A statului împotriva statului, a statului împotriva societății, a societății împotriva societății
Biopsia: Satul Fântâna, Brașov
– „De când e drumul așa, rupt?
– A, nici nu mai știm. De mai bine de 10 ani, de vreo 15”
Înseamnă că timpul „de după revoluție”, la Fântâna, se înșiră pe unul dintre cele mai rupte drumuri din țară. Și Fântâna era un sat bogat.
În inima României, la câțiva kilometri de unul dintre cele mai dezvoltate orașe – Brașovul, la un kilometru de o mare întreprindere care „chiar merge” (Combinatul Lafarge), se află satul Fântâna, comuna Hoghiz, cu case bogate, bombardate de camioane grele, încrengături de interese între Consiliul Județean, primăria locală și Combinat, blocat într-o demografie fără speranță, „fără ieșire economică” (Lafarge nu are nevoie de săteni, iar drumul european e tăietură hemoragică, nu legătură cu țara). Ies bani buni din nefăcutul drumului (îl tot cârpesc, „cu miliarde”, „și plombele alea tot sar, și când sar, mai iau din drum” – zic sătenii, pentru care astuparea gropilor e aproape un act de agresiune la adresa drumului lor). Unul dintre săteni zice, cu amar, „ăștia nu-s în stare să facă nici cât de cât ceva, darămite ca lumea”. Acest „cât de cât” e expresia cea mai des întâlnită în ceea ce privește nivelul de așteptări al fântânenilor.
Problemele de la Fântâna sunt mai peste tot în țară. Administrație confiscată, întreprinderi fără legătură cu comunitatea, comunități abandonate. Cam acesta este ADN-ul subdezvoltării la nivelul comunităților locale. Societățile au reacționat la astfel de situații, inventând instituții: de cunoaștere, administrare, guvernare. Văzând situația satului, nu poți să nu te gândești la ruptura dintre drama locală și restul societății, la faptul că mesajul locuitorilor nu mai iese din închisoarea incompetenței instituționalizate („Să nu ne lăsați”, mi-a spus bătrânul din casa proaspăt aranjată, care mi-a dat primele date despre sat, „să spuneți la București”… Și nu apucasem să vorbim mai mult de un sfert de oră.). Apariția științei sociale a fost unul dintre marile succese ale societăților, iar întemeierea Școlii Sociologice de la București în perioada interbelică a fost, la rândul ei, o mare victorie: aveam garanția că măcar știm cum stăm. Că societatea are acces la propria conștiință. Fără conștiință civică (situată mult dincolo de ecologismul de azi) societatea nu are nici o bază pentru a fi democratică. (re)Instituționalizarea științei sociale în universități a fost un mare câștig după 1989. De scurtă durată. Mai întâi de toate, neocomunismul nu a avut nevoie deloc, dar chiar deloc, ca publicul să știe cum stă societatea, iar liderii își primeau instrucțiunile în plic: unii de la Moscova, alții de la Toulouse. Printre instrucțiuni a apărut și capitalismul de carton gestionat de tot felul de Didi Sfiosu*, inept mental dincolo de viclenia unei vulpi tunate. Apoi, în a doua etapă îndreptată împotriva conștiinței publice, a venit furorul ideologic de după 2008, care a birocratizat ca un tsunami artificial până la neantizare mințile tinere, cursurile, programele în științele sociale, în numele unei „europenizări” gangsteresc înțelese. Lipsa mesajului cu conținut civic dinspre universități a favorizat slăbirea presei și, pe mai departe, a actului politic. Fără repere și oameni pregătiți, presa s-a idiotizat.
Instituțiile sunt ale problemelor
Capacitatea de a pune probleme este ultimul nivel educațional, și cel mai important, este finalitatea educației și rațiunea de a fi a instituțiilor. Presupune capacitatea de a conlucra și de a ți-l asuma pe celălalt. Este vârful abilităților de comunicare ale unui tânăr: verbalizarea capacității de a gândi în categorii – concepte care trimit direct la ființare și, totodată, elementul central al doctrinei creștine (iubirea aproapelui prin asumarea acestuia). Înțelegem de ce Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei românești, numea sociologia „știința națiunii”. Pentru că știința problemelor sociale este… sociologia.
Robin Dunbar* discuta în 1998 de „un creier social”, relațional și comunicativ în același timp. Mintea socială este caracterizată prin punerea de probleme comune, fără de care insul nu poate înțelege informația (de unde și denumirea noastră de idiot social a celui care se exclude din acest proces, respectiv de milițian spiritual, pentru cel care impune renunțarea la gândirea categorială, care problematizează generalul, nu face postament pentru balene sau pentru frunze). Inteligența este un produs colectiv. Condiția umanității este, deci, dependentă de o anumită capacitate de a trăi în tensiunea problematizării, ceea ce filosofia descoperise cu multă vreme înainte, arată Dunbar. Într-un limbaj simplificat, intesionalitatea (cea căreia îi zicem „tensiune a gândirii”) numai la om depășește nivelul al II-lea („știu că cineva știe”), tipic animalelor evoluate. Idiotizarea apare în momentul în care omul este împiedicat să ajungă la nivelul al IV-lea (incapacitatea de a fi convins de un autor, deci de cineva care mă învață din cărți, că ceva se întâmplă). Insul incapabil de nivelul al IV-lea de intensionalitate nici nu ajunge, de fapt, la tensiunea gândului. Acesta, arată Dunbar, nu depășește „stadiul narativul simplu”, simpla înșirare de lucruri. Motivul pentru care m-am oprit la Dunbar este că sistemul educațional scoate în serie oameni fără capacitatea de a pune probleme, indivizi cu mental sub nivelul IV de gândire. Sistemul educațional a instituționalizat idioția. De aici, aceștia sunt vărsați în instituții, publice, private. Instituțiile sunt debordate de două tipuri de idioți sociali: sclavi și milițieni, respectiv cei care execută cu speranța că vor face bani și cei care se străduiesc să limiteze opțiunile de viață și aspirațiile sclavilor la orizontul îngust și iluzoriu al banilor, promovând un așa-zis pragmatism centrat pe monetizarea realității, speculând la maximum nevoile materiale acute ale acestora (casă, masă, plăceri etc.). Fenomenul a fost prezent dintotdeauna în România, datorită mizeriei cronice a sistemului de învățământ (invenția lui Iliescu), potențat prin „procesul Bologna” de după 2003 (reducerea ciclului licenței, fracturarea procesului educațional, birocratizarea învățământului în numele „integrării Europene”) și a luat o amploare deosebită după 2008, prin „revoluția” lui Funeriu, care nu doar a dus la absurd birocratizarea în dauna educației, dar a instituit și suprematismul ideologiei în dauna cunoașterii realităților și asumării identității naționale, transformând educația într-o instituție totală, ca în spitalul de psihiatrie.
Chestiunea este tragică, pentru că idiotul este, în cel mai bun caz, o zonă imatură a evoluției omenești. Pentru a ajunge la umanitatea de care este capabil, omul trebuie să devină. Condiția devenirii, însă, arată Noica, este urmarea modelului interior, a idealului pe care fiecare ar trebui să îl avem, mai exact conștientizarea acestui ideal. Societatea idiotizată este astfel condamnată la retard istoric generalizat. Ca în Idiocracy (2006).
Idiocrația dezinstituționalizează
Capacitatea de a pune probleme: de a le identifica și de a gândi soluții, constituie esența funcției unei structuri tipice umane, numită instituție. Instituția se adresează unor probleme specifice/nevoi. Familia (omul), spitalul (sănătatea), școala (educația), armata și serviciile (protecția), tribunalul (dreptatea), primăria/guvernul (conducerea, administrația generală)… Iată câteva dintre formele, respectiv finalitățile (problemele) instituțiilor. O instituție își face treaba când identifică problemele și li se adresează. Când nu, spunem despre oamenii din interiorul lor, despre acestea, că „nu sunt buni(e) de nimic”. Pe contrastul dintre ce ar trebui să facă și ceea ce „fac”, avem, de pildă, geniul lui Caragiale (care ia în balon această precaritate), sau geniul lui Eminescu (care prezintă tragicul, catastrofa disjuncției dintre formă și fond).
Una dintre principalele efecte ale idiocrației este dezinstituționalizarea României: societatea este lipsită de deservirea nevoilor sale. Instituțiile rămân cu eticheta „nevoii publice”, apar chiar mai multe care se adresează aceleiași probleme (de pildă, poliția e ineficientă în raport cu jaful național, dar avem mai multe feluri de poliții), dar nu o mai deservesc.
Și totul începe cu… învățământul
Deja am pomenit mai sus că științele sociale sunt cele pe care societatea le-a investit cu identificarea și punerea problemelor sociale. Acestea nu doar creează reflexul gândirii morale în context (degeaba ești copil bun dacă nu gândești în context), dar și procură instituțiilor personalul și modul de acțiune în raport cu menirea lor. De aceea spunem că principalul câștig al elitelor din România modernă a fost crearea acestor instituții și localizarea lor (nu în sensul epurării etnice, la modă în unele state din Europa secolului începutului secolului XX ci în sensul gândirii în raport cu nevoile societății din România). Așa am obținut politici rurale și industriale relativ coerente, personalități uriașe, scrieri care și astăzi sunt far celor care caută sensuri. Cunoașterea semnificativă instituționalizată, scopul gândirii, s-a cam oprit, în ceea ce ne privește, odată cu al doilea război mondial. De atunci, instituțiile au intrat într-un ciclu constant de idiotizare, în diverse concentrații. Ce este comunismul dacă nu idiotizarea instituțiilor? De ce a trebuit să arunce în lagăre elita interbelică? Cum suntem noi astăzi, fără proiecte reale, în toate domeniile de activitate, când facem confuzie între dezvoltare și privatizare, între privatizare și înstrăinarea resurselor? Nu suntem azi în plină zodie a idiocrației prin faptul că nici măcar nu mai vedem țara, națiunea ca finalitate a scrierilor și faptelor noastre instituționalizate? Aspirăm direct la universal. Sărmană dorință a unor oameni nevoiți, care nu realizează că omul integral, universal, se împlinește prin semenul său.
În fapt
Fenomenul dezinstituționalizării are loc prin:
– găștile-gangster care pleznesc pe cei care pun probleme; mai întâi te poartă prin tot felul de „abureli”, doar-doar, nu vezi ce ți se întâmplă (ca în procesul buzunărelii ordinare), apoi te amenință dacă gândești; în etapele următoare încearcă să te „lichideze social”, mai întâi în grupul din care faci parte, prin ridiculizare, apoi din societatea de ansamblu, prin controlul asupra editurilor „de prestigiu”, al accesului în ierarhia problematizării sociale (ierarhia universitară, doctorate), chiar în funcțiile publice.
– epurarea mecanismelor instituționalizate – desființarea cursurilor, reorientarea spre inutil și derizoriu a practicii studențești
– blocarea prin birocratizare a mecanismului gândirii specializate (sunt universități unde timpul alocat hârtiilor e aproape egal cu cel dedicat „cercetării”)
– după epurare, sistemul mancurtizat își perpetuează singur nivelul de incompetență, se autoreproduce. Pentru că minusul mental este fără aspirații, deci mediocritatea este garantată.
* pentru o lectură rapidă a unora dintre personajele „de după Revoluţie”, vezi, de pildă, http://arhivadepresa.wordpress.com/2011/08/02/petre-roman-tinerete-fara-griji-la-toulouse/, filmul „Ticăloşii” – http://www.imdb.com/title/tt0999917/ . Pentru cine vrea un pic mai mult, scris de unul dintre sfioşii cu carte, „din interior”, vezi Vladimir Pasti, „Noul capitalism românesc”, Polirom 2006: „În realitate, privatizarea nu era doar principalul instrument de legitimare al clasei politice, în relaţie deopotrivă cu lumea occidentală şi cu electoratul intern, dar însăşi raţiunea de a fi a acestei noi clase politice.( … )Tocmai de aceea au fost multe partide politice în România – câte variante de legitimare a criteriilor de privatizare, tot atâtea partide -, şi tot de aceea s-au restrâns ele treptat, în timp, pe măsură ce şi variantele de selectare a beneficiarilor privatizării, adică de redistribuire a avuţiei naţionale, s-au restrâns.” (Pasti, p. 508)
Bună ziua Braşov, 21 iunie 2013, „«Lafarge Ciment» vrea să asigure materiale de construcţie pentru refacerea «drumului ruşinii»”, http://www.bzb.ro/stire/-8222-lafarge-ciment-8221-vrea-sa-asigure-materiale-de-constructie-pentru-refacerea-8222-drumul-a453
Vezi, Robin I. M. Dunbar, The Social Brain Hypothesis, în Evolutionary Anthropology, vol 6, Nr. 5, 1998, p.188, http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/(SICI)1520-6505(1998)6:5%3C178::AID-EVAN5%3E3.0.CO;2-8/abstract, http://psych.colorado.edu/~tito/sp03/7536/Dunbar_1998.pdf
Trimiterea la intensionalitate: „Computers can be said to know things because their memories contain information; however, it seems unlinkely that they know that they know these things, in that we have no evidence that they can reflect on their states of «mind”. In the jargon of the philosophy of mind, computers are zero-order intensional machines. Intensionality … is the term that philosophers of mind use to refer to the state of having a state of mind (knowing, believing, thinking, wanting, understanding, intending, etc.). Most vertebrates are probably capable of reflecting on their states of mind, at least in some crude sense: they know that they know. … A minimum of fourth-order intensionality is required for literature that goes beyond the merely narrative («the writer wants the reader to believe that character A thinks that character B intends to do something»). Similar abilities may be required for science, since doing science requires us to ask whether the world can be other than it is …”
\Jurnalul, 19 nov. 2008, „Comoara de la Fântâna”, http://jurnalul.ro/timp-liber/culinar/comoara-de-la-fantana-317531.html
