Am avut o săptămână liberă pe care am ipotecat-o în bilete de cinema şi abonamente la diverse biblioteci. Concluziile nu pot fi decât optimiste, dincolo de îndoielile generate de această căutare a sensului timpului liber, în cel mai pur stil voit și invidiat proustian: ce lux incomparabil să avem timp liber…
În „Viața secretă a lui Walter Mitty”, Walter (Ben Stiller) este prezentat ca un editor (pompos titlu pentru un tipograf care lucrează la subsol, specializat în developarea anacronică a unor fotografii trimise în formă de… negative!) la o revistă faimoasă în pragul falimentului, care își petrece viața visând și, în circumstanțe extraordinare (care ar putea fi altele decât îndrăgostirea și pierderea serviciului, într-un film american?…), dispare într-o expediție suprarealistă în lumea fantastică (reală?) îndelung imaginată, dominată de eroi cinici și pribegi. Nimic nou de la Indiana Jones încoace. Până la sfârșitul filmului așteptăm nervoși și cotrobăind după ultimele floricele dulcege ascunse prin colțurile cutiei de carton ca dragul de Stiller să se trezească din vis și să ne liniștească, spunându-ne că nimic nu s-a schimbat, că el este același om simplu, gri, diferit de colegii tâmpiți și fără sentimente, același om NORMAL.
Se pare că Stiller, regizor și actor în acest amalgam de sentimente, vise, realitate și nebunie, tipic american, ar fi luat primul contact cu povestea lui Thurber – o poveste care, imediat ce a fost publicată în The New Yorker, a avut un impact invers proporţional cu lungimea sa, nu mai mult de două pagini – încă din anii de liceu. Schița a inspirat o comedie cinematografică a anilor ’40, numeroase spectacole teatrale şi a introdus sintagma „e un Walter Mitty” în limbaj, cu referire la oricine care mai mult visează cu ochii deschişi decât trăieşte.
Stiller profită de acest personaj și de tehnica anilor noştri pentru a ne re-prezenta aceeași dramă a celor fără grai, fără nimic strălucit, a celor care își văd de treabă, în permanent conflict cu cei care numai se află în treabă, fără a ști sau a înțelege nimic din tot ceea ce li se oferă de-a gata. Până aici totul bine, dacă nu ne-am fi simțit trași pe sfoară fără nici o rușine, tocmai în stilul propagandist pe care credeam că filmul îl va critica: omul simplu, neatrăgător, muncitor, timid, cinstit, visător, se transformă peste noapte (din dragoste sau din frică) în aventurier egocentrist, nepăsător și capricios. Nu ni se spune că omul simplu, Walter Mitty, poate trezi dragostea unei femei normale, cu calitățile pe care le are, ci că numai transformându-se într-o caricatură de x-man, egoist și imposibil, va cuceri ceea ce-și dorește. Am plecat de la film cu toate floricelele mâncate și convinși că am asistat la un fenomen ciudat de auto-trădare: mesajul filmului nu putea fi altul decât că omul normal poate ascunde calități mult mai valoroase decât eroii de celuloză, dar acest mesaj se contrazice complet când omul normal se transformă în erou de carton pentru a triumfa ca erou de carton (a se citi „fals”). Nici măcar tenul bronzat de aerul tare al Everest-ului al lui Sean Penn (cum s-o fi pierdut pe acolo?…) nu salvează filmul de la un final patetic și infantil. E posibil ca regizorul însuși să nu fi înțeles ceea ce făcea și să se fi abandonat plăcerii jocului, ca un adolescent nebun după filmele cu spiderman-i, superman-i și alți man-i.
*
Următorul film de la care am ieșit copleșiți de dezamăgire și fără floricele a fost nu mai știm a câta continuare a epopeii Lordului din Noua Zeelandă, „The desolation of Smaug”. Atragem atenția celor pe care i-ar putea interesa că titlul filmului ni s-a părut partea cea mai originală: nu credem corectă traducerea „Dezolarea lui Smaug”, ci preferăm „devastarea” sau chiar „izolarea”, după originalul englez „devastation, sack, ravage; solitude, isolation”. Dragonul Smaug ar putea fi devastator, dar noi nu îl vedem devastând nimic, ci numai îl vedem trist, singur și furios pe piticii-hoți care l-au trezit. Peter Jackson revine la atac (de fapt suntem convinși că lucrează într-o fabrică de cine-conserve, fără pauză și fără prea multă bătaie de cap, dându-le drumul pe piață într-un ritm perfect marcat de serviciul de marketing: dacă prima conservă a ieșit bine, de ce să schimbăm rețeta?) cu a doua parte a Hobbit-ului, numit și domnul Bilbo Boggins, însoțit de vrăjitorul Gandalf și cei 13 pitici conduși de regele fără regat Thorin, într-o serie de aventuri din ce în ce mai spectaculoase și mai ne-inteligibile. Recunoaștem că prima parte din Hobbit de anul trecut ne-a trezit spiritul infantil cu imaginile impresionant de reale în 3D și că așteptam curioși a doua parte. Din păcate, au fost 160 de minute de video-joc, incredibil de plictisitoare, dacă omitem violența crescândă a seriei, cu episoade deloc recomandate publicului sub 99 de ani, pe care nici inițierea elfilor răi și primitivi în cele bune și generoase, nici legătura matusalemică dintre un deja nu foarte tânăr Orlando Bloom și o deja matură, deși cu un sex-appeal la fel de comercial, Evangeline Lilly, nici urâțenia fantastică a monștrilor-soldați, nici măcar apariția meteorică a recent premiatei la Globurile de Aur, Cate Blanchett, nu le-au putut salva de la lipsa de coerență și argument. Lovitura de grație ne-a fost dată la încheierea celor 160 de minute la care rezistasem eroic: finalul strălucește printr-o absență totală! Am fi putut accepta inutilitatea jocului dacă după aproape 3 ore ni s-ar fi dat măcar un final bine lucrat. Dar nici atât.
*
Ultimul film din ianuarie despre care vrem să amintim este „Inside Llewyn Davis”, cel care ne-a dezamăgit cel mai puțin, comparându-l cu cele două deja comentate. Aceasta deși vorbim de frații Coen, de la care așteptările sunt imense și dezamăgirile inevitabile. Mai ales după „No Country for Old Men” (2007) sau „A Serious Man” (2009), capodopere cinematografice care nu au nimic de invidiat la cele mai grave tratate de filozofie modernă. Personajul lui Llewyn Davis, inspirat într-un cantautor educat în școli clasice și în luptă cu o societate unde arta se vinde sau nu se vinde, dar în nici un caz nu se apreciază ca obiect în sine, este interesant, ca toate personajele fraților Coen, dar nu original. Începuturile muzicii folk, anii ’60, războiul rece, artiști morți de foame contra pisici aristocratice, creație contra moarte, sensibilitate contra mercantilism și manipulare, vise și droguri, muzică și sex, libertate și sărăcie. Artistul, simbolic și hiperbolic, este un paria, un Ulisse atemporal pierdut între New York și Chicago, între apartamente de intelectuali bogați și bănci în gări pustii de unde e aruncat în iarna de afară fără nici o milă, un Ulisse care nici măcar nu poate ajunge la mare: familia îl obligă să se îmbarce în marina comercială, la fel ca tatăl lui, ca să nu moară de foame, dar hazardul nu-i permite nici măcar această cale de evadare.
Este o poveste plină de sub-înțelesuri și simboluri, ca toata filmografia celor doi regizori, dar credem că îi lipsește strălucirea, semnele de exclamație din „Oh, Brother!” sau multe alte filme anterioare, la fel cum îi prisosește timpul: inteligentă și sensibilă, muzică bună, dar fără nimic original și cu o oră prea lungă.
Sperăm că luna viitoare ne va aduce străluciri și emoții în loc de videojocuri și dezamăgiri. Important e să nu uităm să mergem la cinema. Cu floricele sau fără. Vizionare plăcută!
