Cui îi lăsăm pe românii din jurul granițelor?

Viorica Joiţa 7 decembrie 2013 0 Comentarii

Îmi pusesem de ceva vreme în minte să scriu articolul acesta; obișnuiam să scriu câteva fraze și apoi mă opream. Mă opream pentru că nu voiam să discut aici despre politicianul X, nici despre promisiunile nu știu cărui lider politic, nici despre cum se fac angajări în institutul XYZ. În plus, chiar nu consider că dacă așdiscuta lipsa de seriozitate cu care autoritățile de la București abordează problema românilor din jurul granițelor, ar fi o noutate pentru cineva. Recent, a apărut un volum despre comunitățile istorice românești, cu sprijinul Departamentului Politici pentru Românii de Pretutindeni, ce tratează problema mai mult din perspectivă istorică[1]. Nu că ar fi ceva rău, însă mi s-a părut legitim comentariul unui cunoscător în aceste probleme, care se întreba dacă vor mai trebui să treacă 100 de ani ca să se publice studii pe situația actuală a românilor din aceste regiuni – dacă vor mai găsi pe cineva. Și cred că este o întrebare cum nu se poate mai potrivită, din perspectiva câtorva trimiteri pe care le voi dezvolta mai jos. În primul rând, pe românii aceștia, Florea Florescu îi numea, într-un articol din revista Sociologie Românească, „vestitori ai României (…) un cerc de încredere care ne înconjoară”[2]. Ca o completare, în viziunea lui Anton Golopenția, orice națiune se prelungește dincolo de granițele organizației ei politice; prin urmare, „grupurile de consângeni de peste granițele statului pot deveni meterezele acestor granițe, dacă sunt așezate lângă ele și termenul de legătură cu națiunea străină care le adăpostește, în caz că sunt mai depărtate”[3]. Cât de multă atenție au primit aceste comunități din partea statului român se observă din câteva semnale. În timp ce unii „vestitori ai României” sunt chestionați de Securitatea statului sârb pentru că încă mai țin la religia lor, românii din Ungaria (a căror cifră oscilează) sunt într-o „stare schizofrenică”, în sensul în care le este greu să spună cine sunt ei (își lipesc pe mașină abțibilduri cu Ungaria Mare și Arsenie Boca). Și nici nu e de mirare; într-un interviu al ziarului Adevărul[4], o profesoară de limba română din Jula spunea: „Nu putem fi ce doriţi să fim, suntem ceea ce suntem. Se aşteaptă de la noi să trăim eventual cum trăiesc cei care trăiesc de toată viaţa în ţara-mamă. Dar noi nu avem cum să trăim aşa pentru că trăim într-o altă ţară. Şi circumstanţele în care s-a trăit de-a lungul secolelor… Dacă le-aţi cunoaşte într-adevăr, aţi fi foarte mândri de noi că mai existăm. Am avut momente foarte grele… foarte, foarte grele, când nimeni nu ne-a sărit în ajutor”[5]. Chestiunile descrise mai sus ar trebui să producă reacții ferme. Dacă nu se întâmplă așa, mă tem că se datorează faptului că statul român este unul slab. Dacă minoritățile din România se pot bucura de dreptul la identitate (își pot vorbi limba, pot merge la biserică fără să le fie teamă), atunci statul român, la rândul său, trebuie să aibă tăria de a le cere vecinilor săi să le respecte românilor dreptul la identitate.

De aceea, Florescu afirma că situația românilor din jurul granițelor îndeosebi este, fără doar și poate, „un indiciu și al unui neajuns de ordin intern. Este, fară îndoială, semnul că nici de cei din interior nu te prea ocupi. (…) A nu face acest lucru, însemnează că-ți lipsește o perspectivă sigură de viitor, ceea ce este foarte grav[6]. Este greu să desființezi fragmentul de mai sus. Dacă statul român nu face dovada că-și poate face ordine acasă, nu poate avea mare credibilitate față de statele vecine. Înainte să faci ordine în ograda altuia, îți faci ordine la tine acasă. În al doilea rând, care este viziunea geopolitică a României, în care s-ar încadra toate acțiunile și activitățile instituțiilor care se ocupă de românii de pretutindeni? Am căutat în zadar această informație acum un. În lipsa acesteia, mă întreb cum ar putea fi înțelese obiectivele trasate în Strategia din 2013. Apropo de asta, la noi strategiile se tot schimbă și sunt și vagi. Dacă mi-ar înmâna cineva o asemenea strategie, n-așști care sunt pașii, ce presupun ș.a.m.d. Iată, de exemplu, am căutat strategia Ungariei pentru comunitățile sale. Am găsit una singură, pe cea din 2002, semn că de-atunci nu s-a mai schimbat. În plus, documentul[7]este tehnic și documentat (da, ei au și proiect geopolitic). Și nici nu cred că ar fi fost altfel, din moment ce Ungaria are un Institut pentru Cercetarea Comunităților Maghiare de Pretutindeni. În plus, în cadrul Academiei de Științe din Ungaria există un Consiliu al Ungurilor de Pretutindeni; unul dintre obiectivele sale îl constituie sprijinul oferit cercetării maghiare atât din Ungaria, cât și din țările vecine. După cum arată informațiile oficiale, teoretic, studiile acestea ar ajuta astfel la îmbunătățirea situației comunităților minorității maghiare din țările învecinate Ungariei[8]. Acest lucru nu înseamnă că la noi nu există oameni care au pus problema aceasta, a înființării unui asemenea institut și, evident, a finanțării studiilor. Însă, reacția politicienilor de față, într-un din cazuri la care am asistat, a fost una șocantă: au râs! Între altele fie spus, ideea este „recurentă”, ea revine în discursul cercetătorilor români. În articolul lui Golopenția, pe care l-am menționat deja, geopoliticianul român prezintă rolul pe care științele sociale l-ar avea în politica externă și internă a statului. Cercetările „concrete” ale acestor științe ar avea rolul de a „documenta” hotărârile celor care conduc națiunea[9]. Acest lucru ar însemna că atât sociologii, cât și economiștii sau statisticienii ar trebui să-și dedice o parte din cercetările lor (inclusiv) studiului situației românilor de peste granițe. Dar, Golopenția mergea mai departe: în opinia sa, instituțiile care conduc activitatea științifică românească aveau/au o datorie, aceea de a crea „o bibliotecă și o arhivă de documentare asupra Românilor din țările vecine și din restul lumii, poate un Institut cu o revistă și cu o colecție de monografii informative și de studii”[10].

            Mă tem, însă, că Florea Florescu avea dreptate, problema românilor care nu sunt în interiorul granițelor este trecută mereu la ultimele locuri, „este privită cu ochii omului care-și zice că mai are de făcut și altceva, înainte de a se ocupa de ea. Avem de a face fără îndoială cu o miopie adevărată. O miopie despre care nu poți să zici că e proprie cutărui sau cutărui politician, fiindu-le comună tuturor. Nimeni nu vede dincolo de prietenia pe care a legat-o cu un român de peste hotare. Fiecare este convins că duioșia pe care i-o arată va vindeca toată suferința din jurul granițelor țării”[11].