În viaţa umană trebuie multe schimbate
Idei care au fost considerate, în ultimile secole, de avangardă pentru căutarea umană constituie în învăţătura celor trei mari învăţători ai lumii, puncte de reper centrale. Ei vorbesc insistent despre egalitatea oamenilor, atât despre “egalitatea de cinstire” cât şi despre “egalitatea în drepturi politice/echitate”. O văd tronând în esenţa firii umane. Iar violarea, adică abaterea de la principiul egalităţii o numesc fără rezerve nedreptate. (…) Într-o epocă în care discriminarea şi colosala diferenţiere dintre cetăţeanul liber şi sclav, bărbat şi femeie, sunt considerate axiome – şi legea le impunea – vocea celor Trei Ierarhi le pune sub semnul întrebării. Cei trei consideră aceste separaţii “împărţire păgubitoare”. “Cine este stăpânul sau robul? O împărţire păgubitoare”, scrie Grigorie. (…)
Sf. Grigorie declară categoric că el consideră “inegală şi arbitrară” legea care este permisivă păcatelor conjugale practicate de bărbaţi şi severă faţă de cele săvârşite de femei. “Nu accept această legislaţie, nici nu laud acest obicei. Bărbaţii au fost legiferatorii, din acest motiv legislaţia este împotriva femeilor”. Şi, după citarea unor texte biblice, pe care fundamentează egalitatea, proclamă: “Unul este Ziditorul bărbatului şi al femeii, una este legea, moartea este una, una este şi Învierea”. (…) “Căci chiar dacă femeia ne este supusă, o face ca femeie, ca fiinţă liberă, ca fiinţă egală în cinstire cu noi. Şi Fiul, chiar dacă s-a făcut ascultător şi supus Tatălui, a făcut acest lucru ca Fiu al lui Dumnezeu, deci ca Dumnezeu S-a făcut ascultător şi supus lui Dumnezeu”.
(…)
Cuvântul lor devine sabie de foc atunci când abordează problemele lăcomiei, bogăţiei, nedreptăţii sociale, care dominau epoca lor, fiind chiar îndreptăţite de obiceiuri, legi şi mentalităţi. (…) Sfântul Vasile cel Mare nu ezită să numească “tâlhar” nu doar pe acela care dezbracă pe cineva de haine, ci şi pe acela care, deşi poate să ofere îmbrăcăminte şi asistenţă, omite să o facă. (…) Pe aceeaşi linie se mişcă şi Sf. Ioan Hrisostom, caracterizând drept “răpire” şi “privare” faptul de a nu oferi cineva din banii săi celorlalţi. (…) “Iarăşi eşti de partea celor bogaţi? Spune-mi? Iarăşi sunteţi împotriva celor săraci… Voi nu vă săturaţi să-i mâncaţi şi să luaţi pielea de pe cei săraci?! Nici eu nu mă voi sătura să vă cer îndreptarea.” (…)
Sfinţii Trei Ierarhi demască în mod special ipocrizia celor care încearcă să facă daruri evlavioase din banii câştigaţi pe nedrept. Fiecare, înainte de a aduce daruri lui Dumnezeu, este dator să se examineze pe sine însuşi, “oare nu a asuprit pe sărac, oare nu a forţat pe cel mai slab? Oare nu s-a îmbogăţit exploatând pe cei de jos?” În loc să faci bine altuia, “ai face bine să fii milostiv cu cel pe care-l nedreptăţeşti”
“Al meu şi al tău” este caracterizat de către Sf. Ioan Hrisostom “cuvânt rece şi care a condus lumea la războaie fără număr”. (…) Un foarte interesant principiu, care poate sta alături de concepţiile economiei sociale contemporane, este formulat de Sf. Vasile cel Mare. “Cât priveşte bogăţia, cea care nu este pusă în mişcare este nefolositoare, iar cea care este pusă în mişcare devine folositoare tuturor şi roditoare”.
Cei Trei Ierarhi nu se limitează la înfierarea nedreptăţii. Consideră păcat şi atitudine “antisocială” chiar şi faptul de a nu face daruri sau de a nu ajuta pe cei în nevoi.
(…) Este definit ca bun acela care îşi îndreaptă întreaga sa activitate către binele comun. “Bărbatul vrednic să fie gata întotdeauna să înfăptuiască tot ce trebuie în folosul binelui obştesc”. Toate trebuie direcţionate în folosul aproapelui. (…)
Prin această ofrandă continuă se realizează buna schimbare atât la nivel personal cât şi la nivel social, sub lumina idealului pascal. (…) Sf. Grigorie leagă deontologia socială de conştiinţa teologică creştină, conchizând: “Dăruieşte celui care este în nevoie acoperiş, protecţie, hrană, tu cel care ai fost iertat… Să-ţi fie înnoită întreaga ta viaţă, fiecare cale a vieţii tale”.
(…) Văd (cei trei – n.n.) realizarea adevăratei bune schimbări după arhetipul cel bun într-o societate a echităţii. Întrucât “spre aşa ceva încă din început Dumnezeu ne-a dorit şi spre aceasta ne-a creat”.
Posibilitatea schimbării există
Toţi trei au trăit într-o epocă cosmogonică, care a prezentat scindări profunde, instabilităţi socio-politice, căutări îndrăzneţe, o mai generală reordonare a ideilor, epocă care are asemănări serioase cu a noastră. (…)
Prin firea sa omul este fiinţă supusă transformării şi “schimbătoare”, susceptibilă mutaţiilor. Chiar şi în cea mai de jos cădere există cale de ieşire. (…) “Dacă păcătuieşti, accentuează Sfântul Grigorie, întoarce-te pe drumul cel drept; iar dacă păşeşti drept, înteţeşte-ţi eforturile”.
Optimismul lor izvorăşte din faptul că studiază taina omului în conexiune cu taina lui Dumnezeu. Răul nu are ipostază proprie, nu există prin el însuşi, în paralel cu Dumnezeu – aşa cum ar vrea unele religii dualiste. Este privat de fiinţă. Răul este o deviaţie, este produs al folosirii egoiste, interesate a libertăţii de către om. Este vorba de un epifenomen care poate fi îndepărtat, de care omul poate scăpa în colaborare cu factorul dumnezeiesc. Primordial şi dumnezeiesc în noi este tot ceea ce este “conform cu firea”. Ceea ce este “împotriva firii” este produsul unei libertăţi înstrăinate de Dumnezeul Iubirii. “Căci păcatul este înstrăinarea de Dumnezeu”. “Schimbarea în bine” este realizabilă şi se impune ca atare. În ciuda “înstrăinării” şi căderii, firea umană nu a încetat să fie purtătoarea chipului lui Dumnezeu” şi deci, prin natura sa, nu a încetat să fie bună.
(…) Optimismul lor se întemeiază pe faptul că un om nou, un al doilea Adam, şi-a asumat întreaga fire umană, a readus libertatea umană pe drumul iubirii dezinteresate, a realizat buna întoarcere, a dat o nouă orientare neamului omenesc. “Înomenirea lui Hristos este noua mea plăsmuire” spune Grigorie. Înomenirea lui Hristos a adunat “în ea însăşi şi către Dumnezeu, firea umană cea scindată şi fărâmiţată în mii de fărâme”. Hristos a realizat reunirea firii umane în ea însăşi şi în Sine Însuşi şi a rechemat-o la vechea unitate a comuniunii de iubire. Biruinţa este deja săvârşită. Prin evenimentul pascal toate s-au înnoit. Pentru fiecare om se pune acum problema participării la această înnoire. În limbajul creştin codificat această chemare este cunoscută sub termenul de “metanoia” pe care Sf. Grigorie o defineşte ca “întoarcerea către cele superioare”. În dinamica Paştelui, omul este chemat la efortul unei schimbări înnoitoare.
(…) Cei trei sfinţi leagă toate apelurile lor la pocăinţă (metanoia) de evenimentul asumării firii umane de către Hristos şi legăturile Sale cu fiecare persoană. “Cât mai este timp – scrie Sfântul Grigorie – să-L cercetăm pe Hristos, să-L mângâiem pe Hristos, să-L hrănim pe Hristos, să-l îmbrăcăm pe Hristos, să ne adunăm în jurul lui Hristos, să-L cinstim pe Hristos”. Sfântul Ioan Hrisostom vede dezbrăcarea lui Hristos repetându-se în faptul că atâţia oameni lipsiţi de îmbrăcăminte continuă să fie întâlniţi în comunităţile noastre. În persoana lor se repetă foamea şi setea Celui Răstignit.
(…)
Însă optimismul lor în ceea ce priveşte cele omeneşti este plin de răbdare. Ei nu văd metamorfoza şi schimbarea petrecându-se forţat – aşa cum mai târziu va încerca să facă Islamul. “Buna schimbare” se mişcă în limitele libertăţii omului. Constant, aceşti mari învăţători ai Bisericii se referă la libertatea persoanei umane, acest “impuls al autodeterminării care desigur este adecvat firii raţionale”. Antropologia celor Trei Ierarhi rămâne antropologia harului şi a libertăţii.
(…) Şi-au asumat iniţiative creatoare, practice, înăuntrul societăţii. Încă preot, în Antiohia, Sfântul Ioan Hrisostom a pus în mişcare oameni şi multe bunuri pentru a asigura întreţinerea a 3.000 de văduve şi a sute de străini, bolnavi, prizonieri. În Constantinopol, o dată cu noile posibilităţi pe care i le oferă tronul arhiepiscopal, oferă asistenţă la 7000 de săraci.
Sfântul Grigorie merge în capitala imperiului, atunci când toate sunt întunecate şi fără de speranţă din cauza dominaţiei arienilor, pentru a se dedica acolo unei bătălii crunte şi pentru a schimba mersul lucrurilor. Imediat după aceea părăseşte tronul patriarhal pentru a înlesni pacea între partidele ortodoxe.
Activitatea Sfântului Vasile cel Mare apare literalmente ca surprinzătoare prin complexitatea şi prin dinamica ei socială, prin organizarea “unui oraş nou” care mai târziu va primi numele lui, “Vasiliada” – despre care el însuşi a evitat să scrie – cu spitale, orfelinate, case de oaspeţi, şcoli, ateliere. Pentru funcţionarea acestuia a mobilizat o mulţime de oameni pe baza unui plan social sistematic concret, a cărui realizare a urmărit-o el însuşi pas cu pas “imitând slujirea lui Hristos”.
(…)
Cei trei sfinţi i-au întâmpinat cu dragoste părintească şi cu smerenie pe cei neputincioşi şi cu demnitate şi bărbăţie nobile pe cei puternici. Este arhicunoscută atitudinea Sfântului Vasile în faţa împăratului Valens, precum şi critica Sfântului Ioan faţă de abuzurile împărătesei Eudoxia. Toţi trei au primit atacuri nu numai din partea factorilor politici, ci şi din partea celor bisericeşti. “Să nu văd în faţa ochilor – scrie Sfântul Grigorie, rezumând în acest punct experienţa celor trei – pe episcopii cei răi… Urăsc învăţătura când viaţa o contrazice”. Au trudit pentru o schimbare spre mai bine, cu entuziasm şi generozitate, păstrându-si fiecare particularităţile şi personalitatea sa. (Va urma)
