Aflat (încă) sub semnul nedumeririi în ceea ce priveşte existenţa unei mişcări feministe româneşti (accepţiune adesea livrată – chiar de reprezentantele ei – doar în sens popular şi zgomotos, exclusiv decanonizant), cu toate retuşurile venite dinspre intervenţiile cu parfum intelectualiza(n)t, orice privitor critic atent la semnele vremii poate constata că, atras în egală măsură de socialism şi liberalism, feminismul se defineşte – acum – ca zonă alternativ-culturală, situată, la modul hard, în interiorul ideologiilor soft, postmoderne.
Feminismul românesc – mişcare sau denunţ ? – a aderat, pe nerăsuflate – ca și în cazul altor reflexe de import – la trend-ul occidental, acela al accentului pus pe un anume tip de individualitate activă, conştientă de datele şi de regulile sistemului politic în care activează.
De altfel, cultural, feminismul îşi (auto)cultivă intenţia (subversivă) de a refuza comandamentul şi ideologiile hard, situându-se pe cont propriu, legitimând, posibile analogii cu «secundarii», cu marginalitatea-ca-proiect. Toate acestea la egală distanţă de atracţia irepresibilă a post-ideologiilor soft de a parada spaţiul politico-filosofic şi, într-un mod particular, de reacţiile orgolioase (de ambele părţi) nedesprinse de automatismele nefuzionante, care revendică registrele producţiei culturale unilaterale şi∕sau autoritare de sens.
Fără sfială, putem chiar chestiona, politico-cultural, statutul fiinţei afiliate «instituţiilor sensului», în prezenţa remarcilor tot mai susţinute că feminismul nu ar mai reprezenta o prioritate pentru femeia postmodernă, tocmai prin golirea ideologiei de elementele sale (re)active.
O analiză critică a democraţiei liberale confirmă faptul că feminismul este angajat într-o relaţie tensionată cu democraţiile deliberative, liberalismul și republicanismul civic, oferind suficiente argumente critice «închiderii» de perspectivă cu care operează liberalismul contemporan. O poziţie asemănătoare se regăseşte şi în cazul comunitarismului sau conservatorismului. Soluţie de compromis: John Horton şi Susan Mendus,analizând relaţia erodată dintre∕ între sferele publice şi cele private, consideră că republicanismul civic poate fi în măsură să articuleze o soluţie alternativ- feministă. Perspectiva este livrată şi de Anne Phillipsîn interogarea sintagmelor conceptuale fundamentale pentru gândirea democratică contemporană, constrângerile private fiind cele care structurează implicarea publică.
Considerat, la modul «tehnic», inegal răspândit (ca proiect∕program) în interiorul ideologiilor, feminismul se înscrie, drept produs constant al unei dinamici secundare de ordin cultural, producere şi (re)adaptare a unei duble includeri – consolidare culturală a poziţiei de semnificant secund şi reprezentativitate (cu statut egal), în situaţiile de comunicare. Doar în interiorul spaţiului cultural, feminismul mai poate crea un efect de centru eliberat de orice tutelă, drept formă naturală.
Reperele unei atari înstăpâniri se resimt în spaţiul românesc dinspre anii '23, prin demersul constant al feministelor de a se retrage din ideologie în cultură, mişcare recunoscută contemporan, în dubla opţiune a feminismului: fie conformism absolut, fie secundarizare (fragmentare, pulverizare, stare amorfă, difluenţă),fie energie culturală, fie încorsetareîn canon.
Într-o revedere a revistei săptămânale româneşti Sex-Appeal a anilor 1933 (revistă, pe nedrept, ignorată de portavocile dezinhibate care se lasă auzite în spaţiul românesc postdecembrist, pledând când pentru o parte maculinizată, când pentru cealaltă), termenul de import anglo-american (sex-appeal) circula (dinamic) în spaţiul românesc, considerat în paginile revistei a fi unul extrem de întrebuinţat (uzat, chiar!), în accepţiunea stendhal-iană, de făgăduinţă a plăcerii, de «farmec ce răspândeşte în jur o fiinţă, trezind prin prezenţa ei dorinţe conştiente sau inconştiente», având ca atribut esenţial capriciul. Deloc părtinitoare [deşi la adăpostul pseudonimelor şi al diluării conţinutului, prin insertul de formulare astrologică, de concursuri şi activităţi interactive – «în excursiile organizate, fiecare va purta un costum care se va fixa de către umanitatea excursioniştilor, îmbrăcăminte uniformă, de gust şi frumuseţe, ca toţi să iasă în relief cu sex-appeal» (Sex-Appeal, 1933:4) –sic!], revista răspundea «obiectivelor» Ligii Sex Appeal-ului, mizând pe «diferite chestiuni ştiinţifice, episoade din marele război, romane istorice, versuri şi proză, corespondenţă şi ştiri diferite, recenzii, reclame» (Sex-Appeal, 1933:4).
Depăşind [ca model epuiza(n)t] ancorarea în interiorul sex appeal-ului, varianta cultural appeal îşi asumă statutul de replică∕(contra)replică de atracţie∕carismă culturală, renunţând, conştient, la poziţia de echilibru tocmai prin eliberarea feminismului de anumite clişee şi scheme ideologice, instaurând primatul «postfeminismelor înconjurătoare». Depolitizarea percepţiei şi a discursului politico-cultural (re)pun în discuţie cultural appeal-ul drept relaţie de producţie (şi nu capriciu), cu interes înrevizuirea naturii şi a importanţei categoriilor de «consum» şi «răspuns» cultural, reconsiderare practico-culturală a conceptului de «reprezentare», în care reflecţia asupra mijloacelor nu mai constituie elemente exterioare şi distincte de practica culturală. Dimpotrivă, devin factori constitutivi ai noii «aventuri acţionale». O aventură pe care, din păcate, feminismul românesc cel-de-toate-zilele și-o tot refuză cu nonșalanță!
