M-am întors de câteva zile dintr-un periplu antropologic în partea nordică a Greciei, chiar la graniţa cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Drumul până acolo cu maşina a fost lung, dar peisajul din Bulgaria neaşteptat de muntos, mai ales în regiunea din proximitatea Sofiei, a făcut deliciul călătoriei.
O primă oprire a fost în Sofia, lângă impunătoarea catedrala Sfântul Alexandr Nevsky. Trebuie să recunosc,am intrat înăuntru cu atitudinea turistului tipic. Nu departe de acest reper important al capitalei bulgare, stăteau mici negustori care vindeau tot felul de peretare, macrameuri, cămăşi de in etc., la preţuri mici, evident negociabile. N-am putut rezista tentaţiei şi am făcut o mică achiziţie etnografică, parte a culturii materiale, un peretar, care a costat modic, sub 10 euro.
Am părăsit Sofia pe un drum fără indicatoare, pur şi simplu mergeai cu maşină fără să ştii exact unde vei ajunge. Am nimerit până la urmă drumul cu pricina spre Kulata, punctul de trecere al frontierei spre Grecia şi ne-am oprit foarte aproape de graniţă să admirăm peisajul. Pentru a ajunge în localităţile vizate în această primă etapă a cercetării mele desfăşurate în afara spaţiului de baştină, am părăsit autostrada care cred că are ca punct terminus Atena (aproximativ 400 de km) şi am luat-o pe un drum judeţean care la un moment dat merge paralel cu frontiera macedoneană. Am făcut cam două ore până în prima localitate, Evzoni, unde am poposit la prima tavernă grecească pentru a servi renumitul meze – un mic platou cu tot felul, fructe de mare, cartofi, linte, sosuri etc., asezonat cu clasica băutură ”ţipuro” (am reprodus fonetic termenul).
Despre atmosfera din tavernă aş putea să vorbesc interminabil. Este o formă de socialitate care îşi găseşte sensul doar în acel loc. Cârciuma este locul socializărilor continue, dar într-un fel specific, fără a consuma alcool decât ritualic, maxim un ţipuro sau o bere, prima tot timpul consumată cu un pahar de apă şi un meze. Persoana care ne-a servit era foarte curioasă cine suntem. Dar pentru că am avut un translator şi interpret bun, chestiunea identităţii noastre, după câteva minute, n-a mai ridicat nicio problemă. Dacă se trece de un anumit prag de familiarizare cu străinul sau noua alteritate, care trebuie să aibă ca rezultat eticheta de ”kalos anthropos” – om bun – atunci sigur vei fi adoptat şi cinstit la masă. A fi ”cinstit” de greci înseamnă o exprimare a bucuriei de a te avea în preajmă, o apropiere sau un liant între oameni cu habitusuri şi logici culturale care aparent fac imposibile contactele. De multe ori se întâmplă să fii cinstit fără să ştii de cine, iar dacă refuzi cinstea, ofensa adusă se repară greu…
A doua oprire a fost mai în munte, în localitatea Skra, destul de depopulată, unde cei rămaşi sunt majoritari vlahi. În acest sat, casele au o arhitectură interesantă, de tip mediteranean, fiind micuţe şi foarte cochete. Unele sunt locuite doar în perioadele mai calde, majoritatea grecilor având locuinţe şi în mediul urban.
Spre deosebire de satele româneşti, mult mai animate, mai efervescente şi datorită muncilor la câmp şi lucrului cu animalele, în Grecia (cel puţin în partea de nord) satele parcă ar fi ”mute”, rar vezi un om trecând pe uliţă. De fapt, toată agitaţia din curţile rurale româneşti parcă, în acel spaţiu, s-a mutat în renumitele taverne. Timpul petrecut acolo nu este irosit, ci trăit cu un sens oarecum contemplativ.
Chiar dacă limba a fost o barieră, am avut marele noroc să cunosc vlahi care în anii ’60 au lucrat în Germania. Eu vorbind cât de cât în nemţeşte, am reuşit să leg nişte conversaţii la un nivel acceptabil pentru o cercetare exploratorie. În ”vlăşeşte”, aşa cum spuneau ei, prea puţin se putea vorbi, deoarece, cu excepţia câtorva cuvinte foarte greu de reprodus fonetic în scris, dialectal vlah localare totuşi un vocabular neinteligibil pentru vorbitorul român. Imi povestea o persoană mai în vârstă că părinţii şi bunicii lui nu vorbeau greacă, ci doar vlăşeşte.
Majoritatea persoanelor întâlnite de noi aveau peste 60 de ani, satul fiind destul de îmbătrânit demografic. Prospeţimea acestor oameni a fost un fapt frapant pentru mine. Vârsta lor socială şi psihologică o contrazicea pe cea biologică. În plus, respectul pentru celălalt putea fi observat şi în tavernă, unde oamenii comunică intens, informaţiile transmise făcându-i foarte atenţi la discuţii. De asemenea, îmbrăcămintea era impecabilă, ţinând cont de faptul că totuşi vorbim de o cârciumă!
În spaţiul rural grecesc majoritatea interacţiunilor sociale, cel puţin cele observate de noi, au loc în interior, într-un spaţiu a cărui destinaţie primordială nu este consumul, ci schimbul de idei sau opinii, servirea mâncării sau a altor produse fiind un fapt complementar, care de multe ori nu are o raţiune pragmatică pentru deţinătorii tavernelor.
Va urma…
