Închiderea inelului de la Stalingrad de către armata roșie la 23 noiembrie 1942 a dus la secționarea dispozitivului defensiv al armatelor 3 și 4 române care asigurau flancurile efortului ofensiv german și la prinderea în încercuire a pivoturilor acestora: diviziile 1 cavalerie și 20 infanterie, eșaloanele române cele mai apropiate de oraș pe fronturile nordic și, respectiv, sudic.
Cea mai substanțială forță românească închisă în ceea ce s-a numit ”fortăreața Stalingradului”, Divizia 20 infanterie, a fost astfel separată de unitățile sale de sprijin și de formațiunile de servicii acestea fiind aruncate în afara cercului, lucru care i-a compromis capacitatea de aprovizionare și împrospătare și deci viabilitatea ca entitate unitară. În aceste condiții, între 2 și 10 decembrie 1942, efectivele diviziei române au fost triate și reorganizate în 11 detașamente luptătoare și 18 detașamente de lucru și coloane de transport care au fost puse la dispoziția și în subzistența unui număr de 15 divizii germane. Această soluție a fost aplicată și celorlalte forțe române din încercuire: Divizia 1 cavalerie și micul Detașament ”colonel Voicu” care se retrăseseră puțin mai târziu de pe Don.
În cele ce urmează aducem în atenție o mărturie, inedită în limba română, cu privire la existența și activitatea unuia dintre cele câteva detașamente de lucru românești create în încercuirea de la Stalingrad. Evocarea maiorului Helmut Welz, comandantul batalionului 179 pionieri din Divizia 79 infanterie a Corpului LI armată german, ofițer care a avut în subordine directă mica unitate românească improvizată, este cu atât mai importantă cu cât informațiile despre efectivele românești surprinse în marea încercuire de la Stalingrad sunt foarte puține. Amintirile ofițerului german dau viață unui tablou cutremurător în care claritatea expunerii ne relevă cu maximă acuitate efectul multiplicator pe care viciile funciare ale armatei române moderne: corupția ofițerilor și dezinteresul acestora față de bunăstarea ostașilor îl au asupra uzurii morale și materiale produse de încleștarea armată.
Detașamentul românesc (format din două companii de lucru conduse de căpitanii Popescu și Brăteanu) din subordinea maiorului Welz a acționat în dipozitivul Diviziei 79 germane, pe teritoriul uzinei siderurgice ”Octombrie Roșu” în vecinătatea fluviului Volga, ducând acțiuni de consolidare a lucrărilor defensivede-a lungul rambleului căii ferate uzinale și în halele uzinei, având în față elemente ale Diviziei 39 infanterie de gardă sovietice din Armata a 62-a.
Autobiografia căpitanului Welz, Verratene Grenadiere [”Grenadieri trădați”] a apărut în primă ediție în anul 1965 la Deutscher Militärverlag din Berlin. Traducerea de față este realizată după ediția rusă, Солдаты, которых предали apărută la editura Rusici din Smolensk în anul 1999, pp. 203-217, 244, 248, 253-254.
Sămușan Alin Bogdan
”-A sunat generalul! Vom primi în subordine două companii românești. Comandanții vor sosi mâine dimineață. De asemenea vom primi imediat și o companie de brutărie. Ar trebui să înceapă lucrul la poziția de repliere de-a lungul căii ferate.
Poziție de repliere? – pentru mine aceste cuvinte erau noi! În plus, compania de brutărie! Poate vin cu pâine, poate vom avea din nou pâine mai bună. Avem nevoie. Dar Berger mă lămurește: la divizie nu mai e făină, compania brutărie șomează așa că poate fi folosită acum pentru lucrări de sapă.
(…)
În dimineața următoare s-au prezentat în fața mea doi domni purtând căciulile înalte de iarnă ale românilor. Cei doi comandanți din subordinea mea. Au învăluit încăperea într-un miros de colonie. Mustăcioși, cu obrajii dolofani, proaspăt rași. Uniformele îngrijite parcă ar fi venit la un ceai de ora 5 sau la o întâlnire la Piccadilly. Uniformele croite impecabil le vin ca o mănușă. Se vede că sunt făcute la croitorii de modă din București. Peste vestoane poartă cojoace de oaie. După ce la cotul Donului am văzut mase românești demoralizate care fugeau, apariția lor mă uimește. Nu mă așteptam la întăriri atât de bine hrănite și bine echipate.Deci două companii.120 de oameni în fiecare. Numai un lucru nu înțeleg – declarația celor doi ofițeri că unitățile lor, din cauza malnutriției și epuizării nu sunt apte de muncă. Judecând după comandanții acestor unități, nu mi se pare necesar să verific starea soldaților. Le dau sectoarele în care vor acționa: ravina care se întinde de la ”ghivecele cu flori” până la casele albe. Berger le va arăta. Am dat ordinele pentru a doua jumătate a zilei și le-am promis un medic care să se uite la răniții lor, închizând astfel conversația cu cei doi comandanți de companii.
După ce am mâncat, împreună cu dr. Birch am luat-o la picior. După jumătate de kilometru, câteva minute în jos pe pantă, am ajuns în sectorul celor două companii românești. Peste tot erau numai umbre. soldați emciați, epuizați, obosiți, nerași, cu murdăria întărită pe ei.Uniformele erau complet uzate.Capetele, mâinile și picioarele bandajate erau la tot pasul. Pe fața dr. Birch se citea disperarea. Cu toate astea, în ciuda aparentei slăbiciuni fizice se muncea, se construiau adăposturi, sunau fierăstraiele și se vedeau topoarele prin aer. Ne priveau cu curiozitate, li se puteau citi cu ușurință gândurile pe fețe: ”Ce caută aici, nemții ăștia? Nici n-am ajuns bine și ăștia doi își bagă nasul… măcar de ne-ar lăsa în pace…”. Am dat colțul și am rămas țintuiți locului: nu-mi venea să cred: în fața mea, construită cu atenție, protejată de vânt cu pereți de placaj – bucătăria de campanie fumegând iar deasupra stătea chiar căpitanul Popescu care, cu mânecile suflecate până la cot și transpirând din greu, amesteca cu un polonic în supă. Din eleganța cu care mă uimise azi-dimineață nu mai era nici o urmă. Numai fața dolofană era aceeași – lucru deloc surprinzător când poți să bagi mâna în gamela soldatului. Căpitanul Popescu era atât de adâncit în activitatea sa de bucătar că ne-a văzut doar când am ajuns aproape de cazan. În acel moment sare în zăpadă, își șterge mâinile pe pantalonii de lucru și încearcă să explice comportamentul straniu:
-Trebuie să o iei asupra ta. În asemenea momente nu poți permite nimănui să se apropie de mâncare. Aștepați un minut… gata.
Cheamă locotenentul și îi predă ”sceptrul” după care ne invită în adăpost. Doctorul se duce într-un adăpost din apropiere pentru a explora întreaga companie și a stabili capacitatea de luptă a fiecărui soldat. Eu și cu Popescu discutăm întrebuințarea viitoare a companiei. Nu am încredere în capacitatea soldaților români de a opera minele germane și de aceea vreau să-i pun la muncă de sapă în spate, cel mult pe plutoane. În primul rând ordinul de la divizie spune clar că eșaloanele superioare nu au încredere în ei.În al doilea rând cred că ar fi mai bine dacă cu ei ar sta unii dintre ofițerii noștri familiarizați cu terenul. Și în plus să conduci grupuri mai mari de un pluton prin oraș ar reprezenta o țintă prea mare.
Comandantul companiei nu are nici cea mai vagă idee despre majoritatea covârșitoare a oamenilor săi. Sunt din toate unitățile posibile, pușcași și artileriști împreună cu soldații proprii care, ca pregătire militară nu știu decât să coacă pâine și să țesale caii. Cu așa ceva e necesar să fii pregătit de orice. De mâine vor fi puși la rație în batalion și mă voi concentra mai mult pe toate aspectele.
Ne-am dus în adăpostul unde se afla doctorului Birch. ”Camera de așteptare” plină până la refuz și cu o duhoare insuportabilă de sudoare și putreziciune. Dr. Birch lucrează cu bandajele, siringile și pensele sale. Aerul e stătut, sudorile ne curg pe frunte amândurora. M-am apropiat și am văzut că desface bandajul de pe mâna unui soldat. E necesar să-i amputeze degetul. Bandajul cu iod este pregătit. Următorul! Aproape fiecare are ceva grav. Răni de glonț, fracturi, răni de șrapnel, disenterie, icter și degerături purulente – o serie continuă de suferințe umane. Și cei care nu au nimic din cele de mai sus sunt într-o stare generală de sănătate că nici nu mai pot vorbi. Flasci și moleșiți, umbrele acestea întorc capul spre doctor. Li se văd coastele care seamănă cu o tablă de spălat rufe, pielea de pe gât le atârnă iar claviculele sunt căzute. Coapsele au grosimea unui braț. Situația este de așa natură că fiecare lopată de pământ săpat, fiecare metru de sârmă instalat, fiecare puț minat reprezintă pentru noi o mare realizare. Ca atare doctorul îi examinează cu atenție, ia fișa fiecărei persoane: grad, nume, vârstă, stare de sănătate. O asemenea muncă ia timp. Văd că va dura cel puțin câteva ore. La vizita celei de-a doua companii române nici nu mă gândesc. Căpitanul Brătianu va primi mâine tratament medical, primește de știre căpitanul Popescu. Deși am fost invitat la masă, nici nu m-am gândit să rămân. Grăsanul m-a dezgustat cu amabilitatea lui lingușitoare. În plus aș consuma câteva porții din hrana soldaților înfometați.
Ajunși în adăpostul nostru, Fiedler, Berger și cu mine stăteam la masă când doctorul Birch s-a întors. Arăta epuizat. Ceea ce-mi raportează i se poate citi și pe față. Din 120 de oameni câți are compania cel puțin 90 sunt inapți pentru luptă, iar jumătate din total nu mai au nici o valoare militară. Și asta se cheamă întăriri!
Continuăm să vorbim în timp ce ușa se deschide. Intră doi soldați români. Mantalele uzate le atârnă pe umerii osoși ca pe umeraș. Unul cu un bandaj proaspăt în jurul capului, celălalt cu căciula de blană în mână, părul rărit căzându-i pe fruntea palidă. Privesc în jur, iau poza cântăreților de stradă din grădinile Berlinului și cu o voce nesigură din ultimile puteri încep să cânte un cântec popular. Melancolic și tânguitor, credința și speranța răsună din intonația joasă a cântecului și deși nici măcar n-am înțeles un cuvânt din el simțim durerea oamenilor despărțiți de casele lor, dragostea de pământul natal și visul unei vieți fericite. Acest cântec, cu toată naivitatea sa, mi-a deschis ochii. În cuvintele unei limbi străine sună aceleași sentimente care ne copleșesc și pe noi. Și, desul de ciudat, simt compasiune pentru acești bieți băieți care ne cântă acest cântec trist. Cu câteva ore mai înainte le-am văzut compania și nu m-am gândit decât cum să o folosesc. Și acum, doi dintre ei într-un fel m-au scos din echilibrul meu obișnuit deși pe diferite fronturi am văzut destulă tristețe. Poate pentru că îi văd aici, în adăpostul meu, având imaginea mizeriei umane. Poate astăzi am văzut prea mult ca să trec indiferent peste. Așadar, îmi place să duc o viață dublă: sunt comandant, dar în cele câteva ore de liniște sunt adâncit în gândurile mele. Însă mai mult de atât nu-mi pot permite. Ce înseamnă încercuire pentru armată, pentru mine înseamnă un jurământ, ascultare și căutarea unei ieșiri. Și aceste sentimente reprezintă o opreliște în calea datoriei.
Românii mănâncă. Nu poți să-i privești fără să-ți fie milă. Dar cine poate spune că noi înșine n-am fi arătat la fel de jalnic dacă ne-am fi găsit în locul lor, atunci, la Klețkaia? Aceia care i-au trimis să lupte acolo pe acești români sunt niște indivizi proști și aroganți care cred că încă mai sunt atotputernici și că pot ieși din orice situație. Măcar să le fi dat tunuri antitanc moderne, în loc de acele câteva piese mizerabile de 37 mm. Așa poate astăzi lucrurile ar fi stat diferit. În toate felurile! Noi, germanii – coroana creației și domni, dintre toți numai noi – buni soldați, noi – tot și totul. Iar alții sunt aici pentru ce? Pentru a restabili diferite sectoare ale frontului, pentru a înfunda spărturi ca umplutura pentru chiftele? Pentru asta sunt potriviți! Da, lucrurile astea ne convin. În loc de proiectile de calibru mare aruncă cinci-șase ”Cruci de Cavaler” comandanților lor, publică-le în ziare fotografiile cu comentarii lungi – toate astea sunt, se înțelege, foarte atractive pentru ei. Aici toate mijloacele sunt bune: până la urmă, avem nevoie de soldați!
Ne uităm la ei de sus – dar cu anumite nuanțe. Comandamentele noastre îi disprețuiesc în mod absolut. Noi – restul ofițerilor, nu îi stimăm foarte mult pentru că nu putem avea încredere în ei. Dar soldați noștri au puțină simpatie pentru ei – dacă, după trei ani de război mai putem cumva vorbi despre astfel de sentimente – în orice caz au pentru ei ceva asemănător cu compasiunea. Dar ce impact va avea totul asupra românilor? Până la urmă, acești țărani trebuie să fi observat că armata germană privește pe simplii soldați ca pe nimicuri. Ei trebuie să fi observat ce importanță crucială are relația lor cu comandamentele, că aceste comandamente exprimă punctul oficial de vedere. Și aceasta spune: români – soldați de mâna a doua, dar necesari.
Aroganța și stupiditatea cu care îi jignim pe alții și chemăm ura asupra poporului nostru. Dar ura și frica sunt un prost fundament pentru camaraderia de arme care este atât de necesară aici pe front și ne mai mirăm că diviziile străine luptă prost! Auzi despre ”acești soldați de rahat”, ”suflete de negustori”, ”macaronari”, ”gloată lașă”! Dar numai foarte puțini se gândesc că aceștia nu știu pentru ce luptă, fapt care îi lipsește de un moral înalt și de spirit ofensiv și care dă naștere indiferenței ce îi caracterizează. Poate ar fi suficient să se dea acestor națiuni un țel pentru care să merite să-și sacrifice viețile și vor începe să lupte precum leii. Dar dacă nu le dăm un astfel de țel?
Cei doi soldați români cereau de mâncare. Le-am dat feliile de pâine rămase, câteva bucăți de cârnat și puțină marmeladă. Grăsimi nu avem nici noi, dar o farfurie de supă există. S-a acrit puțin, dar și-a păstrat gustul. Foamea este cel mai bun bucătar, înobilează chiar și o supă ordinară. (…) Situația noastră e tolerabilă pentru că bucătarul a economisit puțin săptămâna trecută. De asta pot acum să-i hrănesc pe ”oaspeții” noștri subit apăruți. Mă privesc cu gratitudine și, când primesc o țigară, fețele li se luminează de fericire.
Folosesc momentul pentru a-i întreba despre cum e la ei în companie. Se plâng amar.
Am aflat că Popescu nu amesteca azi în cazan din întâmplare.Se întâmplă în fiecare zi. El însuși distribuie rațiile, el gătește, el distribuie mâncarea. Are propriul său sistem special. Prima data umple farfuriile ofițerilor cu carne și boabe, aproape fără lichid. Apoi vin la rând toți subofițerii. Aceștia primesc ce rămâne pe fundul cazanului. Iar tot ceea ce rămâne pe urmă – apă caldă și fără gust, ajunge la soldați. Aceasta este regula. De observarea ei cu strictețe se îngrijește Popescu – nobil român.
În locul meselor care lipsesc se mănâncă bătaie. Armata română încă nu a abolit pedeapsa corporală. Chiar și pentru cea mai mică greșală se întinde pe bancă și se biciuiește. Această metodă nu este abandonată nici acum, după serioase crize de panică și de retragere. Soldații își primesc porția de bătaie fie că sunt răniți sau bolnavi, degerați sau chiar amputați. Se vede cu ochiul liber că moralul soldaților nu se ridică prin aceste tratamente ci doar se intensifică ura față de ofițeri. Ei bine, acest lucru se va schimba cel puțin în cele două companii care îmi sunt subordonate mie. Și asta imediat. Aceia care sunt destinați să-și pună capul în joc aici n-ar trebui să fie bătuți.
Băieții români nu au nici un minut de odihnă. Sunt ocupați de dimineața până noaptea. Nu numai că trebuie să-și satisfacă comandanții de companie și de pluton dar trebuie să facă rost pentru ei de cele mai incredibile lucruri pentru a crea confort în adăpostul ofițerilor. Mai mult de atât, întregul pluton este angajat în niște afaceri care nu-i pot da prin cap unui muritor obișnuit. Popescu e vechi sportiv hipic și ca atare nu poate fi separat de iapa sa, Mademoiselle. O cară cu trenul de aprovizionare de la o etapă la alta din România la Don, de la Don mai departe. Oriunde este compania sa, nobilul animal trebuie hrănit și asta mai bine decât soldații companiei. Astăzi 40 de soldați au lucrat la construirea grajdului pentru favorita căpitanului, grajd care e mai bine încălzit și mai spațios decât adăposturile soldaților. Avem o iapă, la fel de obosită și de emaciată ca orice ființă vie din încercuire, dar lângă ea stă zi și noapte un grăjdar, după un program special, care trebuie să o supravegheze indiferent ce s-ar întâmpla.
***
Pe la miezul nopții, mă bag în adăpost. În camerele alăturate stau oberfledwebelul Birch și cu Toni. Vorbesc – despre ce altceva – despre vecinii noștrii români. Birch vorbește despre examenul medical de astăzi și despre starea companiei românești. Toni, furios, vorbea atât de tare încât puteam să aud fiecare cuvânt:
-Cum ar fi să încerce cu mine! I-aș da niște bice la cur imediat!
-Tu însuți nu crezi ceea ce zici – îi răspunde Emig. Ești prea încet și nici nu ți-ar trece prin cap. Sunt mereu răvășiți, s-au obișnuit.
-Cum adică ”s-au obișnuit”? Poate sunt obișnuiți și cu degerăturile, să mănânce zeamă de varză și să moară. Nah, bieții băieți o duc mult mai rău decât noi. Și pentru ce, mai exact, suferă toate astea? Poate cred că vor cuceri [fabrica – n.n.] Octombrie Roșu sau alte colțuri din acest oraș?Au aterizat prea târziu.
-Nu striga așa de tare! Ce, tu crezi că o să primești o vilă la Volga? Tu însuți ai ceva care te tine legat de locurile astea?
-E chiar altceva! Din moment ce Ivan a vrut să ne atace, vrând-nevrând a trebuit să ne apărăm. Dar dacă n-a vrut să ne atace – acum mulți spun asta! – atunci nimic din chestia asta nu face sens. Atunci, peste toate, dacă a început-o Adolf însuși, atunci nouă germanilor ce ne mai rămâne? Lasă-l, dă-i înainte! Nu e nici o diferență între ei și noi. Dar românilor – nimeni nu le-a făcut nimic și nu au pornit ei războiul. Așa că doar sunt strânși tare de bile.
-Da și e clar: treaba nu le-a ieșit. Doar îi asculți și vezi că nici nu știu de ce sunt aici.
Acum în conversație intră Birch:
-Exact! Mi-au zis chiar doi români. S-au săturat, vor acasă, cât despre război„să și-l facă cum vor!„.
-Ah, acum totul e clar! Acum înțeleg de ce infanteria a refuzat asemenea întăriri.Ei sunt pe linia frontului și acolo nu se renunță.
-Interesant. Și ce va face oare bătrânul nostru cu gloata asta?
În dimineața următoare, doctorul nostru se duce la compania lui Brătianu. L-am rugat să-l trimită în cursul zilei la mine împreună cu Popescu: trebuie să stau de vorbă cu ei. După două ore s-au prezentat amândoi cu fețele supte, gâfâind și transpirați. Mă priveau cu surprindere: de ce mă amestec în afacerile interne ale unităților lor? Dar acesta eraun lucru necesar. În primul rând interzic pedeapsa corporală. În al doilea rând trimit la fiecare dintre companiile lor bucătari care vor prelua sarcina preparării și distribuirii mesei atât a hranei reci cât și a celei calde. Adițional, după programul de lucru soldații se vor ocupa cu totul marginal de alte sarcini. Asta în ceea ce privește grajdurile și adăposturile ofițerilor. În cele din urmă dispun celor doi căpitani ca împreună cu elementele apte de luptă din companiile lor să vină în zona caselor albe. Vor fi acolo complet pregătiți de lucru la ora 17:00. Vor avea asupra lor uneltele de săpat. Cazarea și-o va aranja fiecare la fața locului.
Rezultatele examinării medicale la compania lui Brătianu erau un pic mai bune ca cele de ieri. 50 de oameni pot fi folosiți. Împreună cu cei 30 ai lui Popescu asta înseamnă totuși 80 de oameni care pot fi puși la treabă.
Exact la ora 17:00 românii se prezintă la locul hotărât. Ambii comandanți ne-au salutat pe mine și pe Franz. Artileria rusă ne-a lovit astăzi cu moderație, după criteriile locale bineînțeles. Comparat cu alte sectoare ale frontului este însă un uragan de foc. Oricum, românii se culcă la pământ căutând o cât de mică protecție. Pentru a evita pierderile în mișcare, ordon înaintarea în formație extinsă. Subofițerii din batalionul meu care trebuie să supravegheze munca de sapă merg la o distanță de 50 de metri. Eu împreună cu Franz și cu cei doi comandanți români de companie mergem înainte. Ridicându-ne camarazii după fiecare oprire ajungem la hala numărul 5 și lucrurile încep să se complice. Durează de două ori mai mult ca de obicei.
Acolo, în prezența ambilor comandanți de companii indic munca care trebuie făcută: consolidarea cuiburilor de mitralieră, săparea tranșeelor și a adăposturilor. Totul este limpede. Doar că lipsea mare parte din forța de muncă – românii. Mă gândesc să-i aștept pentru a preda comanda lui Franz și să plec. Din primul detașament care sosește lipsesc cinci oameni. Subofițerul mă anunță că s-au adăpostit pe drum și că vin. Așteptăm dar din acest grup nu mai vine nimeni. La celelalte detașamente situația nu e mai bună. Apare subofițerul Trautman cu un soldat – unul singur. Acum, la punctul de întâlnire nu sunt decât comandanții de detașamente. Un soldat din 28 de oameni. Așteptăm încă o jumătate de oră, dar soldații nu sosesc.
De soldații care lipsesc nu mai aud nimic. La vest de casele albe ajungem din urmă un grup de patru oameni care trag ceva ca o sanie. Mă uit mai bine: pe două placaje bătute în cuie stau trei morți: doi cu capul înainte, unul cu capul înspre înapoi. Cadavrele – pur și simplu aruncate pe targa improvizată, capetele și mâinile atârnând prin zăpadă. Viața umană nu valorează prea mult aici, morții – și mai puțin. Se pare că este la fel și pentru români.
A doua zi toți oamenii apți de muncă sunt la locul indicat pentru că de astăzi numai cei care lucrează vor primi de mâncare. Interzicerea pedepsei corporale și corectitudinea instaurată de cei doi bucătari ai noștri își vădesc roadele așa că, după câteva zile, ambele companii arată ca niște unități adevărate.
Pentru a-i face să lucreze mai bine e nevoie să le dăm mai multă mâncare. În cei doi comandanți români nu se poate avea încredere în această privință așadar trebuie să o distribuim chiar noi, ca pentru oamenii noștri. Precauția nu strică. Suplimentul îl vor primi doar aceia care muncesc în prima linie. Acum însă soldații români s-au pus pe treabă. Sapă, întind sârma ghimpată și ajută oriunde este necesar.
Numai o singură dată a fost necesar să intervin. Câteva zile mai târziu, am observat dintr-o dată că pe panta din fața întăriturii se vede ceva închis la culoare. Opresc mașina și mă duc să văd. Se pare că pe două scânduri stau cadavrele celor trei uciși în prima zi. Probabil că cei patru soldați care trăgeau sania improvizată nu au fost destul de puternici ca să-și tragă camarazii morți până la companie sau la cimitir. Era întuneric, nu se putea vedea nimic, sania s-a răsturnat cu încărcătura sa iar placajele și cadavrele s-au rostogolit pe pantă și au rămas împrăștiate.
Am ținut companiei o lecție de morală, dar soldații s-au arătat nemulțumiți. Românii care îmi traduceau cuvintele îmi reproșau din priviri. Sau mi se părea? Până la urmă am interzis pedeapsa corporală, le-am trimis doi bucătari care să aibă grijă să nu fie folosiți în van. Acum că sunt mai relaxați ar trebui să primească critica. Dar eu îi sperii că vor rămâne nemâncați. Oare nu îi trimit astfel înainte în uzină, direct sub foc, unde obuzele nu fac diferența între nemți și români? Și eu stau în fața lor aici și îi învăț cum să se comporte cu morții! Nu e de mirare că se uită la mine așa.
(…)
Da, cred că în curând unitatea mea se va transforma într-o mică divizie. Rămășițele propriului batalion, o companie de brutărie, plutonul de măcelărie, cele două companii românești și acum trei noi companii de construcții. Dacă lucrurile merg așa în curând, în apropiere, nu vor mai fi ravine pentru a caza toți soldații. (…)
(…)
În fața mea stă căpitanul român Popescu. Este cu mințile rătăcite și plânge în timp ce ne spune vestea tragică. I-au ucis iapa de curse! Cea pentru care fusese construit grajdul special și pentru care un soldat stătea mereu treaz. Cu jumătate de oră în urmă căpitanul a găsit grăjdarul în paie, legat, lângă capul Mademoisellei și la o oarecare distanță copitele tăiate – tot ce mai rămăsese. Nu-l pot ajuta, mai ales că nimeni nu recunoaște ci numai insistă că nemții au făcut-o.
Conversația ne-a fost întreruptă de un telefon. Tensiune! Rușii au pătruns în hala numărul doi și trebuie să trimetem toate forțele acolo! Totul ca de obicei. Unitățile nominalizate pe linia de foc, cercetarea, asigurarea operativității și contraatacul.
(…)
Anul nou. 1943.
Anul nou a venit și credința în capacitatea de a ieși repede din acest mediu mortal nu mai există. Operația Gotha a rămas un episod oarecare al parcursului tragic al viitorului nostru. Cu puțin înainte de Crăciun vârful penei blindate s-a apropiat de noi la o distanță de 40 de km atingând Mișkova. Soldații din sudul încercuirii vedeau în stepa pustie bombardierele noastre în picaj. Noaptea, un ochi ager putea să distingă lumina produsă de focul artileriei pe centura de încercuire rusească. Comandanții unităților blindate și motorizate din interior care trebuiau să rupă încercuirea și să facă joncțiunea cu armata care avansa așteptau momentul în care aceasta va fi reușit să creeze prima breșă și să iasă pe un front larg pentru a-și stabili țintele. Lovitura fusese aplicată între diviziile 3 și 29 motorizate. Dar în zorii lui 28 decembrie, pana blindată a operației Gotha a început să se retragă. Pe Don, rușii au rupt frontul în sectorul Armatei a 8-a italiene. Pentru a-și acoperi flancul nordic, Manstein a ordonat ca Divizia 6 blindată să intre în subordinea Armatei a 3-a române slăbind în mod decisiv operația Gotha care a fost incapabilă să reziste debușării rezervelor operaționale ale inamicului. Suferind pierderi grele în oameni și echipament, gruparea a început să bată în retragerea din care încă n-a fost în stare să se oprească. Soarta noastră este pecetluită. (…)”
Traducere: Sămușan Alin Bogdan
