Simpozionul grupurilor de reflecție la nivel înalt din statele Europei centrale și de est
Beijing, 29 noiembrie 2024
- O LUME ÎN SCHIMBARE. Principalul fenomen care are loc în prezent la scară mondială este acela al luptei dintre ordinea unipolară și ordinea multipolară. Cea dintâi, cunoscută sub denumirea de pax americana, duce o luptă de ariergardă, iar cea din urmă, care nu are încă un nume, dar care ar putea fi numită pax asiatica sau pax sinica, duce o luptă de avangardă.
Ultima mare victorie a ordinii globale americane a fost realizarea „consensului de la Washington” care, pe plan economic a dat câștig de cauză neoliberalismului, iar pe planul relațiilor internaționale, neoconservatorismului. Principiul cheie al celui dintâi era cel potrivit căruia piața neîngrădită de reguli poate rezolva toate problemele sociale fără a mai fi necesară intervenția statului, redus la un nivel minimal și la o funcție accesorie și subsidiară. Principiul cheie al celui din urmă a constat în recunoașterea dreptului la intervenție al puterii supreme americane, paznicul unic al păcii globale americane, în vederea alinierii, la nevoie prin forță, a modelului de viață și de organizare politică internă a tuturor statelor lumii, la modelul unic și universal al centrului american.
Lumea construită de America pe asemenea baze a globalizat piața și a generalizat liberul schimb, controlat cu ajutorul dolarului ca monedă internațională de rezervă. În același timp, considerând că pacea lumii poate fi asigurată numai dacă toate națiunile vor adopta democrația americană și setul de drepturi ale omului american – cunoscut și sub numele de „vis american” – ca modele de organizare a societăților lor, SUA a creat un imperialism cultural păzit cu puterea armatei americane distribuită în nenumărate baze militare amplasate în toate punctele critice de pe mapamond.
Expansiunea imperiului american – un „imperiu necesar” pentru menținerea păcii mondiale și îndeplinirea promisiunii că în schimbul resurselor transferate de periferie centrului, populația periferiei va accede la nivelul de bunăstare / civilizație al centrului – a pus o presiune imensă asupra dolarului, tot mai puțin susținut de o industrie care migra spre piețele periferice, în căutare de resurse naturale și forță de muncă ieftină, precum și asupra deficitului bugetar american chemat să susțină, printr-o îndatorare fără margini, complexul militar-industrial și cheltuielile de înarmare tot mai ridicate, în detrimentul investițiilor în sectoarele nemilitare. Sub aceste presiuni sistemul puterii americane, conceput ca un poliedru având ca baze dolarul, visul, armata, împreună cu Hollywood, MacDonald, Coda Cola și universitățile americane, a intrat în criză. Sub aspect ideologic este vorba despre criza neoliberalismului și a neoconservatorismului, a democrației și a moralei.
Înțelegând situația, precum și faptul că pentru a nu schimba nimic totul trebuie schimbat, SUA a lansat o revoluție culturală mondială cu caracteristici neo-marxiste. (Trebuie menționat că neo-marxismul nu dezvoltă sau actualizează teoria marxistă, ci îi deformează principiile pentru a susține dogmatic un egalitarism biologic împotriva naturii, garantat prin dictatură culturală, într-o societate distopică aservită unor grupuri de interese oligarhice.) Această revoluție se bazează pe doctrina woke (a vigilenței revoluționare în apărarea capacității minorităților de a-și impune voința în fața majorității) și cea lgtbq, ca și pe recursul la instrumentele post-modernității (negarea suveranității naționale, substituită de suveranitatea indivizilor lipsiți de identitate etno-culturală), post-adevărului (inclusiv răsturnarea adevărului privind legile naturii și identitatea biologică a indivizilor), cancel culture (adică distrugerea fizică a orice amintește de realizările materiale și spirituale ale trecutului), cu obiectivul creării unei „noi normalități” (respectiv a unei anormalități al cărui element de continuitate cu ceea ce a fost normal în trecut ar fi păstrarea supremației Americii ca jandarm mondial și imperiu global). Revoluția culturală americană este strategia prin care SUA încearcă să impună o pace americană după pacea americană; o altă lume unipolară cu SUA în rolul de putere supremă.
Acestui curs al istoriei i se opun marile puteri noi sau reabilitate ale Asiei. Este vorba, în primul rând de vechile imperii chinez, rus, otoman, la care se adaugă puterile emergente arabo-musulmane (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul). Ele pledează pentru o ordine mondială post-americană multipolară.
Unii observatori consideră că, în acest context, avem de a face cu o confruntare între globalismul american și suveranismul euro-asiatic. În realitate, ambele tendințe sunt globaliste, cu diferența că într-un caz avem de a face cu un globalism unicentric sau imperial, iar într-altul cu un globalism plural a cărui securitate și stabilitate se bazează pe echilibrul dinamic al cercurilor de putere simetrice.
În acest proces, Occidentul euro-atlantic pretinde că ar reprezenta lumea libertății, în timp ce Orientul euro-asiatic ar fi o lume a despotismului. În realitate, ceea ce vedem și putem defini în termenii filosofiei europene, este o mișcare a Occidentului amintit către oligarhie (conducerea societății de către grupuri de potentați exclusiv în interesul acestora), și a Orientului către aristocrație (conducerea societății de către elite legitimate prin merite confirmate în timp, în folosul tuturor).
Ceea ce se mai schimbă în lumea de azi este și modelul de construcție a relațiilor internaționale. Este vorba de trecerea de la concepția unei ordini a confruntării care generează permanent nevoia concentrării de putere prin constituirea de alianțe adverse, la cea a parteneriatelor. Cea din urmă pe baza unei solidarități de interese cu geometrie variabilă generează proiecte comune, permițând unui stat să fie subiect al mai multor parteneriate, fără ca asocierea la unul să poată fi percepută ca o amenințare la adresa celorlalte.
- UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE EUROPEI CENTRALE ȘI DE EST. Atunci când a fost inițiată extinderea UE, la începutul anilor 1990, mulți au crezut că este vorba despre „reunificarea Europei”, făcută posibilă de căderea sistemului mondial bipolar și demolarea Zidului de la Berlin. S-a discutat chiar despre momentul istoric al refacerii imperiului lui Charlemagne.
În entuziasmul acelor vremuri, s-a încheiat Tratatul de la Maastricht, iar Uniunea Europeană a luat locul Comunităților europene, ca Uniune de state și de cetățeni funcționând pe baze federale. Căpătând personalitate juridică proprie, UE a devenit subiect de drept internațional de sine stătător. În pregătirea acestor evenimente s-a vorbit de spre „reconcilierea istoriei europene cu geografia europeană”.
UE făcea din statele membre un spațiu al păcii asigurată prin uniformitatea modului de organizare a societăților acestora („securitatea democratică”), excluderea concurenței între națiuni și realizarea coeziunii economice, sociale și teritoriale în frontierele sale externe, cu ajutorul fondurilor structurale. Acest spațiu trebuia să fie unul al libertății, securității (individuale și colective, naționale și internaționale) și justiției, în care funcționa o uniune economică și monetară.
Încă înainte ca procesul de extindere să aibă efectiv loc, statele candidate din Europa centrală și orientală au atras atenția că „extinderea” nu trebuie confundată cu „expansiunea” și că ea nu avea loc doar dintre vest spre est, ci se deplasa din ambele sensuri, rezultatul trebuind să fie sinteza culturală, economică și socială a vechilor membri din vest și a noilor membri din est. S-a spus explicit că au existat viață, istorie, valori, experiențe și creații și în afara UE, respectiv în vecinătatea estică a „vechii Europe comunitare”, care nu trebuie ignorate, ci valorificate în interes comun.
Chiar dacă politicile de integrare presupuneau, pentru candidații care urmau să devină noi membri, o diminuare a capacităților lor industriale și agricole, de natură a asigura un echilibru între cerere și ofertă pe piața internă comună extinsă, dezvoltarea trebuind concepută numai în limitele descreșterii armonizante și ale convergenței planificate, se preconiza ca, odată extinderea terminată, politicile de coeziune să conducă spre dezvoltarea tuturor națiunilor membre. În sensul acesta, nu se dorea ca UE să fie un supra-stat în care identitățile naționale să se topească și statele-națiune să dispară, ci să constituie o federație sui generis de state naționale suverane care exercitau în comun anumite atribuții ale suveranității lor, administrând resurse puse în comun în interes comun. Astfel, UE ar fi trebuit să consolideze națiunile membre împiedicându-le dispariția într-o ordine globală lipsită de structuri culturale tradiționale distincte și conciliind dorința lor de independență cu nevoia de interdependență.
Pentru ca istoria să evolueze pe această linie ar fi fost necesară, odată cu extinderea, modificarea strategiei economice a UE bazată pe industria germană și pe susținerea exporturilor germane.
Cu timpul, acest model, inițial de succes, și-a epuizat capacitatea de a asigura creșterea generală economiei UE. Piața internă a rămas prea mică pentru oferta produselor germane, în condițiile în care cererea solvabilă a intrat în regres.
Încercarea ieșirii din impas s-a făcut, după încetarea Războiului Rece, prin importul de energie ieftină din Rusia, prin accesul la piața chineză și prin ocuparea piețelor central și est europene, până în anul 1990 închise în cadrul CAER (Consiliul pentru Asistență Economică Reciprocă). Se spera că astfel Europa va fi măreață din nou. Din nefericire, însă, în locul integrării a venit dominația; în locul solidarității, spolierea; în locul dezvoltării, colonizarea. Pentru ca acest proces să se desfășoare cu succes, centrul de comandă de la Bruxelles a declanșat, după model și, în bună parte, din imbold american, propria sa revoluție culturală menită a șterge identitatea națională, precum și a anihila atât ideea de interes național cât și mijloacele de apărare a acestuia.
UE a fost dependentă de Germania sub aspectul securității economice, de Rusia, sub aspectul securității energetice și de SUA, sub aspectul securității militare. Pierderea securității energetice, ca urmare a izbucnirii războiului americano-rus din Ucraina, la care UE a fost determinată să participe de partea americană, a făcut ca Germania să nu mai poată oferi securitate economică, dependența de SUA, extinsă din domeniul militar în cel al energiei, mult mai scumpă, lovind în eficiența industriei germane; simultan a fost dată o lovitura de moarte puterii de cumpărare a celorlalte state membre ale UE. A mai rămas piața chineză pe care statele vest-europene, în calitate de hegemoni ai UE, vor să o închidă pentru membrii lor estici, sub diverse pretexte ideologice, spre a păstra legăturile cu ea în folos exclusiv.
Așa se explică atât interesul statelor din Europa Centrală și de est pentru cooperarea cu China, cât și opoziția instituțiilor europene de la Bruxelles față de inițiativele chineze de tipul 16/17+1.
- CHINA ȘI STATELE EUROPEI CENTRALE ȘI ORIENTALE. În gândirea strategică a Chinei, Europa Centrală și de Est (ECE) este văzută ca o entitate geografică distinctă în cadrul UE, cu caracteristici socio-politice, economice și culturale proprii.
Beijingul consideră, de asemenea, regiunea ECE ca o trambulină importantă pentru stabilirea unei prezențe economice pe piețele din Europa de Vest, ceea ce necesită intrarea pe piața unică a UE. Platforma de cooperare 17+1 ar trebui, așadar, privită în cadrul mai larg al relațiilor China-UE și al Inițiativei „Drumului și centurii”, ca sub-sistem al acestora.
Caracteristica definitorie a relației China-ECE (inițiativa 17+1) este pragmatismul său. Această relație subliniază statutul de „soft power” care acționează prin comerț, investiții și contacte umane, pentru a extinde prezența Chinei în ECE ca un motor al dezvoltării economice și al diversității culturale, fără precondiții politice. În schimb, China își dorește ca interesele sale să fie luate în considerare în planificarea și luarea deciziilor politice la nivel european de către „Europa politică”.
China a acceptat transformările sistemice prin care a trecut Europa după sfârșitul Războiului Rece, recunoscând orientarea preponderent euro-atlantică a țărilor din ECE ca pe o realitate care nu ar trebui să împiedice relațiile reciproc avantajoase. La rândul lor, țările din ECE recunosc avantajele interacțiunii cu a doua cea mai mare economie a lumii, care oferă oportunități de dezvoltare economică refuzate adesea de partenerii lor din Europa Occidentală, permițându-le, în același timp, să își mențină integrarea europeană și euro-atlantică. Un astfel de progres, complementar cu fondurile europene, sprijină obiectivele de coeziune economică, socială și teritorială ale UE și ar putea consolida poziția țărilor din ECE în negocierile din cadrul instituțiilor UE.
În mod normal, dacă proiectele implementate prin intermediul platformei 17+1 contribuie la reducerea disparităților economice între membrii UE din Vest și Est și se aliniază obiectivelor politicii de coeziune a UE, ele ar trebui să fie bine primite, iar nu contestate, de Bruxelles. Din această perspectivă, politica Chinei față de țările din Europa Centrală și de Est (ECE) nu are ca scop crearea unor diviziuni în cadrul UE, așa cum se tem unii la Bruxelles. Mai degrabă, ea urmărește să consolideze UE prin stimularea economiilor membrilor săi din est, contribuind astfel la stabilitatea politică internă a acesteia.
De asemenea, această politică nu este menită să creeze o ruptură transatlantică, așa cum se tem unii la Washington, ci să sprijine autonomia strategică a UE prin îmbunătățirea performanței sale economice, stimulându-i, astfel, adoptarea unei perspective geopolitice mai largi și sporindu-i capacitatea de a-și asuma responsabilități în materie de securitate europeană și globală. Astfel se ajunge la o mai bună partajare a responsabilităților referitoare la securitatea euro-atlantică cu SUA.
Europa Centrală și de Est este o regiune complexă, multidimensională și eterogenă, cu o istorie îndelungată de conflicte, aflată într-o tranziție economică și politică dificilă. Ea este situată la intersecția ambițiilor mai multor jucători globali și este influențată de factori geopolitici semnificativi care îi afectează dinamica securității, perspectivele economice și stabilitatea. Această regiune vitală servește ca o punte între Vest și Est, ca o zonă de tranzit pentru mărfuri și energie, ca o piață dinamică cu un potențial considerabil și ca un punct focal pentru competiția dintre marii jucători globali, unde numeroase puteri medii își valorifică avantajele comparative pentru a-și promova interesele. Regiunea se află de-a lungul unei zone de frontieră sensibile între Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO), precum și la intersecția lumii creștine și musulmane. Ea prezintă riscuri, vulnerabilități și amenințări într-un mediu de securitate complex, unde se derulează o competiție îndelungată între puterile externe. Ca atare, această regiune este un element crucial al oricărui plan de integrare eurasiatică și o componentă esențială pentru orice inițiativă globală chineză vizând Europa.
- ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL RELAȚIILOR CHINEI CU EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST. România și-a legat destinul de protecția pe care crede că i-o poate acorda SUA în cazul unei amenințări la adresa securității sale, fără să observe că aceasta nu obișnuiește să intervină în apărarea aliaților săi decât în ultimul moment, respectiv după ce ei au fost complet striviți și riscă să lase gol terenul pentru adversarii Americii. Spre deosebire, de țările baltice, care au decis să se urce cu arme și bagaje la remorca SUA de frica neo-imperialismului rus, conducerea României a ales această cale atât de frica naționalismului agresiv al Ucrainei, cât și de cea a instinctelor de dominație ruse unite cu cele maghiare într-un clește geostrategic letal.
În mod tradițional, în istoria recentă, România a încercat să se apere de aceste trei amenințări mizând pe parteneriatul strategic cu China, precum și pe cel cu SUA, pentru a contrabalansa hegemonismul rusesc, dar și pe o anumită cordialitate cu Rusia pentru a ține în frâu naționalismele ucrainean și maghiar. În ultimii ani, pe măsură ce rivalitatea strategică sino-americană s-a amplificat, inclusiv sub presiunea Washingtonului, conducătorii români au renunțat la acest multivectorialism, cu toate că el fusese o abordare de succes, pentru a paria de toți banii pe „calul american”.
În mod particular, la răcirea relației dintre România și China a contribuit și UE, atât dând curs intereselor corporatiste servite de diverși președinți ai Comisiei europene, erijată într-o suveranitate mai presus de suveranitatea statelor membre, cât și ordinelor venite din principalele capitale vest-europene doritoare să elimine concurența statelor central și est europene pe piața chineză, rezervându-și-o exclusiv lor.
Aceasta nu înseamnă nici că în arhivele diplomației române nu se păstrează intacte toate studiile și proiectele care au fundamentat parteneriatul strategic româno-chinez de-a lungul timpului (până în prezent), nici că la nivelul conducerii politice americanizate nu se înțelege importanța relației privilegiate cu China și, în general, importanța Chinei în lume, nici că în România, atât la nivelul populației cât și la nivelul unor elite politice și al unor lideri de opinie alternativi nu se păstrează, respectiv, simpatia pentru China și o fermă înțelegere asupra caracterului obiectiv, deci legic, necesar și inevitabil al solidarității de interese strategice dintre cele două țări. Această solidaritate obiectivă constituie fundamentul ferm al raporturilor româno-chineze pe termen lung.
Pe de altă parte, prin poziția ei geografică (incluzând calitatea de riveran al Mării Negre și de paznic al Gurilor Dunării), prin demografia, istoria și cultura ei, prin resursele sale naturale și umane, prin greutatea sa politică specifică, România constituie cea mai bună poartă pentru intrarea Chinei în UE, în Europa în general. Ea nu poate fi substituită de Ungaria, o țară mult mai mică și mai puțin populată, închisă în uscat și dotată cu resurse naturale mai modeste. Dimpotrivă, a miza simultan pe România și Ungaria, la care se pot adăuga în timp Serbia, Slovacia și Austria, înseamnă a obține pentru China un atu european de primă mână, care i-ar asigura prezența pe aproape întreg cursul navigabil al Dunării, până în inima Europei. Iată motivul pentru care România nu trebuie exclusă din planurile Chinei, chiar dacă în condițiile actuale ale dezordinii globale instalate după decesul ordinii americane unipolare și înainte de nașterea ordinii mondiale multipolare, Bucureștiul s-a distanțat în acțiunea politică reală de Beijing.
5. OBSTACOLELE ÎN CALEA COOPERĂRII CHINEI CU STATELE ECE. Provocările pentru cooperarea China-ECE pot fi grupate în trei categorii principale:
- Doctrinele UE de tip „mai întâi principiile” și „reducerea riscurilor”, care au ca scop crearea unor bariere ideologice în cooperarea dintre statele membre și China.
- Influența puternică a SUA în anumite țări din ECE. Sub influența americană, unele state din ECE (inclusiv România) au adoptat legislații care restricționează importul de tehnologii avansate chinezești în domenii critice, invocând îngrijorări că transferurile tehnologice ar putea permite Chinei să compromită sistemele de securitate națională, precum și cele ale alianțelor euro-atlantice.
- Reapariția protecționismului economic în cadrul UE, atât la nivelul uniunii, cât și la nivelul statelor membre, alimentată de îngrijorarea că dependența excesivă de importurile din China ar slăbi economia europeană, ar spori șomajul și ar limita autonomia strategică și securitatea membrilor UE. În consecință, au fost introduse politici pentru a încuraja relocarea producției în interiorul UE (inclusiv în România), în ciuda costurilor mai mari asociate.
Pentru a face față acestor provocări, formatul cooperării China-ECE ar trebui să valorifice oportunitățile de sinergie cu alte inițiative regionale de cooperare și guvernanță din regiune, cum ar fi Inițiativa celor Trei Mări și Strategia UE pentru Regiunea Dunării. În mod special, există un potențial de cooperare extinsă între statele de la Marea Neagră și China în domenii precum turismul, economia digitală, energia regenerabilă, tehnologiile verzi, sectorul bancar, dezvoltarea infrastructurii Nord-Sud, progresul tehnologic și combaterea traficului ilicit.
6. GEOPOLITICA RELAȚIEI DINTRE STATELE CEE, UE, SUA, RUSIA ȘI CHINA. Conform doctrinei chineze, cooperarea China-ECE ar trebui să fie lipsită de implicații geopolitice, ea întruchipând „un nou tip de relații internaționale”, caracterizat prin:
- un sistem de cooperare internațională deschis și inclusiv, care nu lasă afară nici o terță parte doritoare să se alăture;
- un angajament pentru o cooperare reciproc avantajoasă (win-win), cu o abordare prietenoasă și flexibilă în gestionarea diferențelor culturale, ideologice și politice;
- respingerea jocurilor de sumă zero;
- respect pentru interesele de bază și aspirațiile tuturor părților relevante (inclusiv terți, precum UE), dublat de un angajament ferm privind crearea unei platforme de cooperare unde consultarea și coordonarea pot acomoda interese altfel concurente.
În ciuda acestor principii, este evident că, prin angajarea de relații structurate cu statele ECE (fie membri UE, candidați sau vecini) ca și cum ar forma o entitate geopolitică unică și coerentă, China a obținut o anumită poziție geostrategică într-o zonă aflată tradițional sub influența unei alte mari puteri – UE, care, pe deasupra, este strategic legată de Statele Unite. Astfel, abordarea Chinei față de cooperarea cu Europa centrală și de est este privită diferit de aceste puteri occidentale.
Unii oficiali din cadrul UE se tem că influența crescândă a Chinei în Europa Centrală și de Est ar putea fi folosită de aceasta pentru a obstrucționa anumite politici comune europene referitoare la ea. De asemenea, liderii UE și unele capitale din Europa de Vest au exprimat îngrijorări că anumite țări din Europa Centrală și de Est (atât membre UE, cât și non-membre) ar putea folosi legăturile puternice cu China – fie bilaterale, fie multilaterale – pentru a-și consolida pozițiile de negociere în raport cu Bruxelles-ul.
De aceea, respectivii oficiali insistă că este în interesul UE să determine China spre a interacționa direct cu Bruxelles-ul (în primul rând sau exclusiv), mai degrabă decât cu șaptesprezece capitale individuale.
Dintr-o altă perspectivă, deopotrivă europeană și chineză, s-ar putea susține că, având în vedere dinamica complexă a relațiilor dintre puterile globale consacrate (SUA și Rusia) și cele emergente (UE și China), o UE fragmentată sau slăbită nu este în interesul strategic al Chinei.
Pentru China, „marșul spre vest” este crucial pentru a-și consolida poziția globală prin creșterea influenței sale pe continentul european. În atare context, China se confruntă cu provocări semnificative în a integra conceptual diversele segmente legate de cooperarea cu regiunea ECE în cadrul cooperării strategice UE-China.
După declanșarea războiului din Ucraina, majoritatea membrilor UE (deși nu toți) au ales să se alinieze strategiei SUA în Europa de Est și regiunea Mării Negre, ceea ce îi face și mai dependenți economic de SUA.
Faptul a afectat în mod special statele din Europa Centrală și de Est (ECE), evidențiind o potențială zonă în care cooperarea Chinei cu aceste țări ar putea prospera. Dacă acest scenariu se va concretiza, este de așteptat ca SUA să exercite presiuni suplimentare asupra statelor ECE pentru a evita cooperarea cu cel pe care îl consideră rivalul său strategic principal. Răspunsul acestor țări va depinde, probabil, de atractivitatea ofertei Chinei, precum și de poziția adoptată de UE la nivel global.
Indiferent de modul în care țările ECE privesc conflictul ce implică Rusia în Ucraina și ciocnirea ei mai amplă cu alianța euro-atlantică, această confruntare Vest-Est amplifică preocupările de securitate ale membrilor estici ai NATO și, în consecință, amenință cooperarea în cadrul Formatului 17+1. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât statele ECE au poziții diferite, uneori divergente, în ceea ce privește relațiile lor cu Rusia.
În abordarea regiunii ECE, China trebuie să ia mereu în considerare „factorul rus”, recunoscând că mai multe țări din regiune se simt dependente de NATO și SUA datorită garanțiilor de securitate pe care acestea le oferă împotriva unor posibile ambiții rusești. Justificat sau nu, Rusia este percepută ca fiind cea mai mare amenințare de către multe țări ECE. Acest aspect devine mai problematic pe măsură ce aspirațiile Rusiei de a juca un rol de lider global, adică de a deține un statut de prim rang într-o ordine multipolară post-bipolară, post-sovietică și post-americană, intră în conflict cu determinarea SUA de a-și menține statutul de unică superputere globală, în special în Europa de Est, destabilizând astfel arhitectura de securitate a regiunii. Din această perspectivă, relația strategică a Chinei cu Rusia poate să nu servească intereselor Chinei în regiunea ECE.
Mult va depinde de capacitatea Chinei de a fi percepută nu doar ca parte a soluției pentru criza din Ucraina, ci și ca un furnizor eficient de securitate și stabilitate în regiune. În acest scop, China trebuie să prezinte propuneri directe pentru rezolvarea crizei ucrainene, precum și strategii de reabilitare post-criză, care să ofere statelor ECE din cadrul Formatului 16/17+1 asigurări de securitate geo-economică – și potențial geopolitică – după încheierea războiului, indiferent de rezultat sau de termenii păcii.
Pe de altă parte, s-ar putea anticipa o reorientare a SUA dinspre Europa către regiunea Indo-Pacifică într-un interval relativ scurt de timp, întrucât acolo contracararea Chinei este strategic mai importantă. Această pivotare ar influența și cooperarea China-ECE. Dinamica comerțului global, care probabil va înfrunta alte șocuri, împreună cu politicile militare ale Chinei – în principal în Pacificul de Vest și, potențial, în Asia de Sud – ar putea să reducă atenția americană acordată Europei, micșorând astfel tensiunile cu Rusia, în schimbul unei intensificări a confruntării SUA-China.
O astfel de evoluție ar face consolidarea relațiilor Chinei cu statele ECE încă mai importantă. Pe măsură ce SUA va transfera mai mult din povara NATO către aliații săi europeni, China va putea exploata spațiul de manevră câștigat de statele ECE, lucrând în același timp pentru îmbunătățirea relațiilor generale China-UE.
După experiența dificilă a războiului din Ucraina, este posibil ca Europa / UE să fie confruntată cu o nouă apropiere între SUA și Rusia, petrecută în siajul reevaluării de către SUA a situației strategice generale. Casa Albă ar putea concluziona că, la Marea Neagră, a „luptat împotriva inamicului greșit”, în timp ce adevăratul său rival strategic se află în Marea Chinei de Sud. O astfel de reconfigurare nu ar aduce un confort securitar adițional pentru statele ECE, care s-ar putea trezi obiect, mai degrabă decât subiect, al acestui potențial acord. Printre alte rezultate, dependența Europei de energia rusească ar putea fi reactualizată, determinând țările cu pricina să caute asigurări substanțiale de securitate în noi direcții. China ar trebui să vadă aceasta ca pe o oportunitate de a întări cooperarea cu statele ECE, fiind pregătită să ofere garanții adecvate pentru securitatea lor economică.
În același timp, s-ar putea pune întrebarea dacă un parteneriat SUA-Rusia ar avea voința sau capacitatea de a exercita presiuni asupra UE pentru a reduce legăturile cu China. Deși puterea combinată a celor două superputeri ar putea permite o astfel de presiune, acest scenariu pare puțin probabil. Parteneriatul strategic dintre China și Rusia pare robust, atât de sine stătător, cât și în cadrul unor structuri multilaterale precum BRICS și Organizația de Cooperare de la Shanghai. Predicția mai realistă este că Rusia ar putea accepta o normalizare a relațiilor cu SUA și ar colabora cu administrațiile americane în gestionarea crizelor internaționale, dar nu ar fi de acord ca un astfel de parteneriat să se construiască în detrimentul alianțelor sale eurasiatice. În același timp, nici SUA nu are un stimulent suficient pentru a convinge Rusia să se opună Chinei.
Pe de altă parte, dacă Rusia câștigă în conflictul din Ucraina – ceea ce unii consideră probabil – sau dacă, cel puțin, Occidentul Colectiv este perceput ca fiind în pierdere, relațiile UE-Rusia s-ar putea reseta la un nivel superior. În acest caz, Rusia ar câștiga o influență semnificativă în afacerile UE, înlocuind într-o mare măsură SUA, care se va concentra din ce în ce mai mult în zona Indo-Pacifică. În astfel de circumstanțe, calitatea cooperării China-ECE ar depinde de calitatea relației Chinei cu Rusia, inclusiv în cadrul BRICS și SCO. China ar trebui să se pregătească pentru o asemenea posibilitate.
- ÎN LOC DE CONCLUZII. Realizările și provocările actuale ale strategiei de cooperare China-ECE indică faptul că această inițiativă a intrat într-o fază de consolidare. Această etapă ar trebui să scoată în evidență proiecte concrete, cu rezultate vizibile și măsurabile, care pot fi comunicate atât în regiune, cât și în afara ei. În același timp, atenția se cere îndreptată către abordări integrative, cuprinzătoare, vizionare și îndrăznețe.
Evaluările și recomandările sugerate în cadrul prezentului simpozion (textul complet al contribuției mele urmează să fie dat publicității de organizatorii seminarului) își propun să inspire părțile interesate și decidenții politici, subliniind împrejurarea că succesul cooperării China-ECE cere, în continuare, un efort considerabil.
