Suntem în aşteptarea sărbătorilor de iarnă. În acea stare minunată în care totul capătă o altă culoare, mai caldă, mai blândă, vedem pe feţele celor ce trec pe lângă noi zâmbete din senin şi le răspundem involuntar cu un alt zâmbet, acea stare de speranţă, când totul ni se pare posibil şi chiar probabil. Visele capătă formă şi se apropie de nasul nostru: aproape, aproape le putem atinge.
Adam se chinuia de mult cu visele lui: de mulţi ani acestea erau mai degrabă coşmaruri pe care el încerca să le ascundă de ceilalţi. Nopţile erau lungi şi dimineţile îi biciuiau trupul firav cu rutine pe care nu le înţelegea. Mereu îi era frig. Mereu îl durea îngrozitor capul. Ochii îi ardeau şi lui îi era frică că ceilalţi ar putea să vadă monştrii care îi sfâşiau măruntaiele. La început îl chinuiau numai noaptea. Ziua dormeau şi atunci el putea să vorbească, să meargă la şcoală, să citească, să se joace, chiar să râdă din când în când, spre seară. Putea chiar s-o asculte pe mama lui când se întorcea târziu acasă. Stăteau amândoi în faţa televizorului, cu un sandvici vegetal în mână şi din când în când comentau filmele cu vampiri şi exorcişti care le plăceau amândurora.
De când tatăl lui îi părăsise, aproape nu mai ieşeau din casă decât pentru a merge la şcoală: el ca elev şi ea ca profesoară. Le plăcea să stea în casa lor cea nouă, atât de mare, cu mobile noi şi un gazon perfect tăiat. Cumpărăturile le făceau în drumul spre casă, opreau maşina la mall-ul cel mai apropiat şi umpleau portbagajul cu produse ecologice scumpe şi fără nici un gust. Cu plecarea tatălui lui dispăruseră din frigider hamburger-ii şi îngheţata. Mama era convinsă că tatăl era un nenorocit care va muri la 50 de ani, plin de colesterol şi bilirubină. Nu vroia ca Adam să fie ca el. Vroia ca Adam să fie aşa cum ea visase că va fi bărbatul ei ideal: serios, sensibil, cult, sportiv, cu obiceiuri sănătoase. În ultimii ani, grija pentru sănătatea ei şi a fiului care depindea în mod absolut de ea (asta era părerea ei, rolul ei de mamă omnipotentă şi omnisacrificată) se accentuase în mod vertiginos. Frica pentru ce i s-ar putea întâmpla în lipsa ei, frica pentru cine ar putea să intre în casă noaptea, frica de fostul soţ care nu-i trimitea nici un ban, dar care din când în când o suna şi îi cerea să-l lase să-şi vadă băiatul, beat şi ameninţător. El avea deja o altă familie şi o altă viaţă. Dar în momentele de depresie îşi amintea de proiectele lui din tinereţe şi de anii în care încă mai credea că visele se pot realiza. Frica îi măcina pe amândoi. Frica de prezent. Frica de visele transformate în coşmare.
Fiul cel mare plecase cât mai departe putuse, în ziua când împlinise 16 ani, îşi găsise o slujbă şi îşi cumpărase prima maşină cu 500 de dolari. Nu vroia să mai audă ţipetele mamei sau să vadă faţa îmbătrânită a tatălui uitându-se fix la paharul de bere ce-i atârna în mână. Se urcase în maşina ponosită şi nu se uitase înapoi: nu vroia să vadă ochii trişti ai fratelui ce rămânea.
Mama hotărâse atunci că ea şi Adam vor trăi singuri, vor înfrunta tot şi vor învinge singuri toate obstacolele şi toţi duşmanii. Primul lucru pe care îl făcu când fiul cel mare plecase pe urmele tatălui, fu să cumpere un pistol. Un pistol mic, pe care o femeie slabă să-l poată folosi cu uşurinţă. După serviciu se obişnuise să meargă într-un grup de femei divorţate sau să citească cărţi de auto-ajutor lungită pe canapea. Acum hotărăşte că trebuie să facă mai mult decât atât: caută un ajutor pentru copil şi începe să facă cursuri de tir şi de auto-apărare. Ea singură trebuie să aibă grijă de Adam. Între muncă, grup, cursuri, cărţi şi biserică nu are practic timp să mai stea de vorbă cu el. Când Adam împlineşte 11 ani şi începe să doarmă prost şi să-şi ascundă ochii când vorbeşte cu cineva, ea hotărăşte că are nevoie de o persoană care să-l supravegheze zilnic. Angajează un băiat de 16 ani care să stea cu el după-amiezile. L-a avertizat că Adam e un copil dificil, care a suferit mult şi care are nevoie de protecţie totală. L-a avertizat de asemenea de faptul că copiii dificili cu părinţi divorţati pot fi periculoşi şi pot avea tendinţe agresive, împotriva altor persoane sau a lor înşişi. L-a avertizat că niciodată, niciodată nu trebuie să îi întoarcă spatele lui Adam. Ea este o femeie cultă, cu multă experienţă personală şi îşi iubeşte la nebunie fiul: nimeni nu are nici un motiv să se îndoiască de bunele ei intenţii. Nimeni nu a chestionat niciodată spusele ei. Persoanele cu care ea are un minim contact (vecini, colegi de serviciu, nimeni apropiat) o văd agitându-se în permanenţă cu un singur gând: Adam. E singurul ei scop în viaţă. Tot ce face o face pentru copil. Tot. Nu iese să se distreze, nu-şi cumpără haine, nu are prieteni sau legături. Toată viaţa ei se transformase şi se concentrase într-un sigur punct. De asemenea, îl văd pe el, timid, cu bretonul mereu lung, acoperindu-i ochii întunecaţi, capul aplecat, răspunsuri monosilabice. Un copil părăsit de tată, dar îngrijit de o mamă devotată.
Anii trec încet. Ea cumpără în fiecare iarnă o armă nouă. Frigul şi frunzele căzute, moarte, îi reînvie frica obsesivă, pe care o împachetează în hârtie de cadou. Totul e un potenţial pericol. Oricine e un posibil asasin. Oamenii care o privesc direct în ochi i se par agresivi. Dar copilul nu trebuie să simtă asta: Crăciunul e sfânt, bucuria e obligată, fiul lui Dumnezeu şi fiii oamenilor trebuie să se bucure. Armele erau darurile pe care mama şi le făcea ei însăşi. Astfel siguranţa şi inocenţa puteau fi darurile pe care ea le făcea fiului.
Adam creştea şi tăcerile dintre ei creşteau până la limite incredibile. Treceau săptămâni fără să schimbe o vorbă. Net-ul era locul unde amândoi evadau nopţile. Nici unul nu putea dormi. Amândoi îşi ascundeau singurătatea în spaţiul virtual unde nimeni nu-şi arată ochii, unde libertatea de a fi rău sau bun, de a crea sau distruge lumi, de a iubi sau a urî, de a plânge sau a râde, nu este îngrădită de nici un prejudiciu social, cultural, religios, politic sau pur şi simplu uman. Totul este posibil. Visele – şi coşmarurile – par că pot fi atinse în orice clipă.
Adam termină liceul la 18 ani şi inteligenţa pe care până atunci fusese obligat s-o îngrădească în scopuri mărunte şi practice rămâne liberă. Jocurile de rol sau falsele lumi create virtual nu-l mai ajută. Capul lui e plin de confuzie şi durere. Nu poate să doarmă, nu poate să facă să tacă monştrii ce-l devorează. A auzit-o de atâtea ori pe mama lui spunând că este un copil dificil, că acum nu mai are nicio îndoială: el este un copil dificil, deprimat şi agresiv, părăsit de tată, de frate, de prieteni şi – el simte asta şi raţiunea nu îl ajută aici – de mamă. Mama trăieşte în lumea ei, în capsula ei complet închisă. El este singur. Complet singur. Ceilalţi – mamă, tată, frate, colegi, oameni necunoscuţi, până şi prietenii inventaţi din net – toţi ceilalţi l-au părăsit. Nimeni nu-l înţelege. Nimeni nu are curiozitatea măcar să-l cunoască. Lumea este un infern plin de singurătate şi durere. Monştrii din interiorul lui îşi fac loc prin piele şi ies afară.
Adam Lanza s-a născut în urmă cu douăzeci de ani şi a murit săptămâna trecută în Newport (Connecticut), după ce a omorât douăzeci şi şapte de persoane, majoritatea între cinci şi zece ani, începând cu propria lui mamă.
