Delațiunea, vocația omului nou – omul-masă și eliminarea elitelor reale

Delațiunea este anonimă și în practică, și în teorie; delatorii nu își mărturisesc identitatea, căci se tem de urmările unei confruntări deschise; dar chiar dacă și-ar asuma-o, ar fi irelevantă, căci ei rămân simple instrumente ale organelor de control și moderare sociale. Importanța delațiunii este socială, dar și politică, pentru că este una dintre vechile metode prin care tiraniile neputincioase se străduiesc să își facă loc în obositele și aparentele democrații. Este unul din cele mai eficiente instrumente prin care masele sunt „reglate invizibil”, cu expresia lui Gustave le Bon, pentru a nu mai amenința cursul istoriei sau ordinea societății. Este arma cu care oamenii-masă pot anihila elitele posibile sau reale, cu care indivizii pot condamna individualitățile.

Țintele principale ale delațiunii (ca și ale contestărilor de tot felul) sunt principialitatea, valorile neautorizate politic, rațiunea autonomă, autoritatea. Ideea de superioritate, de judecată, de dependență sau supunere și comportamentele sau rolurile pe care le presupun intrigă, supără, rănesc, desființează. Cel care ne este superior ne amenință cu desființarea prin sabotarea stimei și satisfacției de sine, a suficienței noastre.

Jose Ortega y Gasset remarca, în promițătoarea epocă interbelică a secolului trecut, creșterea populației și facilitatea materială a vieții (La Rebelion de las Massas, 1930). Acestea se măsurau prin niveluri tot mai crescute de confort, siguranța economică, bunăstare fizică și psihică. Se născuse și se arăta lumii „noul vulg”, urmașul domesticit al maselor sălbatice care amenințaseră – după ce tot ele potențaseră și legitimaseră – revoluțiile democratice, răsfățat de lumea înconjurătoare, incapabil, în general, de a-și percepe limitele; dacă i se arătau, incapabil să le înțeleagă; dacă i se explicau, incapabil să le accepte. Acest nou vulg, omul-masă, opinia publică, omul impersonalizat au fost consacrate prin ridicarea lor ca valori fictive, virtuale, proclamate.

Domnia mediocrității s-a deschis ca o nouă cale de identificare și eliminare a elitelor reale. De ce ar elimina un regim democratic elita? Pentru că aceasta este, prin definiție, morală și dispusă la sacrificiu. „Contrar a ceea ce se crede de obicei, făptura de elită, și nu masa, este cea care trăiește într-o servitute esențială. Viața i se pare fără rost dacă nu o pune în serviciul unei obligații superioare. (…) Noblețea se definește prin exigență, prin obligații, nu prin drepturi” (Ortega y Gasset, Revolta maselor, trad. Coman Lupu, 1994, p. 89). Omul-masă este, dimpotrivă, suficient și nesupus, „se consideră perfect”. Entuziasmul și interesul omului-masă pentru știință, artă, religie, morală decad odată cu începutul sec. XX; el se bucură de „cuceririle civilizației”, dar este indiferent la principiile civilizației. Nu vrea să dea explicații și nici măcar nu vrea să aibă dreptate, ci, pur și simplu, se arată hotărât să-și impună principiile, este mulțumit de sine însuși: „Cu sinceritate și fără vanitate, el va fi înclinat să afirme, ca pe cel mai firesc lucru din lume, că tot ce se găsește în el e bun: opinii, apetituri, preferințe sau plăceri. Și de ce nu, dacă (…) nimic și nimeni nu-l silește să admită că el este un om de mâna a doua, foarte mărginit și incapabil să creeze sau să conserve însăși organizarea care îi dă vieții sale amploarea și mulțumirea pe care se sprijină o asemenea afirmare a persoanei sale?” (op. cit., p. 88).

Uneori, în societăți în care valorile nu au asfințit cu totul și par că mai îndreptățesc manifestările autorității legitime (fie ea familială, socială, politică sau religioasă), părinții încă își îndrumă copiii, profesorii își mai corijează elevii, preoții își îndreaptă credincioșii, oamenii politici își conduc supușii; principiul inegalității, al superiorității nu este încă stigmatizat drept complex psihologic și culpabilizat, ci este cel care pune elitele în servitutea esențială a înălțării și protejării celor inferiori, a sacrificării pentru aceștia. Dar aceste redute sunt tot mai amenințate și mai puține.

În restul lumii civilizate, orice judecată ca bază a ridicării vieții în plan moral sau intelectual poate fi considerat un abuz. Generațiile din urmă sunt deja condiționate prin cultivarea atentă a unei sensibilități extreme, prin limitarea capacității raționale și prin excluderea tot mai mare a legăturii cu realitatea. Pentru acestea, orice demers de educare reală devine traumatic. Părinții sunt identificați drept primii dușmani ai copiilor care nu își mai recunosc originile, profesorii sunt abuzatori ai studenților ineducabili, iar preoții caută justificări și reformulări ale revelației, pentru a putea fi asimilată mediocrității vieții bune și satisfăcute a unor enoriași care vor să își aleagă dumnezeii așa cum își aleg șamponul. Cât despre conducători, ei sunt primii care au dispărut în spatele sistemelor, birourilor și comisiilor anonime. Birourile și comisiile, regulamentele și procedurile sunt cele care par să conducă; nimeni nu mai are autoritate, nici răspundere, nici misiune. Delațiunea lor li se adresează și ele sunt cele care o manevrează.

Aici, în punctul în care delatorii și comisiile birocratice (care nu judecă, ci aplică proceduri) se întâlnesc, insignifianța atinge cota maximă. Nici unii, nici ceilalți, nu au înălțimea propriei principialități sau conștiința vreunei posibile limitări; pentru că sunt anonimi, sunt puternici; pentru că se opun elitismului, sunt democratici; pentru că sunt mediocri, sunt modele. De fapt, delatorii închid cercul propriei lor captivități. Excluzându-i pe cei mai buni, pe cei care le-ar fi putut fi modele de îndreptare, de ridicare, se „eliberează” de ideea de superioritate spre a deveni, cu glorioasă autosuficiență, pradă sigură a programelor guvernamentale, docile marionete politice, eficiente instrumente procedurale.