tratase problema crizei în ultimii doi ani. Wilfried Martens confirmă însă că Albert II s-a plasat, „într-o mare continuitate” necesară în față problemelor grave. Datoria unui rege, fie el și rege constituțional, într-o situație critică, este tocmai să atragă atenția atât clasei politice, cât și cetățenilor, asupra pericolelor, să le identifice și să indice direcția de urmat. Pentru Belgia, ca și pentru România, este valabilă afirmația Regelui Mihai I din discursul său din noiembrie 2011: „Coroana Regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței. /…/ a statului în continuitatea lui istorică” (cf. mediafax.ro).
O amenințare planează totuși asupra regalității belgiene, deși niciun partid, fie el și flamand, nu l-a urmat pe Bart De Wever. Însă socialistul Phillipe Moureaux „atenționează suveranul la prudență, « mai ales dacă dorește ca monarhia să subziste încă multă vreme »” (cf. LeVif.be). Iar premierul flamand, Kris Peeters, consideră că dezbaterea asupra rolului regelui în formarea guvernului este „interesantă, și poate fi purtată fără probleme”… Ecologista Isabelle Durant atenționează că „nu peste multă vreme” se va forma consensul asupra monarhiei protocolare. În ultimul rând, aluzia din discursul regal și reacția provocată este extrem de utilă celor care agită spectrul „unei Europe identitare, tribale, xenofobe, naționaliste”. Soluția oferită de ei este o „Europă federală, cosmopolită, deschisă, laică, republicană, condusă de un guvern care să beneficieze de o mare legitimitate” (în cuvintele lui Benoît Scheuer, cf. LaLibre). Cei care propun ultimul model, și care lucrează asiduu pentru implementarea lui, acuză că modelul „tribalo-xenofob” este promovat „eficace” și „mascat” de partidele care se prezintă ca „fervente și unice apărătoare ale cetățenilor victime ale cosmopolitismului, mondialismului, globalizării economiei”. Această „victimizare” a fost comună și anilor ’30. Consecința logică a unui astfel de raționament este însă stigmatizarea și ostracizarea oricui vorbește de apărarea identității, culturii și chiar ființei naționale. Este un instrument politic redutabil, care poate distruge în democrațiile noastre liberale cariera oricărui politician cu bune intenții, care nu dorește decât binele comunității lui și al Europei comune. Dar al unei alte Europe comune decât cea dorită de trupele disciplinate ale stângii intelectuale și politice. Ori o nouă Europă creștină, pe care stânga încearcă să o zădărnicească, ar putea fi tocmai alternativa la situația apocaliptică imaginată în romanul belgian.
