Cum spunea cineva tot aici, pregătirile pentru Crăciun au început încă de acum o lună: cu luminiţe pe străzi şi în vitrine, colecţii de haine, condimente pentru sarmale şi filme tematice. De atunci ni s-a făcut invitaţia de a ne pregăti pentru sărbătoare. Cu mult timp înainte de Crăciun, de fapt, imediat după începutul postului, care s-a dublat, astfel, cu o altfel de mobilizare: nu a spiritului, dar nici a trupului, ci mai degrabă a raţiunii. Pentru că desfăşurarea de forţe în strategiile de vânzare a produselor de tot soiul, toate destinate special sărbătorilor de iarnă, e menită să ne pună la încercare. Ne solicită trupul aproape la fel de mult ca cea mai drastică abstinenţă şi ne pune nervii la încercare ca o flagelare publică. Şi pentru că pregătirile pentru sărbătoare sunt atât de laborioase, nicio zi, dintre cele multe, nu este în plus: o bună organizare pleacă de la un plan bun, adică de la studierea ofertei sărbătoreşti. Raţiunea are nevoie de mult timp pentru a celebra, căci trebuie să fie aflate, probate, comparate toate posibilităţile: unde va avea loc sărbătoarea, ce vom purta, ce vom mânca, ce vom dărui şi chiar ce vom primi. În pofida slăbiciunii pe care am căpătat-o faţă de nou, am vrea ca, de astă dată, totul să aibă loc aşa cum trebuie, adică aşa cum ne planificăm. După ce toate posibilităţile sunt revizuite, este nevoie de o decizie fermă, după toate regulile; abia apoi se poate trece la înfăptuire, la pregătirea concretă a sărbătorii.
Numai că sărbătorile – aşa cum se vădeşte şi acum – nu sunt pentru raţiune. Ele se trăiesc integral; afectiv, spiritual, material şi, poate abia în ultimul rând, raţional. Sărbătoarea este a tuturor, spre reîntâlnirea celor care, împreună fiind, s-au îndepărtat sau s-au rătăcit, temporar, peste an. În sărbătoare, sunt uitate grijile şi îndatoririle, adică acele lucruri care ne înstrăinează şi ne însingurează. Bucuria revederii este, aşadar, latura afectivă a sărbătorii. Sărbătoarea este şi reapropierea de divin, întâlnirea cu sacrul. La Ignat, soarele înviază, la Crăciun se naşte Iisus, la Anul nou se resacralizează timpul şi de Bobotează se purifică lumea. Omul se reaşază în latura sa spirituală. Şi, pentru că spiritul este puternic, materia se ordonează, la rândul ei, şi se luminează. Sărbătoarea poartă augurii belşugului necondiţionat, posibilitatea integrală a Edenului.
Dar raţiunea? Ea ar trebui să aşeze în conştiinţa omului starea sărbătorească, să îi supună toate celelalte şi, cel mai greu, să se supună, la rândul ei, rânduielilor care nu îi aparţin, cărora nu le este autoare. Pentru că sărbătoarea nu este logică, ci este în logica tradiţiei. Ea are loc prin noi, dar deasupra noastră: nu noi am inventat-o, nu o putem crea, nici îmbogăţi. Ceea ce putem face este să o respectăm, adică să o păstrăm aşa cum este, integrându-ne, noi creatori de lume nouă, unei lumi create în altă parte. Cel mai greu de acceptat pentru raţiunea noastră este adevărul unei lumi făcute pentru noi, dar nu de către noi. Preferăm, contradictoriu, iluzia unei lumi create de noi, dar nu pentru noi, ci, parcă, împotriva noastră, în măsura în care artefactele noastre ne controlează şi ne denaturează. Raţiunea confiscă, astfel, sărbătoarea şi o preface în logica ei. Împlinirea afectivă nu se mai regăseşte în solidaritatea dintre oameni sau dintre om şi Dumnezeu, ci într-un sentimentalism uşor, în care ne reinventăm bucurii copilăreşti, infantilizându-ne terapeutic. Spiritul nu mai este mobilizat în redescoperirea sacrului, ci este mimat în solemnităţi gratuite, posturi contrafăcute sau introspecţii soldate cu bilanţuri personale şi o nouă formulă de calcul a stimei de sine. Iar deplinătatea materiei se traduce fie în rafinamentul consumului de ocazie, fie în estetica acţiunilor sărbătoreşti.
Sărbătoarea pare că se rearticulează în concepţia noastră în modalităţi estetice, distractive şi igienice. De aceea, este preferat, astăzi, să-ţi proiectezi propriul ceremonial (bineînţeles, după reţete distribuite în masă), decât să accepţi trăirea, în realitatea tradiţiei, a sărbătorii. Din această cauză, s-ar putea să nu ne mai amintim cum este o sărbătoare fără luminiţe, cumpărături, cadouri şi estetica obligatorie a bradului împodobit. Fără vacanţe, concerte şi divertisment televizat.
Spre păstrarea (singurului) adevăr al sărbătorii, vă propun tuturor, aici, deschiderea unei arhive, numită după una dintre cele mai preţioase cărţi despre tradiţia şi sărbătorile româneşti, a lui Tudor Pamfile: Poveştile lumii de demult. Cu adăugirea că lumea de demult nu e o lume dispărută ci, cel mult, lumea uitată.
