Pe fondul dinamitărilor softcore implantate prin textualismul scriptural-mediatic – virtual, în literatură sau post-literatură, am fi martori, potrivit Monicăi Spiridon (Postmodernismul : o bătălie cu povestiri), ai unui trafic de concepte/metode cu dublu sens circulator, pe care postmodernismul le asimilează prin bucle hermeneutice surprinzătoare cu toată accelerarea ”vizualizării dictatoriale”.
În priză directă, canonul literar se cere democratizat (Ion Manolescu, Benzile desenate şi canonul postmodern)aproape de linia corectitudinii politice, traduse în aceeași cheie a ismelor și prin fantezia corectitudinii politice (vezi, în acest sens, Beard şi Cerf, The Official Politically Correct Dictionary & Handbook), cu (anume) consecinţe în/prin relativizarea „marilor adevăruri“ de istorie literară; desfiinţarea monopolului infailibilităţii critice; postmodernizarea discursului critic şi a metodelor de investigaţie istorică; adoptarea unei poziţii teoretice pluraliste, eliberate de prejudecăţi şi inhibiţii; dinamitarea festivismului canonic; democratizarea canonică: liberalizarea concurenţialităţii istorice.
Dario Gamboni (The Destruction of Art: Iconoclasm and Vandalism Since the French Revolution)avertiza că teoriile artei moderne consideră produsul (literar, artistic, cultural s.n.) , parte integrantă doar a contextului în care a luat naștere, așa că aceasta poate fi «vătămată» sau chiar «distrusă» atunci când este (trans)plantată într-un alt context sau atunci când tocmai contextul se schimbă, chiar dacă lucrarea n-a fost modificată.
De aici și reflexele falimentar-prelungite la intervale ale Revistei Pif, revistă trecută prin experiența crizei petrolului din 1973, cu repercusiuni în supraevaluarea prețului hârtiei și a asaltului televiziunii, a fondului economic stimulant pentru publicarea albumelor de benzi desenate (1988), în prăbuşirea regimurilor comuniste ca piaţă de desfacere centralizată şi regulată.
Urmând un atare șir mortuar, decretarea – de actualitate – a Revistei PIF drept falimentară, pe fondul crizei economice, nu poate decât să confirme faptul că democratizarea canonică (recte: liberalizarea concurenţialităţii istorice) adinamitat livrarea politică a unui proiect glisant – marcă a efervescenței Partidului Comunist Francez, de după cel de-al Doilea Război Mondial (Le Jeune Patriote, ulterior Vaillant și apoi PIF) sau marcă grafică, în aceeași notă politică, a refugiatului spaniol din regimul dictatorial al lui Franco, José Cabrero Arnal.
Ion Manolescu aprecia BD-ul ca fiind un mod accelerat / atractiv de a intra în Europa Unită – acea Europă a benzilor desenate. Dinlăuntrul unui atare topos, România nu poate decât să se considere privilegiată, având în vedere faptul că Dodo Niță deferea ca spațiu al aventurilor de- la- un- moment -dat ale lui Tintin, Syldavya (combinație lexicală între/dintre Transilvania și Moldavia) – însemn de invidiat, mai ales de bruxellezii care mă prinseseră în capcana de a vizita muzeul dedicat lui Tintin, neînarmată cu simțul patriotic absolut necesar!
