,,Dintre copii, eu eram cel mai mic. Costică, fratele cu trei ani mai mare ca mine mă tot necăjea, zicându-mi Alecu berbecu; îi ziceam şi eu Costică urzică, dar el îmi zicea mai repede şi mă biruia. Atunci apelam la mama: uite mămică, Costică mă face mereu Alecu berbecu. Mama ne mai împăca, dându-ne la amândoi câte o pălmuţă la spate. Of, dar când îmi aduc aminte de sucală, când mama ne punea să depănăm pe ţeve fire pentru ţesut. Mă durea căci cu palma învârteam sucala: Aide-ne spunea mama, dacă faceţi zece ţeve, vă las să mergeţi la gârlă”.
Aşa încep primele însemnări ale învăţătorului Alexandru Grigore Popescu, intitulate ,,Din copilăria mea’’. Influenţat sau nu de Ion Creangă în aceste rânduri ce rămân suspendate între memorialistică şi literatură, autorul a strâns de-a lungul timpului o serie de caiete şi relatări care ne oferă informaţii bogate despre viaţa sa, împletită o mare perioadă la începutul secolului XX cu destinul comunităţii din Puchenii Moşneni, sat al comunei Puchenii Mari. Însemnările conţin informaţii atât despre viata sa personală (,,Din copilăria mea’’; ,,Părinţii mei’, ,,Tata şi surorile lui”, ,,Cum am învăţat la cursul primar’’, ,,Amintiri din liceu’’, ,,Amintiri din stagiul militar 1905-1906’’) cât şi despre viaţa comunităţii al cărui membru şi mentor era (,,Din activitatea mea culturală’’, ,,Casa de cetit Lumina’’, ,,Amintiri de la cursurile de grădinarie ce am urmat în 1909’’, ,,Cum s-au unit şcoalele din Puchenii Mari şi Miroslăveşti’’, ,,Ce monede circulau în trecut pentru locuitorii comunei noastre’’, ,,Specula băncilor după războiul din 1916-1919’’). Alte însemnări se referă la personalităţi ale comunei sau personaje întâlnite în viaţa sa, precum: Popa Petrache, Nicolae Tomescu, Stelian Miclescu, Amicul C. Palanca, judecătorul Athanasie Dumitrescu, prinţul N. Gorghota. Aceste file reprezintă veritabile memorii care ne oferă date interesante şi pitoreşti ce reconstituie prin aducere aminte un parfum de epocă al localităţii dar şi al vieţii din judetul Prahova.
Alexandru Gr. Popescu era nepotul preotului Roman Prodan care, fiind căsătorit cu preoteasa Nedelea, avuseseră un băiat pe nume Grigore şi trei fete. Dascălul era feciorul lui Grigore, băiatul popii. Despre părinţi învăţătorul afirma că nu au fost bogaţi. Nu aveau prin moştenire decât câteva pogoane de pământ. Dar spune învăţătorul, ,,au avut totdeauna masa îmbelşugată’’, deşi au întîmpinat în viaţă multe greutăţi. Părinţii erau chivernisiţi, harnici şi generoşi, oamenii săraci primind mereu ajutor de la ei. Observăm aici un model uman imitat de învăţător de-a lungul întregii sale vieţi, ce l-a determinat să afişeze o verticalitate, o corectitudine şi un simţ civic ridicat. Părinţii săi se sting după 50 de ani de căsnicie fericită, mama în 1918 şi tatăl în 1919 .
Învăţătorul a urmat cursurile şcolii primare de la Puchenii Mari deschisă de Toma Ionescu între anii 1881-1882. Aici au învăţat carte viitori profesori, învăţători şi medici, printre care şi eroul nostru. Şcoala atrăgea la cursul primar ca un magnet copii din localităţile învecinate, datorită calităţilor pedagogice ale lui Toma Ionescu. După ce urmau ciclul primar, majoritatea copiilor mergeau la Ploieşti pentru a urma liceul.
Devenit învăţator în satul natal între anii 1908-1922, A. Gr. Popescu s-a remarcat în comunitate nu doar ca un dascăl exemplar. Devenit diriginte al şcolii Puchenii Moşneni, el a fost şi un lider exemplar al comunităţii prin numeroasele initiative pe care le-a avut: ,,Casa de cetit Lumina’’ care a funcţionat între 1912-1916, cursuri de medicină, morală, comunicări de istorie, lecturi din diferiţi autori şi din revista Albina. Tot în cadrul Casei Lumina se proiectau filme, eveniment despre care învăţătorul relata: ,,Eu mânuiam aparatul cu manivelă, Părintele Gheorghe încasa taxa de intrare (5 bani de persoană pentru a plăti suma de 10-15 lei de închiriere a filmului), Marţian explica filmul (filmul era mut). Din banii adunaţi se achita băncii rata lunară pentru împrumutul de 550 lei acordat pentru achiziţionarea aparatului marca Cipeto, se plătea taxa de închiriere a filmului şi din ce rămânea se cumpărau cărţi pentru bibliotecă’’. Casa a funcţionat între anii 1912 şi 1916. Din cauza războiului, ,,Casa de cetit Lumina’’ s-a desfiinţat. Ocupanţii germani au confiscat aparatul, au aruncat cărţile, revistele şi arhiva şcolii. Tot de numele învăţătorului este legată aducerea ocupaţiei grădinăritului înaintea Primului Război Mondial în comuna Puchenii Mari, satul Puchenii Moşneni. Învăţătorul fusese selectat să participe la cursuri de grădinărit în anul 1909 pe moşia lui Barbu Ştirbei de la Buftea, cursuri care reprezentau o iniţiativă a lui Spiru Haret, de popularizare a acestei ocupaţii profitabile printre ţăranii români. Întors în comună, dascălul a încercat să îl convingă pe proprietarul moşiei din Puchenii Moşneni să îi închirieze un teren pentru cultivarea zarzavaturilor, necesar instruirii ţăranilor. Refuzul proprietarului l-a impulsionat pe A. Gr. Popescu să cultive zarzavat pe două pogoane personale ajutat de fratele său Vasile, primarul localităţii, şi de ţăranul instruit la cursul de grădinărit. A demonstrat astfel între 1909 şi 1910 că grădinăritul se putea practica cu succes şi la Pucheni, devenind pentru ţăranii din sat o oportunitate economică. Învăţătorul a fost de asemenea şi preşedintele până în 1920 al Băncii Populare din comună. Banca avea ca scop acordarea de credite ieftine ţăranilor, în comparaţie cu băncile private din Ploieşti sau Creditul rural, care se adresau doar moşierilor şi ţăranilor chiaburi. Participant la Războiul de întregire naţională, A. Gr. Popescu a fost şi martorul modului în care s-a realizat reforma agrară din 1920-1921. În calitate de membru al Comisiei de împroprietărire, el a insistat ca şcoala de la Puchenii Moşneni să primească o parcelă în intraviran şi un teren pentru practicarea agriculturii. Pentru ca acest lucru să fie îndeplinit, a renunţat chiar şi la dreptul lui de împroprietărire, deşi fusese combatant în război. Plecarea lui în Ploieşti ca institutor şi rapacitatea membrilor Comisiei de împroprietărire, care au deturnat procesul în folosul lor personal, a determinat ca şcoala de la Moşneni să rămână fără pământ.
Profesionalismul dascălului l-a propulsat în lumea oraşului, unde a predat la Şcoala primară de băieţi nr. 2 între anii 1922 şi 1939. Aici a format un cor cu elevii şi elevele şcolilor de băieţi şi fete, care a funcţionat de asemenea drept cor bisericesc la Sfânta Treime. A predat şi în Bucuresti între anii 1940 şi 1943 la Şcoala de băieţi şi fete nr. 33, unde a format şi aici un cor. Printre elevii săi de la cursul supraprimar i-a atras atenţia ,,o voce distinsă de alto, puternică, clară şi foarte plăcută’’. Era vocea elevului Herlea, viitorul mare bariton. Învăţătorul l-a îndrumat şi sfătuit, la serbări a încercat să îl scoată în evidenţă invitându-l să cânte şi solo. Învăţătorul afirma în caietele sale :,,Îl iubeam şi-i prevedeam un viitor fericit, dacă va urma conservatorul’’. Peste ani, pensionat, întâlnindu-se cu un fost elev de la Şcoala nr. 33, află cu uimire că marele tenor Nicolae Herlea era fostul elev de odinioară.
Prin viaţa şi activitatea sa învăţătorul A. Gr. Popescu reprezintă şi azi un model uman exemplar pentru membrii comunităţii din Puchenii Mari. Din nefericire memoria şi caietele sale nu au fost popularizate suficient, ele fiind păstrate parţial în cabinetul de geografie al Şcolii de la Moşneni pe care a iubit-o atât de mult şi căreia i-a donat şi trupul (scheletul) după moarte, folosit şi astăzi după atâţia ani ca material didactic la orele de anatomie.
