Călătoria noastră antropologică, în cea de-a doua parte, şi-a urmat cursul firesc, luând contact şi cu alte localităţi greceşti, cum este aşezarea Koupa, situată mai în munte faţă de Evzoni şi Skra.
În acest sat locuiesc puţini oameni, ne spunea un domn că sunt cam 30 de familii stabile, gospodăriile lor neavând în ”dotare”, aşa cum suntem obişnuiţi, găini, porci, eventual oi, vaci şi în foarte puţine cazuri cai (numărul animalelor a scăzut semnificativ şi în spaţiul rural românesc).
Până să ajungem în acest loc, am mers cu maşina pe un drum bunicel, însă cu multe serpentine şi destul de abrupt. Peisajele, pe măsură ce înaintai spre munţii Tzena, începeau să se schimbe, spaţiul rural era mult mai deschis, mai panoramic, configuraţia satelor fiind oarecum asemănătoare cu a celor montane româneşti. Fiind duminică, am mers şi la biserică, unde se desfăşura liturghia. Lumea care participa la slujbă era frumos îmbrăcată, însă cam modernist, faţă de stilul vestimentar din România, unde distanţele dintre generaţii sunt mult mai bine marcate. Am observat că în Grecia generaţiile se află pe un continuum firesc, raporturile dintre tineri şi bătrâni părând a fi nedecalate şi neconflictuale, ci într-o bună armonie.
După terminarea slujbei, aşa cum se întâmplă în mod tradiţional, lumea plină de entuziasm s-a îndreptat spre tavernă, unde ne-am facut şi noi aparţia la scurt timp. Preotul s-a alăturat enoriaşilor, a servit o cafea şi după aceea, într-o română aproximativă, a început să vorbească cu noi. Atitudinea şi comportamentul acestuia erau atât de fireşti, parcă încerca indirect să ne spună că principiile religioase se trăiesc, nu doar se afirmă în timpul predicilor, că alteritatea nu trebuie să fie o pură abstracţiune – acel ceva care ne pune tot timpul la teste morale – ci trebuie integrată cotidianităţii noastre şi neinterogată.
La aceeaşi masă au poposit alţi doi vlahi, unul dintre ei fiind preşedintele asociaţiei forestiere din localitatea Koupa. L-am rugat să ne răspundă la câteva întrebări despre asociaţia pe care o conducea. Interviul a durat cam două ore, timp în care domnul preşedinte mă ”soma” să-i pun întrebări, tot timpul lăsând impresia – eu obişnuită cu stilul din România mult mai circumspect – că este bucuros să ne informeze în legătură cu pădurile din Koupa.
L-am mai întrebat, ştiind că vlahii au avut ca ocupaţie păstoritul, ce se întâmplă cu oile. Răspunsul m-a surprins oarecum, deoarece acest domn considera că lucrul cu ovinele nu se potriveşte cu modernitatea, chiar dacă antecesorii lor s-au ocupat de păstorit. Am mai văzut lângă localitatea Skra o mică turmă de oi, dar faţă de turmele pe care le-am văzut în România, nici nu încape comparaţia… Să nu uităm că în ”spaţiul mioritic”, în unele zone, se celebrează o sărbătoare laică dedicată anului pastoral.
Parcă acele locuri sunt valorificate doar din punct de vedere estetic, dar bineînţeles şi confortul pe care o asemenea aşezare poate să ţi-l ofere departe de tumultumul urban, nu este de neglijat. O astfel de logică finalmente creează raporturi destul de abstracte cu locul. În schimb, în satele româneşti logicile sociale şi economice sunt net diferite. Animalele sunt considerate resurse, proprietatea la fel, chiar dacă de cele mai multe ori acestea asigură doar autoconsumul sau subzistenţa gospodăriei.
