Domnilor,
Retras de pe scena politică din cauze pe care apropiaţii mei le cunosc şi pe care toată lumea le bănuieşte, mă gândisem să nu particip astăzi la această discuţie şi la nicio alta[1]. Dacă rup acum tăcerea, o fac pentru a-mi îndeplini datoria, o datorie pe care o consider sfântă, aşa cum îmi consider toate datoriile. Totuşi, adânca descurajare care a motivat hotărârea mea de a mă retrage din viaţa public este azi mult mai pronunţată decât ieri, iar ieri mult mai pronunţată decât în ajun. Înainte, tristele mele pronosticuri vizau Europa în general; astăzi, din păcate, ele au ca obiectiv şi poporul spaniol. Cred, domnilor, cu cea mai profundă convingere, că urmează să intrăm într-o perioadă tulbure; toate simptomele care anunţă acest fapt sunt prezente deopotrivă: orbirea minţilor, înflăcărarea spiritelor, discuţiile fără subiect, disputele fără motiv, şi, mai mult decât atât — ceea ce va uimi Congresul în cea mai mare măsură — este furia care îi cuprinde pe toţi din pricina reformelor economice. Această furie care agită toate spiritele nu apare niciodată fără să anunţe cu certitudine mari catastrofe şi nenorociri.
Fiind însărcinat de către Comisie să rezum această lungă şi foarte importantă şi tristă dezbatere, voi fi, totuşi, relativ scurt, şi asta din mai multe motive: pentru că această chestiune ajunge în mâinile mele deja epuizată; pentru că nu suntem aici nici eu pentru a vorbi, nici Congresul pentru a mă asculta; şi pentru că — odată eliminate episoadele dramatice, incredibil de dramatice[2], precum şi aluziile personale, atacurile împotriva miniştrilor şi răspunsurile la aceste atacuri, şi, în fine, mişcările oratorice — abia dacă mai rămân de rezumat trei sau patru argumente.
În această discuţie, domnilor, s-au folosit uneori cuvinte aspre, cuvinte dure. Eu nu voi fi nici dur şi nici aspru. Să dea Domnul ca înainte de a mă aventura pe această cale a pierzaniei să mi se lipească limba de cerul gurii şi să mi se înece vocea în gât (râsete în băncile progresiştilor). Domnul San Miguel ne-a spus că nu îi place deloc să pună indivizii în contradicţie cu ei înşişi sau cu alţii din acelaşi partid, şi nici partidele în opoziţie cu ele însele. Nici eu nu voi adopta această tactică. Nu voi vorbi despre acele lucruri cărora personal nu le acord nicio importanţă. Cum să mă surprindă că în anumite cazuri există divergenţe între indivizi din interiorul aceluiaşi partid, ştiind că de când am venit pe lume caut un om care să fie de acord cu sine însuşi, şi încă nu l-am găsit? (Foarte bine!)
Domnilor, firea umană este una lipsită de armonie, antitetică şi contradictorie.
Omul este condamnat să ducă în mormânt lanţul tuturor contradicţiilor sale. Nu voi vorbi nici despre schimbările şi transformările partidelor. Cum să mă surprindă că partidele se schimbă, sau că se transformă? Dar ce? Viaţa, viaţa
omenească, precum cea din univers, nu este o continuă transformare? Ce e tinereţea, dacă nu o transformare a copilăriei? Ce e bătrâneţea, dacă nu o transformare a tinereţii? Şi ce e pentru un creştin moartea în sine, dacă nu o transformare a vieţii?
Voi aborda, domnilor, argumentele principale, şi doar pe cele principale, cu cea mai mare concizie cu putinţă. Prima chestiune pe care o voi trata este cea a constituţionalităţii autorizaţiilor. Aceasta este o problemă pe care au dezbătut-o toţi oratorii care au adus argumente pro, precum şi cei care au adus argumente contra autorizaţiilor. În această privinţă există două teorii, şi nu mai mult. Conform uneia dintre ele, discuţia este un drept; şi fiind un drept, se poate renunţa la el ori de câte ori pare convenabil şi oportun; iar aceasta este teoria monarhică. Cealaltă teorie, cea democratică, spune că „orice discuţie este o obligaţie, o datorie“. Şi fiind o obligaţie, o datorie, nu se poate renunţa la ea.
Însă argumentele folosite aici împotriva constituţionalităţii autorizaţiilor nu sunt nici monarhice, nici democratice; nu sunt argumente de niciun fel. Fiindcă domnii deputaţi, atât cei din aceste bănci, cât şi cei din celelalte, care au atacat începutul autorizaţiei, au sfârşit prin a spune că „discuţia este o obligaţie pentru deputaţi“; iar apoi au adăugat „dar în anumite circumstanţe autorizaţiile sunt licite“. Ceea ce este o contradicţie. Şi pentru a arăta că aşa este, vom reduce această teorie la trei silogisme.
Silogismul monarhic: putem renunţa la drepturi, ele sunt prin natura lor dispensabile; discuţia este un drept al Congresului, deci Congresul poate renunţa la el oricând doreşte.
Silogismul democratic: discuţia în Congres este o obligaţie; la obligaţii nu se poate renunţa, deci Congresul nu se poate dispensa de această obligaţie niciodată. Înţeleg monarhia şi democraţia. Nu înţeleg însă ceea ce nu este nici una, nici cealaltă. Să ne uităm acum la silogismul celor două opoziţii şi vom vedea, doar prezentându-l, unde se rupe firul. Acesta spune că discuţia este o obligaţie; obligaţiile nu sunt dispensabile, deci se poate renunţa la ele uneori. Acesta este silogismul opoziţiilor. Şi ce semnifică el? Semnifică faptul că opoziţiile neagă monarhia prin premise şi democraţia prin concluzie. Ele sunt o negaţie perpetuă şi, asemenea oricărei negaţii, sunt condamnate la sterilitate. (Bine!)
Însă s-a spus că şi dacă autorizaţiile ar fi permise pentru alte lucruri, ele nu pot şi nici nu trebuie să fie permise în cazul impozitelor. Şi de ce, domnilor? Eu concep acest argument ca aparţinând unei şcoli; unei şcoli care crede că Adunările nu sunt făcute decât pentru a discuta bugetele, şi că bugetele se fac numai pentru a fi discutate în Adunări. Însă cei care adoptă monarhia constituţională aşa cum există ea la noi şi în restul Europei trebuie să admită că deputaţii poporului, care vin aici pentru a discuta şi a vota, au acelaşi drept pentru toate legile care le sunt prezentate, fie că este vorba despre legi bugetare, legi politice, legi economice, sau, până într-un anumit punct, chiar legi religioase. În consecinţă, dreptul fiind acelaşi, şi obligaţia fiind aceeaşi, trebuie să se aplice aceleaşi principii în discutarea tuturor legilor. Unul dintre deputaţi a pus o întrebare căreia nu i s-a răspuns în modul în care mi-aş fi dorit eu. Dumnealui a spus: „Dacă aceste autorizaţii nu încetează, nu se vor discuta niciodată bugetele. Este aici vreun deputat care încearcă să sugereze că ele nu trebuie să fie discutate?“ Eu îmi asum această întrebare şi o să răspund. Dar înainte trebuie să spun un lucru: domnul deputat la care fac aluzie ne spune, cu statistica în mână, că discuţia despre bugete ar fi durat aici în mod normal cinci sau şase luni.
Ei bine, presupunând aceasta, eu pun următoarea întrebare: Cortesurile au sau nu dreptul de a discuta şi alte legi în afara celor bugetare? Da sau nu? Dacă îmi veţi spune că nu au dreptul de a discuta alte legi, voi zice: atunci ieşiţi din instituţii şi cădeţi într-o şcoală semiabsolutistă şi semidemocratică, născută în zilele noastre, care constă în: a strânge într-un singur punct, şi a acorda unui singur om, cu titlul de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, toate puterile societăţii, până şi puterea absolută; în a încarna în acest om tirania şi în acelaşi timp în a încarna democraţia într-o adunare care nu are altă putere în afară de a ucide tiranul cu o lovitură de pumnal, refuzându-i subvenţiile. Aceasta este teoria semiabsolutistă şi semidemocratică, ce a apărut cu puţin timp în urmă în Republica franceză. Ei bine, domnilor, dacă îmi veţi spune că, dimpotrivă, Cortesurile au dreptul de a discuta toate legile, aşa cum au dreptul de a discuta legea bugetului, voi pune atunci altă întrebare: cred domnii deputaţi că sesiunile Cortesurilor trebuie să fie permanente, sau că trebuie să existe pauze între ele? Dacă îmi veţi spune că acestea trebuie să fie permanente, eu răspund că ieşiţi din spiritul instituţiilor noastre, deoarece Cortesurile constituţionale nu sunt niciodată permanente; adunările republicane sunt. Spuneţi că nu trebuie să fie permanente? Că trebuie să existe pauze? Atunci vă doriţi un lucru imposibil, căci este imposibil să se discute legea bugetului timp de şase luni, iar după aceea să se discute celelalte legi care interesează statul. Prin urmare, vă plasaţi între două obstacole, în aşa fel încât nu puteţi ocoli unul fără să vă loviţi de celălalt.
Aşadar, voi răspunde acum, după ce am pus această întrebare, celei care îmi este adresată: da, trebuie să se discute bugetele, însă nu se pot discuta sub forma pe care o doriţi dumneavoastră. Am să trec, domnilor, la marea întrebare, căci în toate chestiunile care se discută în adunările parlamentare sau în alte părţi apar multe întrebări, din care, însă, doar una este cea adevărată, şi de ea mă voi ocupa.
Adevărata întrebare este întrebarea economică, abordată din punct de vedere politic. Pe acest considerent, trebuie să semnalez trei greşeli foarte grave pe care le-au comis opoziţia progresistă, opoziţia conservatoare şi, într-o anumită măsură, atât Ministerul cât şi opinia publică. Eu, domnilor, care denunţ greşeala acolo unde o întâlnesc, o voi denunţa pe aceasta acolo unde am găsit-o. Iată cele trei greşeli pe care le condamn. Prima: chestiunile economice sunt prin ele însele cele mai importante. A doua greşeală: a venit vremea ca în Spania să se acorde acestor chestiuni importanţa pe care o au prin ele însele. A treia greşeală: reformele economice sunt lucruri nu doar posibile, ci şi facile. Toată lumea a săvârşit aceste trei greşeli. Eu am intervenit aici doar pentru a-i combate pe toţi în acest domeniu şi pentru a lupta împotriva acestor greşeli.
În sprijinul primei dintre cele trei propoziţii s-a invocat autoritatea oamenilor de stat. Dacă este vorba despre oamenii de stat din zilele noastre, nu neg că autoritatea lor ar fi favorabilă. Dar dacă vorbim despre acei oameni de o dimensiune colosală — întemeietori de imperii, civilizatori de monarhii şi de popoare, care, sub diferite titluri, au primit o misiune providenţială în diferite epoci şi cu scopuri diferite; dacă vorbim despre acei oameni nemuritori, care sunt precum patrimoniul şi gloria generaţiilor umane; dacă, în sfârşit, vorbim despre acea dinastie magnifică, a cărei linie începe cu Moise şi sfârşeşte cu Napoleon, trecând prin Carol cel Mare; dacă vorbim despre aceşti oameni nemuritori, eu neg vehement acest lucru; îl neg. Niciun om care a atins nemurirea nu şi-a construit gloria pe adevărul economic; cu toţii au construit naţiunile pe baza adevărului social, pe baza adevărului religios. Iar prin aceasta nu vreau să spun (căci prevăd obiecţiile şi le preîntâmpin), nu vreau să spun că guvernele trebuie să neglijeze chestiunile economice, ori că popoarele trebuie să fie prost conduse. Nu sunt într-atât de lipsit de raţiune, şi nici de inimă, încât să mă pot lăsa pradă unei asemenea extravaganţe. Nu spun asta, însă spun că fiecare chestiune trebuie aşezată pe locul ce i se cuvine; iar locul acestor chestiuni este al treilea sau al patrulea, nu primul. Asta este ceea ce susţin[3].
S-a pretins că a dezbate aici aceste chestiuni este modalitatea de a învinge socialismul. Ah, domnilor! Modalitatea de a învinge socialismul! Dar ce este oare socialismul, dacă nu o sectă economică? Socialismul este rodul economiei politice, aşa cum năpârca este rodul viperei şi, abia născută, o devorează pe cea care tocmai i-a dat viaţă. Analizaţi aceste chestiuni economice, puneţi-le în prim plan, iar eu vă asigur că în mai puţin de doi ani, veţi avea toate problemele sociale în Parlament şi pe străzi. Vrem să luptăm împotriva socialismului? Cu socialismul nu se poate lupta. Iar această opinie de care ar fi râs odinioară spiritele tari acum nu mai provoacă râsete nici în Europa şi nici în restul lumii. Dacă dorim să luptăm împotriva socialismului, este nevoie să recurgem la acea religie care predică bogaţilor caritatea şi săracilor răbdarea; acea religie care îi învaţă pe cei săraci să fie resemnaţi, iar pe cei bogaţi să fie milostivi. (Aplauze. Bine! Bine!)[4]
Am să trec, domnilor, la a doua greşeală, care constă în a afirma că a venit vremea să tratăm chestiunile economice cu toată importanţa pe care o au. Domnilor, această idee a prins contur vara trecută. Revoluţia socială fiind înăbuşită pe străzile Madridului, iar problema dinastică rezolvată pe câmpurile catalane, opinia publică, oarbă atunci, aşa cum este aproape tot timpul, oarbă aici, aşa cum este oriunde, a crezut că eram atât de siguri de viaţă, încât puteam să ne ocupăm exclusiv de finanţe. S-a înşelat amarnic. Cu toate acestea greşeala era pe atunci scuzabilă; acum nu mai este nici în opinia publică, nici în Guvern şi nici în opoziţia conservatoare. Cine îndrăzneşte în ziua de azi să spună că suntem în siguranţă?
Cine nu vede în zarea întunecată norul aducător de furtună?
Ei bine, dacă astăzi suntem atât de şovăielnici, cum este posibil ca ieri să fi fost atât de hotărâţi? Iar dacă ieri am fost atât de hotărâţi, cum se face că astăzi suntem atât de şovăielnici? Vă voi spune adevărul. Adevărul este că suntem azi ceea ce am fost şi ieri, ceea ce suntem de la revoluţia din februarie. De la acea revoluţie de straşnică amintire nimic nu mai e stabil, nimic nu mai e sigur în Europa. Spania este cea mai stabilă, domnilor, şi cu toate acestea vedeţi ce este Spania: acest Congres este cel mai bun, însă vedeţi ce este acest Congres. (Râsete)
Spania, domnilor, este în Europa ceea ce este oaza în deşertul Sahara. Eu am stat de vorbă cu cei înţelepţi şi ştiu cât de puţin valorează în aceste circumstanţe înţelepciunea; am stat de vorbă cu cei curajoşi şi ştiu cât de puţin valorează în aceste împrejurări curajul; am vorbit cu oameni foarte prudenţi, şi ştiu cât de zadarnică este în aceste momente prudenţa. Uitaţi, domnilor, starea Europei! Pare că toţi oamenii de stat şi-au pierdut darul consilierii; raţiunea umană pare să treacă printr-o eclipsă; instituţiile suferă bulversări, iar naţiunile cunosc decadenţe mari şi bruşte. Aruncaţi-vă privirea, domnilor, împreună cu mine asupra Europei, din Polonia până în Portugalia! Spuneţi-mi, cu mâna pe inimă şi cu bună credinţă, dacă găsiţi o singură societate care să poată spune „sunt fermă pe poziţii“; spuneţi-mi dacă găsiţi o singură poziţie care să poată spune „sunt sigură de mine însămi!“[5]*
Şi să nu se spună, domnilor, că revoluţia a fost înfrântă în Spania, în Italia, în Franţa şi în Ungaria. Nu, domnilor, acest lucru nu este adevărat. Adevărul este că toate forţele sociale, concentrate şi înflăcărate peste măsură, abia au fost suficiente pentru a opri monstrul, şi nu au făcut mai mult decât atât. Ne putem da seama de progresele socialismului nu de aici, ci din Franţa. Ei bine, să ştiţi că socialismul are trei mari teatre: în Franţa sunt discipolii, şi doar discipolii; în Italia sunt seizii[6], şi doar seizii; în Germania sunt pontifii şi maeştrii[7]. Adevărul este, domnilor, că în ciuda victoriilor, care nu au din victorie decât numele, îngrozitorul sfinx se află în faţa ochilor voştri, fără să fi existat până acum vreun Oedip care să ştie să descifreze această enigmă. Adevărul este că redutabila problemă este prezentă, iar Europa nu ştie şi nici nu poate să o rezolve. Acesta este adevărul. Pentru omul care are o judecată sănătoasă, bun simţ şi minte ageră, totul, absolut totul anunţă o criză apropiată şi aducătoare de nenorociri; totul anunţă un cataclism nemaivăzut. Gândiţi-vă, domnilor, la acele simptome care nu se manifestă niciodată şi, mai cu seamă, nu se manifestă niciodată împreună, fără să anunţe catastrofe înfiorătoare. În zilele noastre toate drumurile din Europa, chiar şi cele mai potrivnice, duc popoarele la pierzanie. Unii se pierd prin concesiile pe care le fac, alţii se pierd opunând rezistenţă. Acolo unde slăbiciunea trebuie să cauzeze moartea, acolo veţi găsi principi slabi; unde ambiţia trebuie să ducă la ruină, acolo veţi găsi principi ambiţioşi; iar acolo unde talentul însuşi, domnilor, trebuie să ducă în prăpastie, Domnul pune principi înzestraţi cu talent.
Iar ceea ce se întâmplă cu principii se întâmplă şi cu ideile. Toate ideile, atât cele mai respingătoare, cât şi cele mai strălucite, produc aceleaşi efecte. Uitaţi-vă la Paris şi la Veneţia şi vedeţi rezultatul ideii demagogice şi al ideii strălucite de independenţă italiană. Iar ceea ce se întâmplă cu principii şi cu ideile se întâmplă şi cu oamenii.
Domnilor, acolo unde un singur om ar fi suficient pentru a salva societatea, acel om nu există; sau dacă există, Dumnezeu dizolvă pentru el un pic de otravă în aer. Din contră, când un singur om poate ruina societatea, acel om se prezintă, acel om este purtat pe braţele popoarelor şi găseşte toate drumurile deschise. Dacă vreţi să vedeţi contrastul, uitaţi-vă la mormântul mareşalului Bugeaud şi la tronul lui Mazzini[8]. Iar ceea ce se întâmplă cu principii, ceea ce se întâmplă cu ideile şi cu oamenii, acelaşi lucru se întâmplă şi cu partidele politice.
Vă atrag aici atenţia, domnilor, căci acest lucru ni se aplică mai repede nouă; acolo unde salvarea unei societăţi constă în dizolvarea tuturor partidelor vechi şi în formarea unuia nou, compus din toate celelalte, acolo partidele se încăpăţânează să nu se dizolve, şi nu se dizolvă. Acest lucru se întâmplă în Franţa: salvarea Franţei ar presupune dizolvarea partidelor bonapartist, legitimist şi orleanist şi formarea unui singur partid monarhic. Ei bine, acolo unde dizolvarea partidelor produce salvarea societăţii, bonapartiştii se gândesc la Bonaparte, orleaniştii la contele de Paris, legitimiştii la Henric al V-lea; şi invers, acolo unde salvarea societăţii ar presupune ca partidele să-şi păstreze vechile steaguri şi să nu se distrugă singure, pentru ca toţi membrii să poată lupta împreună în mari şi nobile bătălii, acolo unde acest lucru este necesar pentru salvarea societăţii — precum în Spania — acolo, domnilor, partidele se dizolvă.
Iar reformele economice nu reprezintă remediul esenţial pentru acest rău; căderea unui guvern şi înlocuirea sa cu altul nu este nici ea un remediu. Eroarea guvernamentală în această problemă constă în a crede că relele de care suferă Europa vin de la guverne. Eu nu voi nega influenţa Guvernului asupra guvernaţilor. Cum aş putea s-o neg? Cine a negat-o vreodată? Dar răul este mult mai profund, este mult mai grav. Răul nu este la guverne, răul este la guvernaţi; răul constă în faptul că guvernaţii au ajuns să fie neguvernabili[9]. (Râsete. „Bine! Bine!“)
Domnilor, adevărata cauză a răului intens şi profund care chinuie Europa este aceea că a dispărut ideea de autoritate divină şi autoritate umană. Acesta este răul care afectează Europa, societatea şi lumea; şi de aceea, domnilor, sunt popoarele neguvernabile[10]. Aceasta serveşte pentru a explica un fenomen pe care nu l-am auzit niciodată explicat, şi care are, totuşi, o explicaţie satisfăcătoare. Toţi cei care au călătorit prin Franţa sunt de acord în a spune că nu se găseşte un francez care să fie republican. Eu însumi pot mărturisi acest adevăr, fiindcă am vizitat Franţa. Însă apare întrebarea: dacă în Franţa nu sunt republicani, cum se menţine Republica? Nimeni nu dă o explicaţie; eu o voi da: Republica se menţine în Franţa, şi, mai mult, Republica se va menţine în Franţa, pentru că aceasta este forma de guvernământ necesară popoarelor care sunt neguvernabile.
În popoarele care sunt neguvernabile, Guvernul capătă neapărat forme republicane. Iată de ce Republica dăinuie şi va dăinui în Franţa. Puţin importă că aceasta ar fi, aşa cum şi este, combătută de voinţa oamenilor, fiind susţinută, aşa cum este de fapt, prin însăşi forţa lucrurilor. Aceasta este explicaţia dăinuirii Republicii franceze[11].
Auzindu-mă vorbind în acelaşi timp despre autoritatea divină şi despre cea umană, mă veţi întreba poate „ce legătură au chestiunile politice cu cele religioase?“.
Domnilor, nu ştiu dacă se află aici vreun deputat care să creadă că nu există nicio legătură între chestiunile politice şi cele religioase; dar dacă se găseşte vreunul, am să demonstrez legătura lor necesară în aşa fel, încât acesta să o vadă cu proprii lui ochi şi să o atingă cu propriile mâini. (Freamăt în sală)
Domnilor, civilizaţia cunoaşte două faze: una pe care o voi numi afirmativă, căci în ea civilizaţia se bazează pe afirmaţii; voi numi această fază şi progresivă, pentru că acele afirmaţii pe care se sprijină societatea sunt adevăruri; şi, în final, o voi numi catolică, deoarece catolicismul este cel care cuprinde, în deplinătatea lui, acele adevăruri şi afirmaţii. Dimpotrivă, există şi o altă fază a civilizaţiei, pe care o voi numi negativă, fiindcă se sprijină exclusiv pe negaţii; o voi numi decadenţă, căci acele negaţii sunt erori; şi o voi numi revoluţionară, pentru că acele erori devin în final revoluţii care transformă statul.
Ei bine, domnilor, care sunt acele trei afirmaţii ale acestei civilizaţii pe care eu o numesc afirmativă, progresivă şi catolică? Cele trei afirmaţii sunt următoarele: în ordinea religioasă se afirmă că există un Dumnezeu personal. (Rumoare şi râsete în tribune şi în băncile din stânga. Majoritatea, indignată, cere să se facă linişte).
Domnul Preşedinte: „Linişte, domnilor!“
Marchizul de Valdegamas: Sunt, printre altele, trei afirmaţii. Prima dintre ele: există un Dumnezeu, iar acest Dumnezeu este prezent peste tot. A doua afirmaţie: acest Dumnezeu personal, care este prezent peste tot, stăpâneşte cerul şi pământul. A treia afirmaţie: acest Dumnezeu care stăpâneşte cerul şi pământul, guvernează în mod absolut lucrurile divine şi umane. Ei bine, domnilor, oriunde veţi găsi aceste trei afirmaţii în ordinea religioasă, veţi afla şi aceste trei afirmaţii în ordinea politică: există un rege care este prezent peste tot prin intermediul agenţilor săi; acest rege care este prezent peste tot stăpâneşte peste supuşii săi, iar acest rege care stăpâneşte peste supuşii săi îşi guvernează supuşii. Astfel că afirmaţia politică nu este decât consecinţa afirmaţiei religioase. Instituţiile politice în care sunt simbolizate aceste trei afirmaţii sunt în număr de două: monarhiile absolutiste şi monarhiile constituţionale, aşa cum le înţeleg moderaţii din toate ţările, căci niciun partid moderat nu i-a tăgăduit vreodată regelui nici existenţa, nici stăpânirea, nici guvernarea. Prin urmare, monarhia constituţională poate, pe aceleaşi considerente ca şi monarhia absolutistă, să simbolizeze aceste trei afirmaţii politice care sunt ecoul, să spunem, celor trei afirmaţii religioase. În aceste trei afirmaţii se concentrează acea perioadă a civilizaţiei pe care eu am numit-o afirmativă, progresivă şi catolică.
Acum să intrăm, domnilor, în cea de-a doua perioadă, pe care am numit-o negativă şi revoluţionară. În această perioadă trei negaţii corespund celor trei afirmaţii precedente. Prima negaţie, sau, aşa cum o voi numi eu, negaţie de prim rang în ordinea religioasă: Dumnezeu există, Dumnezeu stăpâneşte; dar Dumnezeu este atât de sus, încât nu poate guverna lucrurile umane. Aceasta este prima negaţie, negaţia de prim rang, în această perioadă negativă a civilizaţiei. Dar ce corespondent are în ordinea politică această negaţie a Providenţei? În ordinea politică apare partidul progresist şi îi răspunde deistului — care neagă Providenţa —, spunând: „Regele există, regele stăpâneşte, dar regele nu guvernează“. Astfel, monarhia constituţională progresistă aparţine civilizaţiei negative de prim rang.
A doua negaţie: deistul neagă Providenţa; susţinătorii monarhiei constitu- ţionale, aşa cum o înţeleg progresiştii, neagă guvernarea; însă acum în ordinea religioasă intervine panteistul şi spune: „Dumnezeu există, dar Dumnezeu nu are existenţă personală; Dumnezeu nu este persoană,şi nefiind persoană, nici nu guvernează, nici nu stăpâneşte; Dumnezeu este tot ceea ce vedem, tot ce trăieşte, tot ce se mişcă; Dumnezeu este omenirea.“ Aşa spune panteistul. Astfel el neagă existenţa personală, însă nu şi existenţa absolută; neagă stăpânirea lui Dumnezeu şi Providenţa.
Apoi vine republicanul şi zice: „Puterea există; dar puterea nu este o persoană, şi, nefiind persoană, nici nu stăpâneşte, nici nu guvernează; puterea este tot ceea ce trăieşte, tot ce există, tot ce se mişcă; prin urmare este mulţimea, prin urmare nu este alt mijloc de guvernare decât sufragiul universal, şi nici altă guvernare decât Republica.“
Astfel, panteismul în ordinea religioasă corespunde republicanismului în ordinea politică. Urmează o altă negaţie, care este şi ultima; asta este tot în ceea ce priveşte negaţiile. După deist şi după panteist, vine ateul spunând: „Dumnezeu nici nu stăpâneşte, nici nu guvernează, nu este nici persoană, nici mulţime; Dumnezeu nu există.“ Şi atunci apare Proudhon, domnilor, şi zice „Nu există guvern.“(Râsete şi aplauze). Astfel, o negaţie atrage după sine altă negaţie, după cum abisul atrage după sine alt abis. În spatele acestei negaţii, care este abisul, nu se găseşte nimic în afară de tenebre, şi tenebre palpabile.
Acum, domnilor, ştiţi care este starea Europei? Întreaga Europă intră în cea de-a doua negaţie, şi se îndreaptă spre cea de-a treia, care este şi ultima; nu uitaţi acest lucru[12]. Dacă se doreşte ca eu să concretizez mai mult această chestiune a pericolelor pe care le întâmpină societăţile, o voi face, însă cu o oarecare băgare de seamă. Toată lumea ştie care este poziţia mea oficială; eu nu pot vorbi despre Europa fără să vorbesc despre Germania; nu pot să vorbesc despre Germania fără să vorbesc despre Prusia, care o reprezintă; nu pot să vorbesc despre Prusia fără să vorbesc despre regele ei, ale cărui calităţi eminente, în trecere fie spus, ne permit să-l numim „Augustul germanic“. Să mă ierte Adunarea, căci în această chestiune voi păstra o oarecare rezervă în ceea ce priveşte Europa, iar în ceea ce priveşte Prusia voi păstra o rezervă absolută; totuşi voi spune tot ce va fi necesar pentru a-mi exprima cu precizie ideile despre pericolele la fel de precise care ameninţă Europa[13].
S-a vorbit aici, domnilor, despre pericolul care pândeşte Europa din partea Rusiei; eu consider că pot linişti Adunarea pentru moment şi pentru multă vreme de-aici încolo, asigurând-o că din acea parte nu trebuie să se teamă nici de cel mai mic pericol. Domnilor, Rusia îşi exercita influenţa în Europa prin intermediul Confederaţiei germane. Această confederaţie s-a făcut împotriva Parisului, care era oraşul revoluţionar, oraşul blestemat; şi în favoarea Petersburgului, care era pe vremea aceea oraşul sfânt, oraşul guvernului, născut din tradiţiile restauratoare. Ce a rezultat de aici? Faptul că această Confederaţie nu a fost un imperiu, cum ar fi putut să fie la acea vreme; şi nu a fost un imperiu, fiindcă Rusia nu ar fi putut niciodată să accepte să aibă în faţa ei un imperiu german şi toate rasele germane reunite. Aşadar Confederaţia s-a compus din principate microscopice şi din două mari monarhii. Ce ar fi fost convenabil pentru Rusia în ipoteza unui război cu Franţa? Ar fi fost convenabil ca aceste monarhii să fie absolute; iar cele două monarhii au fost absolute. Uitaţi cum se face că influenţa Rusiei, de la Confederaţia germană până la revoluţia din februarie, s-a extins de la Petersburg până la Paris. Dar de la revoluţia din februarie toate lucrurile s-au schimbat la faţă; uraganul revoluţionar a doborât tronurile, a umplut de praf coroanele, a umilit regii; Confederaţia germană nu mai există. Germania din ziua de azi nu e decât haos. Cum s-ar zice, domnilor, influenţei Rusiei, care se întindea, după cum am spus, din Petersburg la Paris, i-a urmat influenţa demagogică a Parisului, care se întinde până în Polonia.
Uitaţi aici diferenţa: Rusia conta pe doi aliaţi puternici — Austria şi Prusia. Astăzi se ştie că nu mai poate conta decât pe Austria. Însă Austria trebuie să lupte în permanenţă împotriva spiritului demagogic, care este acolo ca peste tot; trebuie să lupte împotriva spiritului de rasă, care este acolo mai mult decât oriunde altundeva; şi, în cele din urmă, trebuie să-şi păstreze toate forţele pentru o potenţială luptă cu Prusia. Rezultă, aşadar, că Austria fiind neutralizată, iar Confederaţia germană nemaiexistând, Rusia nu se mai poate bizui în ziua de azi decât pe propriile forţe. Şi ştiţi dumneavoastră de câte forţe a dispus Rusia în războaiele ofensive? Niciodată de mai mult de trei sute de mii de oameni. Şi ştie Adunarea cu cine trebuie să lupte acei trei sute de mii de oameni? Trebuie să lupte cu toate rasele germane, reprezentate de Prusia; cu toate rasele latine, reprezentate de Franţa; cu nobila şi foarte puternica rasă anglo-saxonă, reprezentată de Anglia. O astfel de luptă, domnilor, ar fi nesăbuită şi absurdă din partea Rusiei; în cazul unui război general, rezultatul cert şi infailibil ar fi că Rusia ar înceta să mai fie o putere europeană şi s-ar reduce până la a fi doar o putere asiatică. Vedeţi de ce Rusia fuge de război, şi de ce Anglia doreşte războiul; şi dacă n-ar fi fost slăbiciunea cronică a Franţei, care nu a vrut să se ia după Anglia, ori prudenţa austriacă ori precauţia cât se poate de înţeleaptă a diplomaţiei ruse, războiul ar fi izbucnit. De aceea, domnilor, fiindcă Rusia nu a dorit, fiindcă nu a putut să-şi dorească războiul, acesta nu a izbucnit pe motivul chestiunii refugiaţilor în Turcia. Cu toate acestea, eu nu sunt de părere că Europa nu trebuie să se teamă deloc de Rusia;
cred chiar contrariul; dar pentru ca Rusia să accepte un război general şi să pună stăpânire pe Europa, trebuie să aibă loc înainte aceste trei evenimente pe care le voi menţiona, care sunt — ţineţi cont de asta, domnilor — nu doar posibile, ci şi probabile.
Trebuie, în primul rând, ca revoluţia, după ce va fi dizolvat societatea, să
dizolve şi armatele permanente. În al doilea rând, trebuie ca socialismul, deposedându-i pe proprietari, să înăbuşe patriotismul; căci un proprietar deposedat nu este patriot, nu poate să fie patriot; când problema este prezentată în acest mod extrem şi supărător, orice patriotism moare în sufletul omului. În al treilea rând, trebuie să se constituie confederaţia puternică a tuturor popoarelor slave aflate sub influenţa şi protectoratul Rusiei. Popoarele slave numără, domnilor, optzeci de milioane de locuitori. Ei bine, când revoluţia va fi dizolvat armatele permanente din Europa, când revoluţiile socialiste vor fi înăbuşit patriotismul, când în Orientul Europei se va fi stabilit marea confederaţie a popoarelor slave, când în Occident nu vor mai fi rămas decât două armate mari, armata celor desproprietăriţi, şi armata celor ce desproprietăresc, atunci, domnilor, va veni şi vremea Rusiei. Atunci Rusia se va putea plimba liniştită cu arma în mână prin patria noastră; atunci, domnilor, lumea va asista la cea mai mare pedeapsă care s-a înregistrat vreodată în istorie. Această pedeapsă teribilă va fi suportată mai ales de Anglia. Navele sale nu-i vor fi de niciun ajutor împotriva imperiului colosal care va apuca Europa cu o mână şi India cu cealaltă; la nimic nu-i vor servi. Imensul imperiu britanic va cădea epuizat, făcut zob, iar horcăiala sa lugubră şi vaietul său pătrunzător vor răsuna până la cei doi poli[14]
Să nu credeţi, domnilor, că toate catastrofele se vor sfârşi aici; rasele slave nu sunt pentru popoarele din Occident ceea ce erau rasele germane pentru poporul roman; nu, rasele slave au de mult contact cu civilizaţia, sunt rase semicivilizate. Administraţia rusă este la fel de coruptă precum cea mai civilizată administraţie din Europa, iar aristocraţia rusă este la fel de civilizată precum cea mai coruptă aristocraţie dintre toate. Mai mult decât atât, domnilor, Rusia, plasată în mijlocul Europei cucerite şi prosternate la picioarele sale, va absorbi ea însăşi prin toţi porii otrava pe care a băut-o Europa şi care acum o ucide. Apoi Rusiei nu-i va lua mult până să cadă, şi ea, în ruină. Nu ştiu, domnilor, care va fi atunci remediul universal pe care Dumnezeu îl va avea pregătit pentru acea descompunere universală.
Împotriva acestei eventualităţi nu există decât un remediu, unul singur: legătura trainică a viitorului este în Anglia. În primul rând, rasa anglo-saxonă este cea mai generoasă, cea mai nobilă şi mai curajoasă din lume; în al doilea rând, ea este cel mai puţin expusă avântului revoluţionar. Consider că o revoluţie e mai uşoară în Sankt Petersburg decât în Londra. Ce îi trebuie Angliei pentru a evita cucerirea inevitabilă a întregii Europe de către Rusia? Ce îi trebuie?
Trebuie ca ea să evite ceea ce ar distruge-o: dizolvarea armatelor permanente prin intermediul revoluţiilor, deposedarea proprietarilor în Europa prin intermediul socialismului, altfel spus, îi trebuie o politică externă monarhică şi conservatoare; dar până şi aceasta n-ar fi decât un paliativ. Anglia, monarhică şi conservatoare, poate împiedica dizolvarea societăţii europene până la un anumit punct şi pentru câtva timp; căci Anglia nu este suficient de puternică şi de tare pentru a distruge forţa pe care este necesar să o distrugă, forţa care nimiceşte doctrinele propagate în lume. Pentru ca paliativul să se transforme într-un veritabil remediu, ar fi necesar, domnilor, ca Anglia, deja conservatoare şi monarhică, să fie catolică. Afirm acest lucru, domnilor, deoarece împotriva revoluţiei şi a socialismului nu există decât un singur remediu radical: catolicismul — unica doctrină care reprezintă contradicţia absolută a doctrinei revoluţionare şi socialiste. Ce este catolicismul, domnilor? Este înţelepciune şi smerenie. Ce este socialismul, domnilor? Este orgoliu şi barbarie. Socialismul, precum regele Babilonului, este rege şi animal în acelaşi timp. (Râsete şi aplauze puternice).
Domnilor, Congresul va fi fost surprins, probabil, că vorbind despre pericolele care ameninţă societatea şi lumea întreagă, eu nu am pomenit nimic despre naţiunea franceză. Există un motiv pentru tăcerea mea: Franţa era până de curând o mare naţiune; în ziua de astăzi, domnilor, nu mai este nici măcar o naţiune, este clubul central al Europei. (Bine, bine!).
Astfel s-a demonstrat: în primul rând, că problemele economice nu sunt, nu trebuie şi nici nu pot să fie cele mai importante dintre toate; în al doilea rând, că nu am atins încă acel stadiu de linişte şi securitate în care să ne putem dedica lor în exclusivitate. Acum am să combat a treia şi ultima eroare, ce constă în a afirma că economiile sunt nu doar posibile, ci şi facile.
Permiteţi-mi, domnilor, să spun şi acum, ca şi mai devreme, adevărul şi numai adevărul, cu francheţea şi buna credinţă care mă caracterizează. Niciunul dintre dumneavoastră nu va pune la îndoială această axiomă — că guvernele, chiar şi cele care oferă cele mai mari avantaje, oferă în schimbul acelor avantaje unele inconveniente, şi reciproc — că şi guvernele care prezintă inconveniente majore, oferă în schimbul acelor inconveniente şi unele avantaje; şi, în final — că nu există guverne nemuritoare.
În această tribună pot vorbi cu toată libertatea despre avantajele şi inconvenientele, şi chiar despre moartea guvernelor, fiindcă toate au avantajele şi inconvenientele lor, şi toate mor.
Ei bine, domnilor, eu zic că în compensarea inconvenientelor foarte grave pe care le au guvernele absolute, ele au un mare avantaj, şi anume că sunt relativ ieftine; şi mai spun că, în compensarea marilor avantaje pe care le au guvernele constituţionale, ele au un inconvenient foarte grav, şi anume că sunt foarte scumpe. Nu cunosc niciunul mai scump decât guvernul republican. Şi judecând prin analogie, este uşor de prevăzut soarta fiecăruia dintre aceste guverne. Cel mai probabil este că toate guvernele absolute, oriunde există, vor pieri prin discuţie, iar toate guvernele constituţionale, oriunde există ele, vor pieri prin faliment. Aceasta este convingerea mea personală, domnilor; încredinţez domnilor deputaţi convingerile mele.
Nu există decât un singur fel de a face reforme, mari reforme economice: prin destituirea totală sau parţială a armatelor permanente. Destituirea ar putea să salveze guvernele de la faliment pentru o perioadă; însă această destituire ar însemna falimentul întregii societăţi, deoarece, domnilor, şi vă atrag aici atenţia, armatele permanente sunt singurele care împiedică în ziua de azi civilizaţia de la a se pierde în barbarie. Astăzi asistăm la un spectacol nou în istorie, nou în lume. Când anume, domnilor, când a mai văzut lumea, dacă nu în zilele noastre, că se merge spre civilizaţie cu ajutorul armelor, şi spre barbarie cu ajutorul ideilor? Căci asta este ceea ce vede lumea la ora la care vă vorbesc. (Aplauze).
Acest fenomen este atât de grav şi de neobişnuit, încât nu mă pot împiedica să caut o explicaţie pentru el. Orice civilizaţie adevărată provine din creştinism. Acest lucru este atât de sigur, încât întreaga civilizaţie se găseşte concentrată în zona creştină; în afara acestei zone nu există civilizaţie, totul e barbarie. Iar acest lucru este atât de sigur, încât nu au existat popoare civilizate în lume înainte de creştinism, nici măcar unul singur.
Niciunul, domnilor! Spun că nu au existat popoare civilizate, pentru că poporul roman şi cel grec nu au fost popoare civilizate; au fost popoare cultivate, ceea ce e un lucru total diferit[15]. Cultura este lustrul civilizaţiilor, şi doar atât. Creştinismul civilizează lumea; el a civilizat-o prin trei mijloace: făcând din autoritate un lucru inviolabil, făcând din obedienţă un lucru sfânt, iar din abnegaţie şi sacrificiu, sau, mai bine zis, din caritate, un lucru divin. În acest fel a civilizat creştinismul popoarele. Ei bine, iată aici soluţia acestei mari probleme: ideile de autoritate inviolabilă, de obedienţă sfântă şi de sacrificiu divin nu mai sunt astăzi în societatea civilă, ele s-au refugiat în templele unde este adorat Dumnezeul justiţiar şi milostiv, şi în lagărele unde este adorat Dumnezeul puternic, al bătăliilor, sub simbolurile gloriei. Biserica şi armata sunt singurele care păstrează noţiunile de autoritate inviolabilă, de obedienţă sfântă şi de sacrificiu divin în deplinătatea sensului lor; de aceea cele două sunt reprezentantele civilizaţiei europene.
Nu ştiu, domnilor, dacă v-a atras atenţia şi dumneavoastră, aşa cum mi-a
atras-o şi mie, asemănarea până aproape de identitate dintre două persoane ce la prima vedere par cât se poate de diferite şi de contrarii: asemănarea dintre preot şi soldat. Nici unul şi nici celălalt nu trăieşte pentru sine, ori pentru familia sa; şi pentru unul, şi pentru celălalt, gloria stă în sacrificiu şi în abnegaţie. Sarcina soldatului este să vegheze pentru independenţa societăţii civile. Sarcina preotului este să vegheze pentru independenţa societăţii religioase. Datoria preotului este să moară, să-şi dea viaţa, ca bunul Păstor, pentru oile sale. Datoria soldatului, ca un bun frate, este de a-şi da viaţa pentru fraţii săi. Dacă vă gândiţi la duritatea vieţii sacerdotale, preotul vă va părea, aşa cum şi este în fapt, un adevărat soldat. Dacă vă gândiţi la sfinţenia misiunii de soldat, milităria vă va părea un adevărat sacerdoţiu. Ce s-ar întâmpla cu lumea, ce s-ar întâmpla cu civilizaţia, ce s-ar întâmpla cu Europa, dacă nu ar exista preoţi sau soldaţi? (Aplauze îndelungi)
Şi ţinând seama de toate acestea, dacă după expunerea pe care tocmai am făcut-o este cineva care crede că armatele trebuie destituite, să se ridice şi s-o spună. Dacă nu este nimeni, domnilor, eu fac haz de toate economiile dumneavoastră, fiindcă toate sunt nişte utopii. Ştiţi ce încercaţi să faceţi când doriţi să salvaţi societatea cu economiile voastre fără să destituiţi armata? Încercaţi să stingeţi incendiul care devorează naţiunea cu un pahar cu apă. Iată ce urmăriţi. Este, deci, demonstrat, aşa cum mi-am propus, că problemele economice nu sunt cele mai importante, că nu a venit vremea să ne ocupăm aici de ele în exclusivitate şi că reformele economice nu sunt uşoare, ba chiar, într-o anumită măsură, nu sunt nici posibile.
Câţiva oratori au spus Adunării că votând pentru autorizaţie (de a continua să se ridice impozitul înaintea votării bugetului), votăm împotriva guvernului reprezentativ; eu mă voi adresa acestor deputaţi şi le voi spune: doriţi să votaţi pentru guvernul reprezentativ? Atunci votaţi autorizaţia pe care o cere guvernul; votaţi-o, căci dacă guvernele reprezentative trăiesc din discuţii de o durată moderată, discuţiile interminabile le omoară. Germania oferă, domnilor, un bun exemplu în acest sens, pentru cei care încă mai trag foloase de pe urma experienţei altora. Germania a avut trei Adunări constituante în acelaşi timp: una în Viena, alta în Berlin şi alta în Frankfurt. Prima a dispărut printr-un decret imperial; un decret regal a dizolvat-o pe cea de-a doua, iar cât priveşte Adunarea din Frankfurt, compusă din cei mai eminenţi înţelepţi, din cei mai mari patricieni, din cei mai profunzi filosofi, ce au făcut cu ea? Ce s-a întâmplat cu acea Adunare? Lumea n-a văzut niciodată un Senat atât de maiestuos, cu un sfârşit atât de lamentabil: născută în mijlocul unei aclamaţii universale, Adunarea s-a prăbuşit sub fluierături universale. Germania a adăpostit-o ca pe o divinitate într-un templu şi aceeaşi Germanie a lăsat-o apoi să moară, ca pe o prostituată într-o tavernă. (Foarte bine!)
Aceasta este, domnilor, istoria adunărilor germane. Şi ştiţi de ce au pierit astfel? Vă voi spune eu: au pierit astfel pentru că nici nu au făcut nimic, nici nu au lăsat să se facă nimic; au pierit astfel pentru că după mai bine de un an, din discuţiile lor interminabile nu a ieşit nimic, sau a ieşit doar fum. Ele au aspirat la demnitatea reginelor; Dumnezeu le-a făcut sterile, şi le-a luat până şi demnitatea de mame. Deputaţi ai patriei, îngrijiţi-vă de viaţa adunărilor spaniole! Şi pe dumneavoastră, domnilor din opoziţia conservatoare, vă rog să vă îngrijiţi de viitorul dumneavoastră; îngrijiţi-vă de viitorul partidului dumneavoastră! Am luptat întotdeauna împreună. Să luptăm împreună în continuare! Separarea dumneavoastră este un sacrilegiu. Patria vă va cere socoteală de ea, la ceasul marilor sale nenorociri. Poate că acea zi nu este departe; cel ce nu o vede ca fiind posibilă, suferă de o orbire incurabilă. Dacă aveţi curaj, dacă vreţi să vă luptaţi, păstraţi-vă armele pentru acea zi. Nu precipitaţi, nu grăbiţi conflictele! Nu îi este oare suficient chinul de fiecare oră, angoasa de fiecare zi şi munca din fiecare lună? Când va veni acea zi a frământărilor, angoasa va fi atât de mare, încât îi vom numi fraţi chiar şi pe adversarii noştri politici; atunci, deşi va fi probabil târziu, o să vă pară rău că i-aţi numit duşmani pe cei ce vă sunt fraţi.
(Oratorul se aşază pe fundalul unor aplauze îndelungi şi primeşte numeroase
felicitări).
Traducerea din limba spaniolă de Diana Cojocaru
[1] Cauza era starea sa precară de sănătate. Medicii îl sfătuiseră să se întoarcă din Berlin în Spania. „Mă simt rău de luni întregi — scria el pe 28 august — foarte rău; oricât de mult mi-aş dori să rămân aici, starea de sănătate nu mi-o permite: cred că m-ar costa viaţa.“ (Santiago Galindo, Donoso Cortés y su teoría política, Badajoz, 1957, p. 109).
[2] Ortí y Lara notează aici: „oratorul face aluzie la un duel sângeros care a avut loc în acea perioadă între doi deputaţi, ambii celebri şi legaţi, unul dintre ei mai ales de Donoso, printr-o intimă şi veche prietenie“ (II 162). Juretsschke a crezut pe bună dreptate (II 299) că se referă la duelul cu pistoale organizat pentru ofense personale aduse în Congres între González Bravo şi Ríos Rosas. González Bravo a sfârşit prin a fi grav rănit (Lafuente-Valera, Historia de España, Barcelona, 1890, v. 23, pp. 131-32
[3] Poziţia lui Donoso faţă de economie este, aşa cum se poate vedea, echilibrată, dar categorică: economia sau chestiunile economice nu pot fi puse în prim-planul proiectelor politice. La nivel european, această gândire, care era în acord cu doctrina Bisericii Catolice, este astăzi pe cale de a fi abandonată. Din ce în ce mai mult, economia este sau pare a deveni singura preocupare a oamenilor de stat la nivel european. Criza actuală de legitimitate în care a intrat proiectul Uniunii Europene poate fi citită şi în cheia decatolicizării (decreştinării) Europei şi sporirii nepermise, monomane a interesului pentru o singură activitate: cea de esenţă economică. În această respingere a focalizării exclusiv economice a treburilor europene se poate tălmăci orientarea profund europeană a lui Donoso Cortés. Mai mult, antirevoluţionarismul şi conservatorismul lui se dovedesc a fi o cale de pacificare europeană, căci, aşa cum se poate constata în zilele noastre, războaiele economice aparent interminabile au luat locul frământărilor politice şi armate de odinioară. Ceea ce părea a înlocui definitiv ideea războinică din Europa, anume economia, se pare că este o cale ocolită de revenire a potenţialului exploziv la nivelul continentului nostru. Să nu uităm că portretele lui Hitler au fost scoase din nou pe străzile Europei după ce a devenit clar că Germania este, economic, cea mai puternică „armată“ a momentului. Dacă în vremea lui Donoso pretextele războinice se refereau la statutul catolicismului sau la unitatea germană, încă nebuloasă, la pretenţiile Rusiei, la puterea maritim-colonială a Angliei sau la revoluţionarismul francez, astăzi, lucrurile se pot angrena în jurul ideii economice. Am putea spune, parafrazându-l pe celebrul spaniol, că singura pavăză împotriva ameninţării războiului la nivel european este redeşteptarea spiritului religios şi nu accentuarea dictaturii economice europene şi a ideii sale-forte, competiţia cu orice preţ (n. C. P.).
[4] Ideile socialiste începuseră să ajungă în Spania prin intermediul ziariştilor şi al gânditorilor care îi citiseră pe Luis Blanc, Furier, Proudhon, Considerant, Cabet, Owen şi probabil Marx. Observatorii ageri ai societăţii spaniole avertizaseră în legătură cu pericolul uriaş pe care îl reprezenta propagarea acestor idei în Spania. În scrisoarea adresată lui Raczynski pe 23 august 1849, Donoso considera că socialismul va lua amploare în Spania, şi că acţiunea sa va fi catastrofală. În decursul anului 1848, Pastor Díaz a ţinut o serie de conferinţe la Ateneu împotriva socialismului. Donoso a surprins importanţa pe care socialismul o acorda economiei, însă a crezut că rădăcina profundă a acestei noi mişcări nu era economică, ci religioasă. De aceea a văzut reacţia împotriva socialismului în exerciţiul ilustru al virtuţii şi al carităţii. Era prea devreme pentru a descoperi că înaintea virtuţii creştine a carităţii este virtutea nu mai puţin creştină a justiţiei.
[5] Şederea la Berlin şi relaţiile pe care le avea la Ambasadă l-au făcut pe Donoso să înţeleagă forţa incoercibilă a noilor idei şi a mişcărilor socialist-democrate. De aceea consideră doar provizorii represiunile obţinute de Guverne. Soluţia trebuie să fie religioasă şi ideologică, nu să constea doar în forţa materială. În treacăt şi indirect îl felicită pe Narváez, care prin conducerea sa energică face ca „Spania să fie în Europa ceea ce este oaza în deşertul Sahara“. Dar ştie foarte bine că acest calm este doar aparent.
* Descrierea pe care o face Donoso instabilităţii Europei la acea dată se potriveşte exact instabilităţii actuale a continentului nostru. Vorbim, într-adevăr, astăzi, despre o Grecie falimentară, despre o Spanie în semi-colaps economic şi social, despre o Portugalie care seamănă cu vecina sa Spania, despre un Sud-Est care se zbate în subdezvoltare economică şi degringoladă social-morală, despre o Anglie care rezistă cu greu solicitărilor Uniunii Europene, despre o Franţă care acceptă prea uşor să fie condusă în orice direcţie de o elită care pare debusolată, despre o Italie în acută criză de legitimitate a elitei politice, în fine, despre o Germanie care şi-a ostilizat întreaga Europă şi despre o Rusie care pare ruptă între două epoci istorice şi două arii geografice: Orient şi Occident. Dacă la acest tablou european straniu mai adăugăm şi Prodigium-ul numit China (termenul este al lui Carl Schmitt şi se referă la statutul special al Prusiei în scrierile lui Donoso — pentru catolicul spaniol, forţa stranie a Prusiei era un semn prevestitor de dezastre la nivel european — v. Carl Schmitt, Donoso Cortés in Berlin (1849), trad. în engleză de Mark Grzeskvowiak după originalul german Donoso Cortés in Berlin (1849) apărut în 1950 în volumul Donoso Cortés in gesamteuropäischer Interpretation (Cologne: Greven Verlag). Traducerea în engleză a apărut în nr. 125 al revistei Telos), avem imaginea unei Europe dominată atât de o criză internă, cât şi de una externă. Am putea spune că faţă de perioada în care scria autorul spaniol, lucrurile sunt cu atât mai complicate, cu cât forţele politice europene nu se mai pot concentra numai pe rezolvarea problemelor interne, atât de grave, ci au de înfruntat şi aşa-numitele forţe globale… (n. C. P.)
[6] „Seid“ are aici sensul de susţinător fanatic.
[7] Face probabil referire la Mosses Hess, la Lorenz von Stein, la Feuerbach, la hegelienii de stânga şi chiar la Marx şi Engels. Pe atunci Marx publicase deja Sfânta familie (scrisă în colaborare cu Engels), Teze despre Feuerbach, Mizeria filosofiei (împotriva lui Prudhon) şi Manifestul comunist (tot în colaborare cu Engels).
[8] Mareşalul Bugeaud, unul dintre susţinătorii Guvernului lui Louis Napoleon, a murit pe neaşteptate de holeră. Mazzini se bucurase de un succes efemer în campaniile sale pentru unitate italiană, căci austriecii reuşiseră să-şi impună din nou stăpânirea.
[9] Ar fi nedrept pentru autorul spaniol să fie judecat aici la repezeală şi să se spună că este un conservator obtuz şi un antidemocrat patent, pornind de la aceste afirmaţii aparent lipsite de îngăduinţă faţă de masele populare ale Europei. El spune într-adevăr că răul nu este la guverne, iar această idee se leagă de cele similare din Discursul despre dictatură, în care, pus să aleagă între răul care vine de la guvern şi cel care vine pe filieră „populară“, Donoso alege răul guvernamental. E un mod de a spune că populismul este mai rău decât autoritarismul, că masele, lăsate libere, nestrunite, îşi produc lor înşile un mai mare rău decât cel pe care poate să-l producă un dictator (cu condiţia ca dictatorul să nu fie rău intenţionat). Aici ideile politice conservatoare fac apel la o judecată istorică á la longue. Ce este mai bine pentru un popor: să fie guvernat (cu corolarul că trebuie să asculte de autoritatea guvernului chiar şi atunci când nu-i convine), sau să fie lăsat în seama instinctelor primare (bunăoară, cele economice), care-l vor duce mai devreme sau mai târziu la situaţia descrisă de Donoso, aceea de a fi neguvernabil? Căci a fi neguvernabil nu înseamnă aici decât a fi în starea de a refuza orice formă de autoritate. Donoso nu trage concluzia că europenii neguvernabili ar trebui pedepsiţi, ci constată cu amărăciune că popoarele europene nu mai au capacitatea de a se lăsa conduse şi deci de a fi conduse. O elită nu se naşte dacă nu există în prealabil un popor gata s-o accepte. Dacă popoarele sunt surde la ideea de autoritate, elitele nu se pot ivi natural. Atunci apar elitele deviate, elitele economice, elitele false, cele care uzurpă autoritatea. Acesta este pericolul pe care Donoso îl semnalează încă de atunci şi pe care popoarele europene îl experimentează acum din plin. Toată lumea e de acord că elita este azi dezamăgitoare. Dar nimeni nu admite că una dintre cauze este chiar credinţa veche, naivă, a europenilor, că economia le va rezolva problemele şi că satisfacţiile imediate, materiale, obţinute eventual pe cale revoluţionară (să ne gândim la interpretarea aparte a socialismului pe care o dă spaniolul) vor putea ţine loc de principiu de guvernare. Această idee, care face şi azi furori, readuce Europa în pragul unei catastrofe, aşa cum o intuia Donoso. Iar dacă pentru el catastrofa, aşa cum vom vedea, era un soi de socialism pan-european şi o rusificare a ţării sale şi a Europei (am putea spune o sovieto-rusificare, azi), noi acum nu ştim exact ce pericol poate apărea pe acelaşi fond de debilizare a principiilor politice şi religioase ale Europei de azi, la fel de ardentă economic ca cea din 1850. Previziunea catastrofei politice a Europei atrasă prea mult de magnetul economic este ideea de bază a discursului lui Donoso. Ea este şi azi mai valabilă ca oricând (n. C. P.)
[10] Oratorul intră aici în miezul problemei pe care doreşte să o abordeze şi care i se pare a fi adevărata problemă: relaţia de dependenţă permanentă în care sunt socialul şi politicul, faţă de religie şi teologie. În continuare va stabili paralelismul dintre dogmele religioase şi structurile politice, pentru a arăta că în teologie se află cheia tuturor soluţiilor politice.
[11] Azi în România toţi românii sunt de acord (exagerăm oare când spunem toţi?) că monarhia ar fi o soluţie posibilă, oricum, demnă de luat în seamă, la anomia generalizată. Şi totuşi, când este să se treacă la fapte concrete, nimeni nu pare dispus să dea vrabia republicană din mână… Acest paradox este magistral explicat de autorul spaniol. Republica este regimul popoarelor neguvernabile (cu aceasta se face un plus de lumină în ce priveşte sensul pe care Donoso îl dă ideii de popor neguvernabil). Popoarele neguvernabile sunt popoarele cărora ideea de autoritate nu le mai place. Ideea democratică, atractivă prin aceea că dă posibilitate poporului să aleagă şi să schimbe conducerea, este mult mai tentantă decât ideea monarhică, ce implică duritatea permanenţei, a continuităţii unei elite conducătoare. Popoarele se lasă amăgite de iluzia schimbării şi cad în capcana acestui principiu democratic pe care falsa elită îl speculează. A schimba conducătorii este suprema putere (sau răzbunare) a poporului democratic. De aceea se votează mereu negativ. De aceea popoarele Europei sunt răzbunătoare, dezechilibrate şi lipsite de simţul proporţiilor (cum spune Donoso la începutul discursului său). Sunt popoare cărora exerciţiul democratic negativist le-a cultivat o stare potenţial anarhică şi un revanşism politic fără vindecare. Iată pericolele care pândesc azi Uniunea Europeană: anarhia, neguvernabilitatea, lipsa reperelor, lipsa de măsură, goana după rezultate imediate în plan politic şi economic (n. C. P.).
[12] Pierderea de înălţime metafizică a principiilor de guvernare europene este excelent analizată. Aceste idei sunt foarte apropiate de cele ale filosofiei orientale care vorbeşte despre kali-yuga, ca despre epoca întunecată sau „vârsta sumbră“, în care oamenii decad de pe soclul Tradiţiei pe care s-au aflat în „tenebrele“ abisului de care vorbeşte Donoso Cortés. Metafora tenebrelor nu este întâmplător aceeaşi cu ideea de întunecare a filosofiei indiene. În fond, epoca anarhică este întunecată în sensul în care oamenii nu mai ştiu ce anume să întrevadă, care sunt (cum se spune azi) valorile sau reperele. A nu avea repere înseamnă a nu vedea la doi paşi, a fi în întuneric. Pentru o discuţie aplicată asupra acestor principii, a se vedea René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, 2008, cap. „Vârsta sumbră“. Aici conservatorismul lui Donoso atinge tangenţial filosofia tradiţionalismului european susţinută de un Guénon, dar nu numai de el. Conservatorismul fiind o încercare de filosofie socială şi politică ce susţine redeşteptarea principiilor întemeietoare ale lumii civilizate, era firesc ca Donoso să pară din aceeaşi familie spirituală cu autorul francez citat.
[13] Părerea lui Donoso despre Germania şi Prusia în particular, aici neexprimată, este expusă cu alte ocazii foarte clar. Prusia datorează totul protestantismului său şi va creşte odată cu acesta; evident, tot odată cu el se va şi prăbuşi. Carl Schmitt face rezumatul acestor idei donosiene: „Prusia nu este un stat ca oricare altul, care să se fi integrat în ritmul de dezvoltare al Europei cu un oarecare echilibru istoric, după care să meargă pe drumul său propriu. În loc de asta, în cursul a puţine secole, Prusia a răsărit inexplicabil şi irevocabil dintr-un barbarism bolnav de sorginte estică“, apoi citează o scrisoare a lui Donoso către un diplomat prusac acreditat la Madrid, prieten al său (pe nume Raczynski): „Nu sunt un prieten nici al Prusiei, nici al politicii şi expansiunii sale; nu sunt nici măcar un prieten al existenţei sale. Cred că din momentul naşterii sale, Prusia a fost consacrată de un demon şi rămân la convingerea că, ţinând de misterul istoriei sale, ea va rămâne mereu devotată acestui demon.“ (Carl Schmitt, op. cit., p. 92) (n. C. P.).
[14] Ca în orice profeţie, nu trebuie să căutăm aici o corespondenţă exactă cu faptele care sunt prezise. Valoarea intuiţiei profetice a lui Donoso constă în a fi captat puterea nimicitoare a revoluţiilor din sec. XIX, puterea deznaţionalizatoare a socialismului recent în suprimarea proprietăţii private, şi, mai ales, ambiţia Rusiei de a se întinde pe continentul european. Donoso nu a putut prevedea că, într-o zi, ambiţia Rusiei se va topi odată cu socialismul, şi că acesta era în mâinile sale alarma de cucerire de care avea nevoie pentru a apuca Europa cu o mână şi India cu cealaltă. Poate cea mai uluitoare profeţie este cea în care Rusia va fi, într-o zi, pedeapsa Angliei, mai ales dacă, în lumina evenimentelor ulterioare, considerăm Statele Unite ca fiind continuatoarele culturale şi politice ale Angliei.
[15] Expresiile „civilizaţie“ şi „cultură“ au sensuri complet diferite. Unul dintre sensurile cuvântului „civilizaţie“ — cel pe care pare să-l adopte aici Donoso — este de caracter axiologic, în relaţie cu cele mai înalte valori spirituale. În schimb, termenul „cultură“ pare să nu însemne aici decât ceea ce înseamnă şi termenul grec — formare umană. Pe această temă se poate consulta J. Laloup – J. Nelis, Culture et civilisation (Paris-Tournai, 1955).
