Cuvântul este dat. O premisă care poate fi scandaloasă pentru cei convinși că suntem doar ce vrem noi să fim. Deși scandalul e minor, pentru că oricum nu noi suntem cei care inventăm cuvintele. Le putem scădea pe cele consacrate sau ne putem ridica la nivelul lor prin inovații stilistice, estetice etc.
Cuvântul este dat, nu atât pentru că ideile ar fi independente de noi (deși nici aceasta nu este de neglijat, pentru că în raport cu ideile independente de noi ne putem da seama de propriile limite), cât pentru că acesta se transmite prinmarea comunitate nonprezentă a înaintașilor.
Cuvântul este dat și pentru că, în bună măsură, limba creează gândirea, nu invers. Vorbești maimuțărindu-te, ești întocmai – cu excepția situațiilor artistice în care actorul preia asupră-și maladia și, mai mult sau mai puțin eroic, ne arată cum nu e bine să fim. Cuvintele poartă în ele consecințe. Fapte. Sunt semințele destinului. Atunci când sunt lipsite de adevăr, sunt strict manipulative, ele golesc. Vorbitorul devine ideolog, iar poporul narcotizat se prăbușește, ca Germania lui Hitler.
Când cuvântul are conținut, putem spune că „suntem la locul nostru”, „ne vedem lungul nasului”. Când fapta coincide cu cuvântul, spunem că „suntem de cuvânt” și vorbim cu „profesionalism”. Omul de știință nu doar mânuiește curiozități, dar le și teoretizează, le verbalizează în „sisteme teoretice”. În caz contrar, e un pretențios meșteșugar fugit din satul lui de baștină (parvenitul cu diplomă universitară). Eminescu și Comte le ziceau fugiților de firea lor la salariile călduțe de la oraș, inapți să ofere nimic util la schimb, „literatori” și „proletari ai condeiului”. O specie toxică de parvenit (parveniții pot fi și simpatici). Aceștia pot da foc lumii, pentru că de aici se recrutează „revoluționarii de profesie” și alți milițieni ai gândirii, guralivii care astăzi umplu agorele ciberspațiului și aspiră ca musculițele de oțet să iasă din borcanul ignoranței lor pentru a deveni șefi de partide, guverne și state. Unii chiar au reușit. Caragiale ne-a plimbat prin subsolul spitalului umanității, printre aceste specii virusate cu ajutorul vaccinului nemaipomenit al comediilor sale. Dar acum cultura nu mai este politică de stat și deci, virusul e liber.
Ce este cuvântul? Cuvântul este unitatea noastră de relaționare exprimată sonor sau în scris. Este o parte a unui sens, sau este sens în sine. Este dat, în sensul că ne definim aspirațiile și căderile prin cuvânt. Șansa și neșansa noastră prin cuvânt, dar mai ales prin faptele asociate, sunt de gravitate biblică („Nu ceea ce intră pe gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” – Matei, 15-11). Cuvântul este dat, este parte a creației (Logos) la care avem acces prin tradiție – marea comunitate a celor care nu mai sunt acum și aici (comunitatea nonprezenței). El se transmite prin popoare – creatoare de gramatică (de limbă) și, individual, prin inimă („Căci din prisosul inimii grăieşte gura.” – Matei, 12-34).
Cuvântul este în sine o taină, parte a creației ființei, la care nu avem acces prin psihologia personalității. Tocmai pentru că personalitatea umană este dată de o serie întreagă de fapte ale comunității nonprezente. De aceea, poți fi sănătos psihic, dar nerușinat fiind, nu mai ai acces la cuvânt decât în formulele sale degradate până când, în final, devii tu însuți subiect de examinare psihologică. Pentru că nerușinarea este tocmai rezultatul separării de această mare comunitate și, astfel, te trezești singur în deșertul propriilor tale pretenții (că ești „om de știință”, „ai doctorat”, „mare bărbat”, „le știi tu” etc.). Omul singur nerușinat este cel despre care, în popor, se spune că este „fără Dumnezeu” și „fără căpătâi”.
Gramatica însăși este o taină. Este o uriașă deschidere prin care simbolurile ordonate leagă oameni care nu se cunosc între ei și totuși fac parte din aceeași comunitate. Aceasta este taina. Logosul întrupat în popoare. Limba ea însăși este purtătoare de societate, de societăți posibile, și, când este siluită, de catastrofe. E tot atât de complexă ca și biologicul de care se minunează azi lumea, în fața hărții genomului uman. Când este batjocorită, limba este expresia necunoașterii. Oamenii nu se mai înțeleg între ei. Organele statului român nu s-au mai înțeles între ele și s-a petrecut tragedia din Apuseni. Metagramatica coordonării dintre instituții nu a funcționat și, în consecință, cuvintele salvatoare nu s-au spus, în cazul nostru coordonatele prăbușirii avionului (România Liberă, 21 ian. 2014). Dar despre ce stat vorbim? Iată, de doi ani de zile, Guvernul României are un ins în funcția de viceprim-ministru, care are un singur discurs: cum să regionalizeze România, mai exact, cum să desfacă România de la 1918. Nici n-apucarăm bine să ne revenim după croșeul comunist, apoi după acela al lichidării întreprinderilor „comuniste” că ajunsărăm „să ne ocupăm” de însăși ființa statului român: unitatea sa teritorial-administrativă. Iar cuvintele produc efecte: se „descentralizează” instituții și se produc alte cuvinte și mai grele, în cazul nostru ar fi, chipurile, necesară „schimbarea Constituției”. Le-aș propune acestor servitori-care-trebuiau-să-fie ai neamului românesc (Cuvântul se transmite prin neamuri) să își confrunte obsesia, hai, nu cu Mihai Viteazul, dar cu pașoptiștii. Cu unul ca Nicolae Bălcescu, să nu vorbim de Avram Iancu!
Sau, să ne amintim de lozinca dragă lui Petre Roman: „industria românească – un morman de fiare vechi”. A fost cea mai distrugătoare lozincă de după al doilea război mondial din România. După stihia comunistă a venit haosul demantelării economiei, nu al refacerii ei. S-a construit un uriaș complex de inferioritate națională, din care și azi se înfruptă intelighenția literatoare și-i năucește pe politicieni și pe jurnaliști, ei înșiși în mare deficit de adevăr cuvântat. Generații întregi de studenți sunt educați în spiritul acesta al decăderii stimei de sine de neam și, implicit, al capacității de a apăra și reconstrui România. România, neamul, au dispărut din cuvântul științific, politic, administrativ, jurnalistic. Când există, apar ca târfe ale discursului, cenușărese utile de exersat la tir. Întocmai ca desfrânata de omorât cu pietre. Aproape ritualică această obsesie a crucificării României. Se confirmă zicala „prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul” și ideea după care cel scăzut la suflet are apucături dictatoriale mult dincolo de ograda sa. Prostul, în cazul nostru, a devenit judecătorul neamului. Și așa am ajuns la dictatura idiocrației despre care am mai scris. Idiocrația are un limbaj purtător de fapte atât de toxic încât, așa cum am arătat, este în pragul desfigurării de facto a României.
Să ajungem la alt etaj al rolului cuvântului-punte: relația dintre oameni. Vulcănescu: cuvântul este purtător de iubire. Este iubire întru-atât cât este și credință. Logosul este și purtător de Eros, dar acesta din urmă, ieșit de sub protecția credinței (a Logosului), se poate prăbuși în sine, devenind bovaric, victimă a auto-admirației. Fără cuvânt, relația încetează. La propriu (cine înșeală) și la figurat (când nu mai este nimic de spus, pentru că s-a spus totul). Pentru că, mai ales la om, cuvântul este parte a ritualului prin care relația există. Relația omenească nu este bătută în cuie, ea se reface în fiecare zi și, în anumite momente, în fiecare clipă (îndrăgostiții, mama cu copilul mic, asistența de urgență etc.). Cuvintele nespuse sunt purtătoare de fapte-gesturi care, la rândul lor, sunt definitorii pentru relație (cadoul, surpriza, dar nu numai, faptele, în general, sunt gândite la un moment dat). Ritualul nu e doar specific îndrăgostiților sau maternității. Este parte a spiritului de corp fără de care competențele nu se pot lega și, mai departe, nu se poate instituționaliza progresul. Vedem aici una dintre gravele maladii ale societății românești: dezinstituționalizarea progresului. Azi, aproape orice funcție importantă este „politică”, numirile nu se mai fac prin concurs. Guvernanții, la rândul lor, cer acordul unor instanțe exterioare țării pentru a face mutări în domeniul economic – „Guvernul vrea un pachet de relansare a cererii interne, care nu a fost făcut încă public, forma finală depinzând de aprobarea FMI” (Ziarul Financiar 24 ian. 2014), și în cel educațional (vezi legea Funeriu privind acordarea titlurilor universitare).
Locurile unde se învață cuvintele sunt familia și școala. Cele două direcții majore de învățare sunt, probabil, acestea două: cunoaștere și seriozitate. Cunoașterea fără seriozitate decade în raport cu însăși ținta sa, cuvântul, în „flecăreală”, cum ar spune Heidegger. Cunoașterea de dragul cunoașterii înseamnă risipire. Singură cunoașterea morală (prin asumarea aproapelului) produce sensuri, pentru că, și aici e o mare provocare de care fug literatorii idiocrației, cunoașterea înseamnă sacrificiu de sine. Poți să te pierzi în droguri, alcool și femei, dar nu e sacrificiu, e pur și simplu autoconsum (ultimul nivel al consumerismului). Tot mai multe generații sunt lipsite de instinctul curiozității (ceea ce, în lumea de azi, nu e neapărat rău), și, prea multora dintre cei ce „știu”, nu le pasă. În raport cu imperativul ridicării la exigențele cuvintelor, aceasta este ecuația crizei moderne: incapacitatea de a face ceea ce spunem, de a ne da determinații (Noica). Și fără atribute, golită de sensuri și subtilitățile apropierii, lumea rămâne o carcasă decapitată, cu trei coaste: bani, femei și dușmani, ca în manele.
Criza noastră cea de toate zilele, de la „cei care au de toate” (deși…) până la sărăcimea planetară este legată de neputința de a ne ridica la înălțimea cuvintelor. Limba, spre deosebire de sistemele ideologice, este o realitate foarte serioasă, ancorată în realități dincolo de puterile noastre (Slavă Domnului!). Dar cuvintele pot fi părăsite, siluite, depotențate. Pot deveni vorbăraie, jocuri de culise în mâna unor echipe/rețele fudule (cei care „știu” doar pentru ei, de pildă „băieții deștepți” de pe Wall Street și toți șmecherii din instituții), parte a nevorbirii care închide („Eu i-am spus, în rest, nu mă privește, e viața lui/ei”). Abandonarea cuvântului este și abandonarea aproapelui. Iar abandonul se întoarce represiv, vorba psihanaliștilor, împotriva eului.
Vedem, iată, cum problema noastră nu este aceea de a învăța să mânuim cuvintele pentru a le face plăcute pur și simplu, ci pentru a ne ridica la adevărul lor. Adevărul lor nu este altceva decât comuniunea noastră. Pentru că în felul acesta vom fi noi înșine. Și cum omul nu e rău de la natură, pentru că este bun de la Dumnezeu, cuvintele vor fi și plăcute, adevărate fiind.
Cuvintele sunt purtătoare de asumare, de dragoste, de cunoaștere și de sacrificiu. Sunt parte din singurul cel mai recent model absolut: „Cuvântul este mai ales acea faţă a Treimei care, pentru răscumpărarea noastră, îşi ia chip asemănător nouă, se întrupează, se răstigneşte pentru răscumpărarea lumii…” (Vulcănescu, Logos și Eros, Paideia, București, 1991, p.19)
