Discurs rostit de Excelenţa Sa, Don Juan DONOSO CORTÉS, Marchiz de Valdegamas, în sesiunea din data de 4 ianuarie 1849, în Congresul Deputaţilor
Domnilor, lungul discurs pe care l-a ţinut ieri domnul Cortina – la care voi răspunde, considerându-l limitat dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda amplelor sale dimensiuni – nu a fost decât un epilog; epilogul erorilor partidului progresist, erori care la rândul lor nu constituie decât un alt epilog – epilogul tuturor greşelilor care s-au inventat de trei secole încoace şi pe care le duc după sine, mai mult sau mai puţin tulburate, toate societăţile omeneşti din ziua de astăzi.
La începutul discursului său, domnul Cortina a declarat cu buna credinţă care îl caracterizează şi îi pune în valoare inteligenţa, că el însuşi a ajuns să se întrebe uneori dacă principiile sale nu sunt false, iar ideile dezastruoase, văzând că niciodată nu sunt la putere, ci mereu în opoziţie. I-aş spune domniei sale că dacă s-ar gândi puţin, îndoiala sa s-ar transforma în certitudine. Ideile sale nu sunt la putere, ci sunt în opoziţie, tocmai pentru că sunt idei de opoziţie. Domnilor, sunt idei neproductive, idei sterile, idei dezastruoase, care trebuie combătute până la dispariţie, trebuie combătute până ce vor rămâne îngropate aici, în cimitirul lor firesc, sub aceste bolţi, lângă această tribună.
Domnul Cortina, loial tradiţiei partidului pe care îl conduce şi reprezintă, loial, după cum spuneam, tradiţiei acestui partid de la revoluţia din februarie, a rostit un discurs alcătuit din trei părţi, pe care le-aş socoti inevitabile. Prima – un elogiu al partidului, bazat pe expunerea meritelor sale trecute. A doua – un memoriu al prejudiciilor prezente ale partidului. A treia – un program, sau mai bine zis o relatare a meritelor viitoare. Domnilor deputaţi majoritari, eu vin aici să apăr principiile voastre, dar să nu aşteptaţi din partea mea nici măcar o singură laudă: sunteţi învingători, şi nimic nu stă mai bine pe fruntea unui învingător decât o coroană de modestie.
Nu aşteptaţi din partea mea, domnilor, să vorbesc despre nemulţumirile voastre. Nu aveţi nemulţumiri personale pe care să le răzbunaţi, ci doar ofense aduse societăţii şi tronului de către trădătorii Reginei şi ai patriei. Nu voi enumera meritele voastre. De ce aş vorbi despre ele? Pentru ca poporul să le ştie? Poporul le ştie pe de rost.
Vă amintiţi, domnilor, că domnul Cortina şi-a împărţit discursul în două teme. Domnia sa a vorbit despre politica externă, despre politica internă a Guvernului, şi a declarat evenimentele desfăşurate la Paris, Londra şi Roma ca fiind de o mare importanţă pentru politica externă a Spaniei. Voi dezbate şi eu aceste probleme.
Apoi onorabilul membru a trecut la politica internă, iar politica aceasta, aşa cum a fost abordată de domnul Cortina, se divide în două părţi: una, care e o problemă de principii, şi cealaltă, care e o problemă de fapte: una e o problemă de sistem, iar cealaltă e o problemă de comportament. Prin mijlocirea domnilor miniştri de Stat şi de Interne, care au îndeplinit această sarcină cu elocinţa de care dau dovadă de obicei, Ministerul a răspuns la problema faptelor, la problema de comportament, căci lui îi revenea obligaţia de a răspunde, fiind instituţia care dispune de datele necesare pentru aceasta. Problema principiilor abia dacă a fost atinsă. Îmi revine mie sarcina de a o dezbate. Şi dacă mi-o va permite Congresul, voi aborda aspectele esenţiale.
Domnilor, care este principiul domnului Cortina? Dacă analizăm cu atenţie discursul său, principiul domniei sale în politica internă este următorul: legalitatea, totul prin intermediul legalităţii, totul pentru legalitate, legalitatea mereu, legalitatea în orice situaţie, legalitatea cu orice ocazie. Iar eu, domnilor, care cred că legile au fost făcute pentru societăţi, şi nu societăţile pentru legi, spun: societatea, totul pentru societate, totul prin intermediul societăţii, societatea mereu, societatea în orice situaţie, societatea cu orice ocazie.
Când legalitatea e suficientă pentru a salva societatea, să fie legalitate. Când nu, dictatură. Domnilor, acest cuvânt grozav – deşi nu la fel precum cuvântul “revoluţie”, care este cel mai grozav dintre toate – spuneam că acest cuvânt straşnic a fost pronunţat aici de un om pe care toată lumea îl cunoaşte; şi care nu a fost cu siguranţă croit din stofa dictatorilor. Eu m-am născut pentru a-i înţelege pe aceştia, şi nu pentru a-i imita. Două lucruri îmi sunt imposibile: să condamn dictatura şi să o exercit. De aceea o declar aici cu tărie, în mod nobil şi fără rezerve: sunt incapabil să conduc – nu pot accepta guvernarea în conştiinţă. Nu aş putea s-o accept fără să pun o jumătate din mine însumi în conflict cu cealaltă jumătate, fără să-mi pun în conflict instinctul împotriva raţiunii, sau raţiunea împotriva instinctului.
De aceea, domnilor, şi fac apel la mărturia tuturor celor care mă cunosc, niciunul din atâţia oameni nu se poate ridica nici aici, nici în altă parte, să spună că s-a împiedicat de mine pe drumul ambiţiei; niciunul. Dar cu toţii mă vor întâlni şi m-au întâlnit pe drumul modest al bunilor cetăţeni. Doar aşa, domnilor, când zilele îmi vor fi numărate, când voi coborî în mormânt, o voi face fără remuşcarea de a fi lăsat fără apărare societatea atacată în mod barbar, şi în acelaşi timp fără durerea extrem de chinuitoare şi de nesuportat pentru mine, de a fi făcut rău vreunui om.
Susţin, domnilor, că dictatura, în anumite circumstanţe, în circumstanţe date, în circumstanţe ca cele prezente, este o guvernare legitimă, este o guvernare bună, o guvernare utilă ca orice altă guvernare, o guvernare raţională care se poate apăra în teorie, după cum se poate apăra şi în practică. Domnilor, uitaţi-vă numai la cum este viaţa socială. Viaţa socială, domnilor, la fel ca viaţa umană, se compune din acţiune şi reacţiune, din fluxul şi refluxul anumitor forţe invadatoare şi al altor forţe rezistente.
Aceasta este viaţa socială, aşa cum este şi viaţa umană. Ei bine, forţele invadatoare – numite maladii în corpul uman, şi altfel în corpul social, dar fiind în esenţă acelaşi lucru – au două stadii: unul în care sunt răspândite în toată societatea, dar sunt concentrate doar în indivizi; există şi celălalt stadiu foarte periculos de boală, în care forţele se concentrează mai mult şi sunt reprezentate de grupările politice. Ei bine, eu susţin că neexistând forţe rezistente, nici în corpul uman şi nici în cel social, decât pentru a respinge forţele invadatoare, cele dintâi trebuie neapărat să devină proporţionale cu stadiul în care se află forţele invadatoare. Când forţele invadatoare sunt răspândite în întreaga societate, şi cele rezistente sunt; sunt răspândite de către Guvern, de autorităţi şi de tribunale, într-un cuvânt, de întreg corpul social; dar când forţele invadatoare se concentrează în grupări politice, atunci neapărat forţele rezistente se concentrează de la sine într-o singură mână, fără ca cineva să poată împiedica acest lucru, fără ca cineva să aibă dreptul de a o face. Aceasta este teoria clară, luminoasă şi indestructibilă a dictaturii.
Iar această teorie, domnilor, care este un adevăr în ordinea raţională, este un fapt constant în ordinea istorică. Numiţi-mi o societate care să nu fi avut dictatură, numiţi-o! Uitaţi-vă numai la ce se întâmpla în democratica Atenă, la ce se întâmpla în aristocratica Romă. În Atena, acea putere nelimitată era în mâinile poporului şi se numea ostracism. În Roma, puterea nelimitată era în mâinile Senatului, care o delega unui baron consular, şi se numea ca şi la noi dictatură. Uitaţi-vă la societăţile moderne, domnilor! Uitaţi-vă la Franţa cu toate vicisitudinile ei. Nu mă refer la Prima Republică, ce a fost o dictatură uriaşă şi fără sfârşit, plină de sânge şi orori. Vorbesc de epoca posterioară. În Carta Restauraţiei dictatura s-a refugiat sau a căutat un adăpost în articolul 14. În Carta din 1830 s-a regăsit în preambul. Dar în Republica actuală? Să nu spunem nimic despre aceasta. Ce e ea, dacă nu o dictatură cu poreclă de Republică?
Aici, într-un moment de proastă inspiraţie, domnul Galvez Cañero a pomenit de Constituţia engleză. Domnilor, într-atât de deştepţi sunt englezii, încât Constituţia lor este chiar singura din lume în care dictatura nu este o excepţie de la lege, ci aparţine dreptului comun, iar în această privinţă lucurile sunt clare. În orice situaţie şi în orice perioadă, Parlamentul dispune, după cum doreşte, de puteri dictatoriale, căci în exercitarea puterii sale, el nu recunoaşte decât singura limită care restrânge orice autoritate umană – aceea a prudenţei. Parlamentul poate face orice, şi tocmai această competenţă a sa constituie puterea dictatorială; el poate face orice în afară de a transforma o femeie în bărbat şi un bărbat în femeie, după cum spun experţii juridici. Are capacitatea de a suspenda habeas corpus, de a condamna pentru înaltă trădare, poate schimba Constituţia, poate schimba chiar şi dinastia, şi nu doar dinastia, ci şi religia poporului. Are dreptul de a oprima conştiinţa. Într-un cuvânt, este atotputernic. Cine a mai văzut, domnilor, o dictatură mai monstruoasă ca aceasta?
Am arătat că dictatura este un adevăr în ordinea teoretică şi un fapt în ordinea istorică. Acum voi merge mai departe, declarând că dictatura este un fapt în ordinea divină. Domnilor, Dumnezeu a încredinţat oamenilor guvernarea societăţilor până la un anumit punct şi a rezervat numai pentru Sine cârmuirea universului. Dumnezeu guvernează universul, dacă pot spune aşa; iar dacă în chestiuni atât de înălţătoare s-ar permite atribuirea unor expresii din limbajul parlamentar, aş spune că Dumnezeu guvernează lumea în mod constituţional. Domnilor, acest lucru îmi pare clar ca lumina zilei, şi mai ales cât se poate de pregnant. Universul e guvernat de anumite legi precise, indispensabile, numite cauze secundare. Ce sunt aceste legi, dacă nu legi analoage celor ce se numesc fundamentale în societatea omenească?
Ei bine, domnilor, dacă în ceea ce priveşte lumea fizică Dumnezeu este legiuitor, aşa cum oamenii sunt legiuitori în societate, oare Dumnezeu guvernează mereu cu aceleaşi legi pe care El şi le-a impus Sieşi în eterna Sa înţelepciune, şi cărora ne-a supus pe noi toţi? Nu, domnilor, căci uneori îşi manifestă voinţa supremă în mod direct, clar şi explicit, încălcând aceleaşi legi pe care El însuşi le-a impus, şi distorsionând cursul normal al lucrurilor. Ei bine, când acţionează astfel, nu am putea spune (dacă limbajul uman s-ar putea aplica lucrurilor divine) că acţionează dictatorial?
Aceasta demonstrează, domnilor, cât de mare este delirul unui partid care crede că poate guverna cu mai puţine instrumente decât Dumnezeu, răpindu-şi sie însuşi mijlocul, uneori necesar, al dictaturii. Aşa stând lucrurile, problema, redusă la adevăraţii ei termeni, nu mai constă în a afla dacă dictatura este durabilă, sau dacă în anumite circumstanţe este bună. Problema constă în a descoperi dacă aceste circumstanţe sunt prezente sau au fost prezente în Spania. Acesta este punctul cel mai important, iar acum mă voi concentra exclusiv asupra lui. În acest scop va trebui să arunc o privire asupra Europei şi alta asupra Spaniei, nefăcând altceva decât să calc pe urmele tuturor antevorbitorilor mei.
Domnilor, revoluţia din februarie a venit aşa cum vine moartea, pe nepusă masă. Dumnezeu a condamnat monarhia franceză, domnilor. Degeaba s-a transformat această instituţie fundamental, în încercarea de a se acomoda vremurilor şi circumstanţelor. Nici măcar acest lucru nu i-a fost de folos. A fost condamnată fără drept de apel; dispariţia ei a fost inevitabilă. Monarhia de drept divin s-a sfârşit cu Ludovic al XVI-lea pe eşafod; monarhia gloriei s-a încheiat cu Napoleon pe o insulă; monarhia ereditară s-a sfârşit cu Carol al X-lea în exil. Iar cu Ludovic Filip s-a încheiat ultima dintre toate monarhiile posibile, monarhia prudenţei. Ce spectacol trist şi deplorabil prezintă, domnilor, o instituţie venerabilă, antică şi glorioasă pe care nu o poate apăra nici dreptul divin, nici legitimitatea, nici prudenţa şi nici gloria!
Când a ajuns în Spania vestea extraordinară a acestei revoluţii, cu toţii am rămas consternaţi; eram terorizaţi. Nimic nu se putea compara cu teama şi consternarea noastră, în afară de teama şi consternarea simţite de monarhia învinsă. Mai mult decât atât, exista o teamă majoră, o consternare mai mare decât cea a monarhiei învinse, şi anume cea a Republicii învingătoare. Chiar şi acum există. Au trecut deja zece luni de la victoria ei – întrebaţi-o cum a învins, întrebaţi-o de ce a învins, întrebaţi-o cu ce forţe a învins, şi nu va şti să vă răspundă. Aceasta se explică prin faptul că Republica nu a învins, ci a fost instrumentul de victorie al unei puteri superioare.
Iar puterea aceasta, după ce îşi va fi terminat opera, va avea – dacă va fi necesar şi convenabil obiectivelor sale – forţa să distrugă Republica printr-un insignifiant imperiu sau monarhie, aşa cum a avut suficientă forţă pentru a răsturna monarhia cu un lucru atât de mărunt precum această Republică. Cauzele şi efectele acestei revoluţii au făcut subiectul a numeroase comentarii în toate parlamentele din Europa, printre care şi Parlamentul spaniol. Eu am fost uimit de lejeritatea lamentabilă cu care se vorbeşte la noi şi prin alte părţi despre cauzele profunde ale unor astfel de revoluţii. Domnilor, aici, ca şi în alte părţi, revoluţiile sunt întotdeauna atribuite greşelilor guvernării. Când catastrofele sunt universale, neprevăzute, simultane, sunt mereu providenţiale; pentru că acestea, domnilor, şi nu altele sunt caracteristicile care diferenţiază opera lui Dumnezeu de opera oamenilor.
Când revoluţiile prezintă aceste simptome, să fiţi siguri că vin din cer, din vina noastră, a tuturor, pentru a ne pedepsi. Domnilor, doriţi să cunoaşteţi adevărul, întregul adevăr privitor la cauzele ultimei Revoluţii Franceze? Adevărul, aşadar, s-a arătat în ziua dării de seamă a tuturor claselor societăţii în faţa Providenţei; în acea zi îngrozitoare toate s-au dovedit falimentare. În acea zi au ajuns la lichidare cu Providenţa, şi repet că toate clasele s-au dovedit a fi insolvabile. Mai mult, însăşi Republica s-a declarat în faliment, chiar în ziua victoriei sale. Republica a spus că venea să stabilească în lume dominaţia libertăţii, a egalităţii, şi a fraternităţii, aceste trei dogme care s-au născut nu în Republică, ci în Calvar. Ei bine, domnilor, şi ce a făcut după aceea? În numele libertăţii a făcut necesară, a proclamat şi a acceptat dictatura. În numele egalităţii, în numele republicanilor de ieri şi de mâine, al oamenilor care s-au născut republicani, a inventat un soi ciudat de democraţie aristocratică purtătoare de blazoane ridicole. Şi în cele din urmă, în numele fraternităţii a restaurat fraternitatea Antichităţii păgâne, cea a lui Eteocle şi Polinice; iar fraţii s-au devorat reciproc pe străzile Parisului, în cea mai sângeroasă bătălie pe care a văzut-o lumea în interiorul zidurilor unui oraş. Eu contest această Republică autointitulată „a celor trei adevăruri”. Este Republica celor trei blasfemii, a celor trei minciuni.
Să ne întoarcem acum la cauzele acestei revoluţii. Partidul progresist găseşte întotdeauma aceleaşi cauze pentru orice. Domnul Cortina ne-a spus ieri că există revoluţii pentru că există şi ilegalităţi, iar instinctul naţiunilor le ridică pe acestea în mod uniform şi spontan împotriva tiranilor. Mai demult, domnul Ordaz Avecilla ne-a spus aşa: „Vreţi să evitaţi revoluţiile? Daţi de mâncare celor înfometaţi!” Vedeţi aici teoria partidului progresist în toată frumuseţea ei: cauzele revoluţiei sunt pe de o parte sărăcia, pe de alta tirania. Domnilor, această teorie este total împotriva faptelor istorice. Vă provoc să-mi daţi exemplu de o revoluţie făcută şi dusă la capăt de popoare de sclavi ori de popoare flămânde. Revoluţiile sunt afecţiuni ale popoarelor bogate, ale popoarelor libere. În Antichitate sclavii formau cea mai mare parte a rasei umane; spuneţi-mi o revoluţie care a fost făcută de aceşti sclavi. Tot ceea ce au reuşit ei să facă a fost să organizeze câteva războaie civile. Dar revoluţiile profunde au fost făcute mereu de aristocraţii foarte bogaţi. Nu, domnilor, germenul revoluţiilor nu rezidă în sclavie şi nici în sărăcie. Germenul revoluţiilor se află în dorinţele maselor iritate peste măsură de liderii care le exploatează şi profită de pe urma lor. Veţi fi asemenea celor bogaţi – aceasta este formula revoluţiilor socialiste împotriva claselor mijlocii. Veţi fi asemenea nobililor – aceasta este formula revoluţiilor făcute de clasele mijlocii împotriva aristocraţiei. Veţi fi asemenea regilor – aceasta este formula revoluţiilor făcute de aristocraţie împotriva regilor. Iar la final, domnilor, veţi fi asemenea zeilor – aceasta este formula primei revolte a primului om împotriva lui Dumnezeu. De la Adam, primul rebel, până la Prudhom, ultimul impiu, aceasta este formula tuturor revoluţiilor.
Cum era de datoria lui, Guvernul spaniol n-a vrut ca această formulă să se aplice în Spania. Cu atât mai mult nu şi-a dorit acest lucru când situaţia pe plan intern nu era dintre cele mai îmbucurătoare. Şi era necesar să se protejeze astfel de eventualele atacuri din interior, precum şi de posibilele atacuri externe. Ca să fi acţionat diferit, ar fi trebuit să nu fi cunoscut pe de-a întregul dinamica unui curent magnetic ce se desprinde din nucleul acţiunii revoluţionare şi umblă prin lume pervertind totul.
Aceasta era, în câteva cuvinte, situaţia din ţară. Problema politică nu era, nu a fost niciodată şi nu este nici acum complet rezolvată. În societăţi atât de măcinate de pasiuni, problemele politice nu se rezolvă aşa uşor. Problema dinastică nu era definitivată, căci cu toate că este adevărat că noi suntem învingătorii în această chestiune, nu aveam resemnarea celui învins, care este un complement al victoriei. Problema religioasă era într-o stare foarte proastă. Problema căsătoriilor era, după cum ştiţi cu toţii, exacerbată. Presupunând, după cum am demonstrat deja, că dictatura este în anumite situaţii legitimă, că este utilă, vă întreb, domnilor, ne-am aflat sau nu într-o astfel de situaţie? Dacă nu, spuneţi-mi ce alte circumstanţe mai grave au apărut în lume? Experienţa de până acum a demonstrat că socotelile Guvernului şi prevederile acestei Camere nu au fost nefondate. Cu toţii ştiţi, domnilor, (iar despre această chestiune voi discuta doar în treacăt, fiindcă detest tot ceea ce presupune alimentarea pasiunilor, nu m-am născut pentru a face acest lucru), cu toţii ştiţi că Republica s-a proclamat pe străzile Madridului prin foc de armă; cu toţii ştiţi că s-a cucerit o parte din garnizoanele din Madrid şi Sevilia, cu toţii ştiţi că fără rezistenţa energică şi activă a Guvernului întreaga Spanie, de la Coloanele lui Hercule până la Pirinei, de la o mare la cealaltă, ar fi fost un lac de sânge. Şi nu doar Spania; ştiţi câte rele s-ar fi răspândit prin lume, dacă ar fi triumfat Revoluţia? Ei, domnilor, când mă gândesc la lucrurile acestea, sunt obligat să recunosc că Ministerul care a ştiut să reziste şi să învingă merită tot respectul patriei sale.
Acest aspect s-a complicat datorită problemei engleze. O spun înainte de a intra în discuţie, şi încă de pe-acum anunţ că voi sfârşi discuţia imediat, pentru că aşa consider că este convenabil şi oportun. Dar înainte de a intra în problemă, voi cere permisiunea Congresului de a expune anumite idei generale care mi se par potrivite.
Domnilor, am considerat mereu că atât în cazul oamenilor, cât şi în cel al guvernelor şi al naţiunilor, orbirea este un semn al pierzaniei. Consider că Dumnezeu începe întotdeauna prin a-i orbi pe cei pe care vrea să-i piardă. Cred că El începe să le tulbure minţile, pentru ca aceştia să nu vadă prăpastia pe care le-o pune la picioare. Aplicând aceste idei politicii generale adoptate de câţiva ani de Anglia şi Franţa, voi spune că am prezis de multă vreme mari catastrofe şi nenorociri. Fapt istoric, dovedit şi incontestabil este că misiunea providenţială a Franţei este aceea de a fi instrumentul Providenţei în propagarea noilor idei, atât politice, cât şi religioase şi sociale. În vremurile moderne există trei mari idei care au invadat Europa: ideea catolică, ideea filosofică şi ideea revoluţionară. Ei bine, domnilor, în aceste trei perioade, Franţa s-a făcut mereu om pentru a propaga aceste idei. Carol cel Mare a fost Franţa întrupată pentru a propaga ideea catolică; Voltaire a fost Franţa întrupată pentru a propaga ideea filosofică; Napoleon a fost Franţa întrupată pentru a propaga ideea revoluţionară. În mod similar cred că misiunea providenţială a Angliei este de a păstra un echilibru moral just în lume, prin contrast permanent cu Franţa. Anglia este refluxul mării, pe când Franţa este fluxul.
Imaginaţi-vă pentru o secundă fluxul fără reflux – mările s-ar întinde pe toate continentele. Imaginaţi-vă refluxul fără flux – mările ar dispărea de pe faţa pământului. Imaginaţi-vă Franţa fără Anglia şi veţi avea o lume care se mişcă într-um mediu convulsiv, care ar avea în fiecare zi o nouă constituţie şi o altă formă de guvernământ la fiecare oră. Imaginaţi-vă Anglia fără Franţa: lumea ar vegeta mereu sub Carta lui Ioan fără de Ţară, care este tipicul permanent al tuturor constituţiilor britanice. Ce semnificaţie are, domnilor, coexistenţa acestor două naţiuni puternice? Acest lucru înseamnă un progres limitat de stabilitate, şi o stabilitate animată de progres.
Ei bine, domnilor, de câţiva ani încoace (şi aici apelez la istoria contemporană şi la amintirile dumneavoastră), aceste două mari naţiuni au pierdut memoria faptelor lor, au pierdut memoria misiunii lor providenţiale în lume. Franţa, în loc să răspândească idei noi pe pământ, a promovat status-quo-ul. Status-quo în Franţa, status-quo în Spania, status-quo în Italia, status-quo în Orient. Iar Anglia, în loc să promoveze stabilitatea, a promovat peste tot revoltele: în Spania, în Portugalia, în Franţa, în Italia şi în Grecia. Şi ce a rezultat de aici? Ceea ce trebuie să rezulte prin forţa lucrurilor: că fiecare dintre cele două ţări a jucat un rol care nu i-a aparţinut niciodată, şi l-a jucat foarte prost. Franţa a vrut să se transforme din diavol în predicator, Anglia din predicator în diavol.
Aceasta este, domnilor, istoria contemporană. Însă referindu-mă strict la Anglia, căci despre ea îmi propun să discut foarte pe scurt, voi spune că mă rog Cerului să nu vină peste ea, aşa cum au venit peste Franţa, catastrofele pe care le merită pentru greşelile sale. Fiindcă nimic nu se compară cu greşeala Angliei de a sprijini peste tot partidele revoluţionare. Nefericita! Nu ştie că în ziua pericolului aceste partide cu un instinct mai puternic decât al său îi vor întoarce spatele? Nu s-a întâmplat asta deja? A trebuit să se întâmple, domnilor, căci toţi revoluţionarii din lume ştiu că atunci când revoluţiile funcţionează cu adevărat, atunci când norii se adună şi orizontul se întunecă, atunci când valurile urcă spre cer, nava revoluţiei nu mai are alt pilot în afară de Franţa.
Domnilor, aceasta a fost politica urmată în ultimii ani de Anglia, sau, mai bine spus, de către guvernul şi agenţii ei. Eu am spus, şi repet, că nu vreau să discut această problemă. Mai multe motive mă determină să nu o fac. Primul: motivul binelui public. Trebuie să declar aici solemn că îmi doresc alianţa cea mai intimă, uniunea cea mai completă dintre naţiunea spaniolă şi cea engleză, pe care o admir şi respect ca fiind probabil naţiunea cea mai liberă, cea mai puternică şi cea mai demnă de a fi aşa de pe pământ. Nu aş vrea, aşadar, ca prin cuvintele mele să exagerez această problemă, şi nici nu aş vrea să aduc vreun prejudiciu sau să incomodez declaraţii ulterioare. Mai este un motiv care mă determină să nu mai vorbesc despre această chestiune. Ca să vorbesc despre ea aş fi obligat să vorbesc despre un om căruia i-am fost prieten; prieten mai bun decât domnul Cortina. Dar eu nu pot să îl ajut în aceeaşi măsură în care îl ajuta domnul Cortina. Onoarea nu-mi permite alt ajutor decât tăcerea.
Când a tratat această problemă, domnul Cortina a avut, permiteţi-mi să o spun sincer, un soi de ameţeală, şi a uitat cine era, unde era şi cine suntem noi. Domnia sa s-a crezut avocat, şi nu era: era un orator al Parlamentului. Domnia sa a crezut că vorbea înaintea judecătorilor, însă vorbea în faţa deputaţilor. Domnia sa a crezut că vorbea într-un tribunal, dar vorbea într-o adunare deliberantă; a crezut că vorbea despre o dispută, însă vorbea despre o chestiune politică importantă, naţională, care dacă ar fi fost dispută, ar fi fost o dispută între două naţiuni. Aşadar, domnilor, credeţi că domnul Cortina suferă foarte tare fiindcă a fost avocatul părţii adverse naţiunii spaniole? Şi ce este, oare, domnilor, patriotismul? Asta înseamnă să fii patriot? Ah, nu! Ştiţi ce presupune să fii patriot? A fi patriot, domnilor, înseamnă să iubeşti, să urăşti, să simţi cum iubeşte şi cum urăşte patria noastră.
Am spus că voi trece foarte repede peste acest subiect, şi am trecut.
Domnul secretar Lafuente Alcántara: “fiindcă timpul prevăzut în regulament a trecut, întrebăm Congresul dacă sesiunea se va prelungi.” (Multe voci: „da, da!”). „S-a dat acordul.”
Marchizul de Valdegamas: Dar, domnilor, nici condiţiile de pe plan intern, care erau atât de grave, nici cele de pe plan extern, care erau atât de complicate şi de periculoase, nu au fost suficiente pentru a diminua rezistenţa domnilor care stau în acele bănci. Şi ni se vorbeşte despre libertate. Nu este oare libertatea mai presus de orice? Dar libertatea aceasta, cel puţin cea individuală, nu a fost oare sacrificată? Libertatea, domnilor! Ştiţi ce principiu proclamă, şi ce nume pronunţă cei ce rostesc acest cuvânt sfânt? Ştiţi ce vremuri trăiesc ei? Nu cumva a ajuns până la noi zgomotul ultimelor catastrofe? Cum? Nu ştiţi că la ora actuală libertatea s-a sfârşit? Nu aţi asistat, ca şi mine, cu ochii sufletului, la patimile sale dureroase? Cum, domnilor, nu aţi văzut-o umilită, batjocorită, rănită mişeleşte de toţi demagogii lumii? Nu aţi văzut-o purtându-şi zbuciumul prin munţii Elveţiei, pe ţărmurile Senei, pe malurile Rinului şi ale Dunării, pe coastele Tibrului? Nu aţi văzut-o urcând pe Dealul Quirinal, care a fost calvarul ei?
Domnilor, cuvântul este colosal! Dar eu sunt convins că nu trebuie să ne abţinem de la a pronunţa cuvinte colosale dacă ele spun adevărul. S-a terminat cu libertatea! Problema nu se va finaliza nici peste trei zile, nici peste trei ani, şi probabil nici peste trei secole. Vă place, domnilor, tirania pe care o suportăm? Vă speriaţi degeaba, veţi vedea lucruri şi mai grave. Şi vă rog să păstraţi în minte cuvintele mele; căci ce vă voi spune, evenimentele pe care le voi anunţa se vor îndeplini întocmai într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, niciodată însă prea îndepărtat.
Cauza principală a tuturor greşelilor voastre, domnilor, (se îndreaptă spre băncile din stânga) constă în faptul că nu ştiţi care este direcţia în care se îndreaptă lumea şi civilizaţia. Consideraţi că lumea şi civilizaţia progresează, când de fapt ele regresează. Lumea se îndreaptă cu paşi rapizi spre constituirea celui mai mare şi mai destructiv despotism pe care oamenii l-au văzut vreodată. Aceasta este tendinţa civilizaţiei şi a lumii. Nu trebuie să fiu profet pentru a prevedea aceste lucruri. Este suficient să mă gândesc la imaginea înfiorătoare a faptelor umane din singurul unghi real, de la înălţimea filosofiei catolice.
Domnilor, nu sunt posibile decât două tipuri de control: unul interior şi altul exterior – cel religios şi cel politic. Acestea funcţionează în aşa fel încât atunci când barometrul religios este ridicat, cel al controlului politic este scăzut; iar când barometrul religios este scăzut, barometrul politic, mai exact controlul politic şi tirania, este ridicat. Aceasta este o lege a umanităţii, o lege a istoriei. Dacă vreţi o dovadă în acest sens, domnilor, uitaţi-vă la starea lumii şi a societăţii în epoca dinaintea Crucii; spuneţi cum era când nu exista control interior, când nu exista control religios. Societatea din vremurile acelea nu cuprindea decât tirani şi sclavi. Numiţi-mi un singur popor care să nu fi avut sclavi şi să nu fi cunoscut tirani. Acesta este un fapt incontestabil şi evident, un fapt ce nu a fost niciodată pus la îndoială. Libertatea, libertatea adevărată, libertatea tuturor şi pentru toţi nu a venit pe lume decât prin Salvatorul lumii. Şi acesta este un fapt de necontestat, recunoscut până şi de socialişti. Aceştia îl numesc pe Iisus divin, şi merg chiar mai departe de atât, numindu-se ei înşişi continuatorii Lui. Continuatorii Lui, Dumnezeule mare! Oamenii aceştia, ai sângelui şi ai răzbunării, să continue opera Celui care nu a trăit decât pentru a face bine, a Celui ce nu a deschis gura decât pentru a binecuvânta, a Celui care nu a făcut minuni decât pentru a-i scăpa pe păcătoşi de păcatul lor, şi pe morţi de la moarte; Cel ce în decursul a trei ani a făcut cea mai mare revoluţie la care lumea a fost martoră, fără să verse alt sânge decât pe al Său.
Domnilor, vă rog să mă urmăriţi cu atenţie! Am să vă prezint un paralelism extraordinar pe care ni-l oferă istoria. Aţi văzut că în Antichitate, când controlul religios atinsese punctul minim, fiindcă era inexistent, controlul politic a urcat până în punctul tiraniei. Ei bine, odată cu Iisus Hristos, când se naşte controlul religios, dispare complet controlul politic. Acest lucru este atât de neîndoielnic, încât atunci când Iisus Cristos a înfiinţat o societate cu discipolii Săi, aceea a fost singura societate care a existat fără conducere. Între Iisus Hristos şi discipolii Săi nu a existat altă formă de guvernământ în afară de dragostea Maestrului faţă de discipoli şi dragostea discipolilor faţă de Maestru. Cu alte cuvinte, atunci când controlul intern era complet, libertatea era absolută.
Să urmărim paralelismul. Urmează vremurile apostolice, pe care le voi extinde, pentru a-mi atinge scopul, de la vremea propriu-zisă a Apostolilor, până la urcarea creştinismului pe Capitoliu, în timpul domniei lui Constantin cel Mare. În acele vremuri, domnilor, religia creştină, mai exact controlul religios intern, era în plin apogeu; însă în ciuda acestui fapt, s-a întâmplat ceea ce se întâmplă în toate societăţile umane, adică a început să se dezvolte un germen, un simplu germen de îngăduinţă şi de libertate religioasă. Ei bine, domnilor, observaţi paralelismul: acestui început de scădere a barometrului religios îi corespunde un început de creştere a barometrului politic. Nu există încă un guvern, nu este necesar unul, este necesar însă un germen de guvern. Astfel, în societatea creştină de atunci nu existau de fapt magistraţi adevăraţi, ci doar adjudecători şi arbitri, care constituie embrionul guvernului. Realmente nu exista mai mult decât atât. Creştinii din vremurile apostolice nu erau implicaţi în litigii, nu mergeau la tribunale, îşi rezolvau disputele prin intermediul arbitrilor. Observaţi, domnilor, cum odată cu corupţia creşte şi sfera guvernului.
Ajungem la epoca feudală, iar în această perioadă religia este încă la apogeu, dar până la un anumit punct e viciată de pasiunile umane. Ce se întâmplă, domnilor, în acest timp, în lumea politică? Deja e nevoie de un guvern efectiv şi real, dar e suficient şi cel mai slab dintre toate, şi aşa se stabileşte monarhia feudală, cea mai slabă dintre monarhii.
Continuând să urmărim paralelismul, ajungem la sec. XVI. În secolul acesta, cu marea reformă luterană, cu acel mare scandal atât politic, social, cât şi religios, cu acel act de emancipare intelectuală şi morală a popoarelor, asistăm la creşterea simultană a următoarelor instituţii. În primul rând, şi imediat, monarhiile feudale devin absolute. Voi credeţi că monarhia şi guvernul nu pot fi mai mult decât absolute. Însă era necesar ca barometrul controlului politic să urce şi mai mult, pentru că barometrul religios continua să scadă; şi într-adevăr a urcat. Şi ce instituţie nouă s-a creat? Cea a armatelor permanente. Ştiţi ce sunt armatele permanente? Pentru a şti acest lucru, e suficient să ştiţi ce este un soldat. Un soldat este un sclav cu uniformă. Aşadar, vedeţi că în momentul în care controlul religios scade, controlul politic urcă până la absolutism, şi trece dincolo de el. Guvernelor nu le era suficient să fie absolute. Au cerut şi au obţinut privilegiul de a fi absolute şi de a avea un milion de braţe în serviciul lor.
Cu toate acestea, domnilor, era necesar ca barometrul politic să urce mai mult, fiindcă barometrul religios continua să scadă; şi a urcat şi mai mult. Şi atunci ce nouă instituţie s-a creat? Guvernele au spus: „avem un milion de braţe şi nu ne ajung, avem nevoie de mai mult, avem nevoie de un milion de ochi”. Şi au creat poliţia, şi cu poliţia au avut un milion de ochi. Cu toate acestea, domnilor, trebuia ca barometrul politic şi controlul politic să urce încă, în pofida a orice, fiindcă barometrul religios continua să scadă; şi au urcat.
Guvernelor nu le-a fost suficient să aibă un milion de braţe şi un milion de ochi; au vrut să aibă şi un milion de urechi, şi le-au avut prin centralizarea administrativă, prin intermediul căreia ajungeau la guvern toate reclamaţiile şi plângerile.
Ei bine, domnilor, asta nu era de ajuns, căci barometrul religios a continuat să scadă, şi era necesar ca barometrul politic să urce mai mult. Oare până unde, domnilor? Însă a mai urcat. Guvernele au spus: „un milion de braţe, un milion de ochi şi un milion de urechi nu sunt suficiente pentru a controla popoarele, avem nevoie de mai mult. Trebuie să avem privilegiul de a fi prezente peste tot în acelaşi timp”. Şi l-au avut: s-a inventat telegraful.
Domnilor, în stadiul acesta se găseau Europa şi lumea întreagă când întâia dezlănţuire a ultimei revoluţii ne-a anunţat pe noi toţi că nu exista suficient despotism în lume. Căci barometrul religios era sub zero. Ei bine, domnilor, acum ne confruntăm cu alegerea dintre două variante.
Am promis că voi vorbi astăzi cu toată sinceritatea, şi mă voi ţine de cuvânt.
Ei bine, trebuie să optăm pentru una din două: fie se va declanşa o reacţie religioasă, fie nu. Dacă există o reacţie religioasă, veţi vedea, domnilor, că atunci când barometrul religios va urca, barometrul politic va începe să coboare de la sine, în mod spontan, fără nici cel mai mic efort din partea popoarelor, ori a guvernelor, ori a oamenilor, până când va semnala ziua binecuvântată a libertăţii popoarelor. Dacă din contră, însă – iar aceasta este o problemă gravă (nu se obişnuieşte să atragi atenţia adunărilor deliberante asupra anumitor chestiuni în măsura în care am făcut-o eu astăzi, dar gravitatea faptelor lumii mă scuză, şi cred că şi bunăvoinţa voastră va şti să mă ierte); aşadar, domnilor, cred că dacă barometrul religios continuă să scadă, nu ştiu unde vom ajunge. Nu ştiu, şi mă cutremur la gândul acesta. Gândiţi-vă la analogiile pe care vi le-am prezentat. Dacă atunci când controlul religios era la apogeu nu era necesar niciun fel de guvern, atunci când controlul religios nu va exista, niciun fel de guvern nu va fi suficient, şi toate aceste abuzuri vor fi puţine.
Domnilor, asta înseamnă să pui degetul pe rană, aceasta este problema Spaniei, a Europei, a umanităţii, a lumii.
Gândiţi-vă la un lucru. În Antichitate, tirania a fost feroce şi devastatoare; cu toate acestea, era limitată fizic, fiindcă toate statele erau mici, iar relaţiile internaţionale erau absolut imposibile. În consecinţă, în Antichitate nu a existat decât o singură tiranie la scară largă, cea a Romei. Dar acum, domnilor, cât de mult s-au schimbat lucrurile! Drumurile sunt pregătite pentru un tiran gigantic, colosal, universal, imens! Totul este pregătit pentru el. Domnilor, priviţi-l cu atenţie! Deja nu mai există nicio rezistenţă fizică sau morală. Nu mai sunt bariere fizice, pentru că datorită vapoarelor cu aburi şi căilor ferate nu mai există frontiere. Nu mai sunt bariere fizice, căci datorită telegrafului electric nu mai există distanţe. Şi nu mai sunt bariere morale, fiindcă toate energiile sunt împărţite şi toate sentimentele de patriotism au dispărut. Spuneţi-mi, deci, dacă am sau nu dreptate fiind preocupat de viitorul apropiat al lumii. Spuneţi-mi dacă atunci când mă ocup de această problemă nu mă ocup de o problemă adevărată.
Un singur lucru poate evita catastrofa; unul şi numai unul. Catastrofa nu se evită prin acordarea mai multor libertăţi sau garanţii, nici prin adoptarea unor noi constituţii. Catastrofa se evită prin încercarea noastră, a tuturor, de a provoca o reacţie salutară, religioasă, atât cât ne stă în putinţă. Dar este această reacţie posibilă? Posibilă este, dar în ce măsură e şi probabilă? Domnilor, vă spun cu cea mai mare tristeţe: nu cred că este probabilă. Eu am văzut şi am cunoscut mulţi indivizi care şi-au abandonat credinţa şi apoi au revenit la ea. Din nefericire, domnilor, nu am văzut niciodată vreun popor care să se fi întors la credinţa sa după ce a pierdut-o.
Dacă încă mai nutream o speranţă în acest sens, ultimele evenimente de la Roma au distrus-o. Şi acum voi spune câteva cuvinte despre această chestiune, abordată şi de domnul Cortina.
Domnilor, evenimentele de la Roma sunt incalificabile. Voi cum le-aţi numi? Aţi spune că sunt deplorabile? Toate evenimentele pe care le-am enumerat eu sunt deplorabile; ceea ce s-a întâmplat la Roma e mai mult decât atât. Le-aţi numi oribile? Domnilor, acele evenimente depăşesc chiar şi oroarea.
Se afla la Roma, pe tronul cel mai ilustru, (însă acum nu se mai află), cel mai drept şi cel mai evanghelic bărbat de pe pământ. Ce a făcut Roma cu acest bărbat evanghelic şi drept? Ce a făcut acest oraş, cârmuit odinioară de eroi, Cezari şi Pontifi? A schimbat tronul Pontifilor cu cel al demagogilor. Răzvrătit faţă de Dumnezeu, a căzut în idolatria pumnalului. Asta a făcut. Pumnalul, domnilor, pumnalul demagogic şi însângerat, acesta este idolul Romei. Acesta este idolul care l-a dat jos pe Papa Pius al IX-lea. Acesta este idolul cu care fac paradă pe străzi bandele de caraibieni. Am spus „caraibieni”? Am greşit. Caraibienii sunt fioroşi, dar nu sunt ingraţi.
Domnilor, mi-am propus să vorbesc franc, şi aşa voi face. Consider că este necesar ca regele Romei să se întoarcă la Roma, sau, cu tot respectul pentru domnul Cortina, să nu mai rămână piatră pe piatră în acest oraş. Lumea catolică nu poate consimţi, şi nu va consimţi la distrugerea virtuală a creştinismului de către un singur oraş care a căzut pradă delirului nebunesc. Europa civilizată nu poate, şi nu va consimţi la prăbuşirea cupolei edificiului civilizaţiei europene. Lumea nu poate şi nu-şi va da consimţământul ca în Roma, acest oraş fără minte, să acceadă la tron o nouă şi ciudată dinastie, dinastia crimei. Şi să nu spuneţi, domnilor, cum zice domnul Cortina, sau cum spun prin ziare şi în discursuri domnii care stau în băncile din stânga, că sunt două chestiuni în joc, una temporală şi alta spirituală, sau că motivul disputei îi privea pe regele temporar şi pe poporul său. Sau că Pontiful a fost respectat şi este încă în viaţă. Două cuvinte despre acest subiect, domnilor, două cuvinte vor explica totul.
Puterea spirituală este fără îndoială atributul principal al Papei, iar cea temporală este accesorie. Dar acest accesoriu este necesar. Lumea catolică are dreptul de a cere ca infailibilul purtător de cuvânt al dogmelor sale să fie liber şi independent. Lumea catolică nu poate avea convingerea clară, aşa cum ar trebui, că liderul ei spiritual este liber şi independent, decât dacă acesta este suveran, căci numai suveranul nu depinde de nimeni. În consecinţă, domnilor, problema suveranităţii, care este în orice ţară o problemă politică, în Roma este şi o problemă religioasă. Poporul care poate fi suveran oriunde în lume, nu poate fi şi în Roma; adunările constituante care pot exista peste tot în lume nu pot exista şi în Roma; acolo nu poate exista mai multă putere constituantă decât puterea constituită. Domnilor, Statele Pontificale nu aparţin Statului Romei, nu aparţin Papei. Statele Pontificale aparţin lumii catolice. Lumea catolică le-a atribuit Papei pentru ca acesta să fie liber şi independent, şi nici chiar Papa însuşi nu poate să se lipsească de acea suveranitate şi independenţă.
Am să închei, domnilor, căci membrii Congresului au obosit foarte tare, şi eu la fel. (Mai mulţi domni: „nu, nu!”). Domnilor, trebuie să declar cu toată sinceritatea că nu pot să mă întind mai mult pentru că vorbesc numai de rău – a fost un miracol că am putut să o fac şi aşa; dar ceea ce aveam de spus, am spus deja.
După ce m-am ocupat de problemele exterioare pe care le-a discutat domnul Cortina, mă întorc, spre a concluziona, spre cele interioare. Domnilor, nici de la începutul lumii şi până în prezent nu s-a ajuns la un acord în privinţa cărui sistem e preferabil pentru evitarea revoluţiilor şi a răsturnărilor sociale – sistemul rezistenţei sau sistemul concesiilor? Dar, din fericire, ceea ce a reprezentat o problemă din primul an al facerii lumii şi până în ’48, nu a mai pus în acest an de graţie niciun fel de piedici, pentru că s-a rezolvat. Domnilor, dacă mi s-ar permite, aş face aici o trecere în revistă a tuturor evenimentelor care s-au petrecut din februarie până acum, şi care îmi dovedesc afirmaţiile. Dar mă voi mulţumi să amintesc numai două: cel din Franţa – acolo, Monarhia, care nu a cedat, a fost învinsă de o Republică atât de slabă încât abia se putea mişca. Iar această Republică, fiindcă a rezistat, a reuşit să învingă socialismul.
În Roma, cel de-al doilea exemplu pe care vreau să-l menţionez, ce s-a întâmplat? Nu acolo se găsea modelul vostru? Spuneţi-mi: dacă aţi fi pictori şi aţi dori să pictaţi un rege, aţi găsi vreun model al cărui original să nu fie Papa Pius al IX-lea? Domnilor, Papa Pius al IX-lea a vrut să fie măreţ şi generos, la fel ca şi Maestrul său divin. Proscrişilor din ţara sa le-a întins mâna şi i-a trimis înapoi în ţara lor; reformiştilor, domnilor, le-a dat reforme; pe liberali i-a făcut liberi; fiecare cuvânt al lui a fost o binefacere. Spuneţi-mi, domnilor, faptele sale bune nu egalează, dacă nu chiar depăşesc, nedreptăţile pe care le-a făcut? În lumina celor de mai sus, nu este sistemul concesiilor o problemă rezolvată?
Domnilor, dacă s-ar pune problema de a alege între libertate pe de o parte şi dictatură pe de alta, aici nu ar exista niciun fel de disensiuni. Căci ce om care are libertate se târăşte în genunchi în faţa dictaturii? Dar nu aceasta este problema. Libertatea nu există de fapt în Europa. Guvernele constituţionale care o reprezentau cu ani în urmă sunt aproape pretutindeni doar o armătură a unui schelet fără viaţă. Amintiţi-vă un lucru, domnilor, amintiţi-vă de Roma imperială! În acea Romă se găseau toate instituţiile Republicii, se găseau dictatori omnipotenţi, tribuni inviolabili, familii senatoriale, consuli eminenţi; toate acestea existau acolo, domnilor. Nu lipsea decât un singur lucru, şi doar unul singur era în plus. Ceea ce era în plus era un bărbat, ceea ce lipsea era Republica.
Aceasta este starea guvernelor constituţionale din aproape întreaga Europă. Domnul Cortina ne-a demonstrat ieri acest lucru fără să vrea şi fără să ştie. Nu ne spunea el, şi pe bună dreptate, că preferă exemplul istoriei celui teoretic? Fac apel la istorie. Ce sunt, domnule Cortina, acele guverne cu majorităţi legitime, învinse mereu de minorităţile turbulente, cu miniştri responsabili care nu răspund de nimic, cu regi inviolabili mereu violaţi? Aşadar, domnilor, după cum am spus şi mai înainte, problema nu se pune între libertate şi dictatură. Dacă ar fi aşa, eu aş vota pentru libertate, la fel ca toţi cei ce sunt aici. Problema însă este alta, şi cu aceasta închei: este vorba de a alege între dictatura insurecţiei şi cea a Guvernului. În acest caz eu aleg dictatura Guvernului, ca fiind mai uşoară şi mai puţin ruşinoasă. Este vorba de a alege între o dictatură care vine de jos şi alta care vine de sus; eu o aleg pe cea care vine de sus, căci vine din zone mai curate şi mai liniştite. În fine, este vorba de a alege între dictatura pumnalului şi cea a sabiei; eu aleg dictatura sabiei, pentru că este mai nobilă. Domnilor, la vot ne vom împărţi în funcţie de această problemă, şi când vom face lucrul acesta vom fi consecvenţi convingerilor noastre. Voi veţi vota, ca de obicei, ceea ce este popular. Noi, ca de obicei, vom vota ceea ce este salutar.
traducere din limba spaniolă: Diana Cojocaru
