Ce este cu adevărat Europa? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să arătăm anume temelia care a determinat ca Europa să se dezvolte, să fie superioară, să se impună şi în final să fie. Temelia Europei constă în sinteza dintre civilizaţia Greco-Romană şi Creştinism. În acest sens, cultura greacă a conceput Cosmosul, care exprimă superioritatea şi ierarhia ordinii preexistente a naturii, pe care societatea şi omul trebuie să o imite. Ideile Cosmosului reprezintă maximul potenţial la care poate să ajungă lucrurile; forma cea mai perfectă pe care ele o pot atinge din interior. Cetatea ideală a lui Platon constă în realizarea acestei ierarhii la nivel politic şi social, astfel încît întîietatea oamenilor să fie determinată de criteriul apropierii faţă de lumea ideală a cosmosului. Prin urmare, conducătorii cetăţii trebuie să fie regii filosofi, care au înfăptuit ascensiunea în lumea ideilor, la nivelul contemplaţiei absolute, pentru a coborî către ceilalţi oameni spre a-i îndruma să trăiască în conformitate cu ele. Pe o treaptă mai jos se situează Războinicii care reprezintă forţa activă ce menţine realitatea în conformitate cu ideile. După ei, urmează Comercianţii care se ocupă de comerţ; oamenii simpli care se ocupă de activităţile cele mai inferioare şi sclavii care nu au nici o viziune şi care nu sunt capabili de nici o activitate.
Pe de altă parte, tot în acest context de idei, Aristotel a plasat în centrul sistemului său politic casta Războinicilor, pentru că filosofia lui nu este o filosofie a lumii ideilor, ci o filosofie a fenomenului, a faptului de manifestare a ideii în lucru. În orice caz, Războinicii şi oamenii ideilor sunt cei care au creat cultura Europeană. Imperiul Macedonian şi Imperiul Roman se bazează în totalitate pe aceste filosofii politice. Aceste Imperii au fost edificate de casta Războinicilor, care se caracteriza prin virtuţi militare, asceză, negarea materialităţii şi a contingenţei. Ea a dat naştere la Dreptul Roman, care este un simbol al culturii patriarhale europene.
Şi în acest context, în lumea cosmosului Grecesc, apare Hristos, ca o manifestare personală a divinului. Dumnezeu a devine om, pentru a-i arăta o cale omului către el şi a-i oferi o posibilitate de mântuire. Creştinismul l-a făcut pe om conştient de caracterul său păcătos şi i-a oferit posibilitatea să-l depăşească. Creaţia politică a Creştinismului este Monarhia, în care Biserica are rolul de a-l reconcilia pe om cu ordinea divină, iar Împăratul joacă rolul fenomenal de realizare a ei în viaţa seculară. Creştinismul este religia care pune un accent deosebit pe ideea de persoană şi individ, anume, din cauza faptului că în Creştinism Dumnezeu a devenit om. Şi acest om, este un om deschis către divin. Însă, odată cu Umanismul European, Creştinismul suferă o criză fundamentală, care constă în umanizarea divinului şi în reducerea vieţii individului la activităţile sale cele mai inferioare. Atunci are loc desacralizarea omului deschis către divin şi degradarea treptată a lui în cele mai mari adîncimi ale contingenţei. Pentru prima dată, aici putem întrevedea apariţia Individualismului Prometeic Modern, care îl priveşte pe Dumnezeu ca pe un tiran şi Cultura Europeană ca pe o tiranie în care el se simte un sclav. Cui îi corespunde de fapt simbolul Prometeului Modern? În prima fază, el îi corespunde castei comercianţilor care, datorită unei acumulări de capital a dobîndit o pondere socială şi politică semnificativă. Pînă să rîvnească la puterea politică, comercianţii existau şi îşi desfăşurau activitatea în mod normal şi organic în cadrul societăţii din trecut. Ei se ocupau şi atunci de comerţ, însă o făceau conducîndu-se de nişte valori superioare valorilor comerţului. Activitatea economică nu era subordonată materiei, ci ea făcea parte din crearea unei lumi culturale superioare. Societatea din trecut era conştientă că valoarea existenţei umane nu constă în averea materială şi că identificarea existenţei cu bogăţia şi avuţia este o boală şi o alienare. Burghezia modernă a vrut să distrugă societatea veche, pentru că virtuţile ei bazate pe mania şi obsesia bogăţiei le erau în ea restrînse. Dorind să obţină puterea politică şi să creeze un tip nou de societate-o oligarhie materialistă, burgezia a conspirat împotriva celorlalte caste superioare şi a uzurpat puterea firească de pînă atunci. Ea şi-a ucis propriii regi în timpul revoluţiilor burgheze (1642-1689 din Anglia şi 1789-1794 din Franţa). Pentru a avea o justificare creştină a activităţilor sale, Burghezia a inventat ideologia protestantă, care are la bază ideea că Creştinismul chiar constă în acumularea bogăţiilor şi că Dumnezeu îl ajută pe om în activităţile economice. Calvin a conceput doctrina predestinării, conform căreia omul este determinat prin destin să-şi aleagă un anumit tip de activitate economică şi Dumnezeu îi binecuvîntează îmbogăţirea sa. În veacurile următoare, cînd societatea capitalistă a fost definitiv edificată, nici nu a mai fost nevoie de această justificare creştină. Noua societate capitalistă nu mai are nevoie de Dumnezeu, ci stabileşte deja deschis hoţia, boala economică şi minciuna ca fiind idealurile sale şi criteriul superiorităţii sociale. Ea se distanţează definitiv de cultura clasică, pentru că cultura clasică presupune complet alte valori. În această ruptură se diferenţiază două Europe fundamental opuse. Europa Patriarhală, cu un sistem social ierarhic, care îşi creează modelul propriei elite, care are modelele ei sociale supraumane, care tinde mereu să se autodepăşească şi care îşi manifestă perfecţiunea în forma superioară a culturii. Şi, pe de cealaltă parte, Noua Europă Matriarhală, în care omul nu mai are bucuria de a trăi şi se dezintegrează în boala economică şi în anarhia instinctelor contingente.
Atenţia care era concentrată în trecut asupra planurilor ontologice superioare decade în societatea burgheză asupra raţionalităţii tehnice cu ajutorul căreia se administrează procesul economic. Aceasta e ceea ce a mai rămîne din metafizică. Această raţionalitate tehnică a omului nu mai controlează materia, ci îi este în totalitate subordonată şi doar îi administrează pasivitatea, contingenţa şi moartea, precum titanii care au distrus lumea zeilor olimpici sunt subordonaţi marii mame. Orice societate este androgină şi nu poate exista fără prezenţa elementului feminin care hrăneşte, conservă, păstrează; şi fără elementul masculin, care ordonează materia, îi conferă o formă şi o ierarhie. Cu toate că societatea capitalistă este orientată material, totuşi, ea îşi creează propria ierarhie şi propriii sclavi. Cei care sunt oprimaţi şi exploataţi în societatea burgheză, aşa cum au fost burghezii în societatea din trecut, sunt proletarii. Ei sunt inferiori faţă de burghezi pentru că nu au nici măcar viclenia necesară pentru a administra materia. Ei sunt invidioşi pentru că nu li s-a dat şi lor să soarbă din seva ei şi să se delecteze cu plăcerile ei.
Este evident faptul că degradarea treptată a ontologiei prin manifestarea pe scena istorică a burgheziei care administrează materia şi a plebei proletare care se abandonează în lipsa ei de formă a apărut în context creştin. Acest lucru a fost posibil datorită interpretării greşite a creştinismului de către protestanţi. Pentru ei Hristos este un anarhist care se revoltă împotriva oricărei puteri politice în favoare oamenilor slabi şi inferiori. Din cauza milei pe care Dumnezeu o are pentru om, Dumnezeu îi acceptă şi îi iartă condiţia lui păcătoasă. În acest caz, toate valorile se inversează, binele devine rău şi răul devine bine. Plebeii îi privesc pe oamenii puternici şi sănătoşi care impun la nivel social o morală ce presupune depăşirea condiţiei umane ca pe nişte exploatatori totalitari. Atunci ei vor să creeze o societate în care nu mai există nimeni şi nimic care să le depăşească propria inferioritate, în care să nu existe nici o ierarhie şi toţi să fie egali în contingenţă şi în dreptul de a face răul. Oamenii slabi,degeneraţi, bolnavi, cu disfuncţii sexuale se revoltă împotriva celor puternici şi crează o societate care restricţionează apariţia oricărui element cu adevărat creştin care presupune anume faptul că omul este păcătos şi este ceva ce trebuie depăşit. Prin mila sa faţă de om, Dumnezeu nu a acceptat păcatul, ci a arătat că imperfecţiunea umană poate fi transformată, păcatul poate fi distrus şi omul poate fi salvat.
Noua Europă dominată de discursul lumpenproletar îşi anihilează şi marginalizează treptat propria sa ierarhie ontologică şi se îndreaptă treptat împotriva propriei sale esenţe. Cel mai înalt nivel ontologic, potenţialul maxim la care poate să ajungă omul este lumea fenomenală a arhetipurilor şi ideilor divine. Acest potenţial maxim e redus de-a lungul istoriei pînă la potenţialul minim. Însă cît de mic poate fi acest potenţial? În sens platonic, materia care era în centrul modernităţii, exprimă doar foarte puţin lumea arhetipurilor şi a paradigmelor primordiale, ea este o iluzie şi o alienare a lor. Însă lumpenproletarul actual, care este şi simbolul ultimului european, decade la un nivel şi mai inferior, în ceea ce se numeşte noua lume virtuală, care este în acest context o falsificare a lumii materiale şi astfel o iluzie a iluziei şi o alienare a alienării. Această condiţie ontologică a fost deja descrisă în cadrul platonismului ca fiind cea mai inferioară posibilă şi ultimul stadiu înainte de inexistenţă. Ea se caracterizează prin prezenţa unei multiplicităţi compuse din mai multe unităţi incompatibile între ele care se combină haotic, actualizînd posibilităţile incompatibile. Această lume nu se poate organiza în nici o unitate şi nici un holism pentru a depăşi dualitatea contingentă. Arhetipurile s-au degradat într-o formă atît de joasă încît s-au transformat în nişte simulacre.
Anumite fenomene importante din secolele XIX-XX din cultura Europeană doar constată această criză a degradării ordinii masculine. Existenţialismul semnalează apropierea nimicului, estetica urîtului arată decadenţa socială, arta absurdă exprimă haosul existenţial şi lipsa de formă, iar transcendentalismul American e doar o încercare marginală de revenire la valorile clasice. Totalitarismul democratic în care se respectă toate drepturile lumpenproletarului se poate realiza pe deplin doar în aceste condiţii, însă pînă atunci el trebuie să-şi distrugă definitiv duşmanul: adevărata cultură europeană.
Ultimul european este prins în acest proces al dispariţiei. El este sustras în fiecare zi activităţilor sistemului, dar în sinea sa el intuieşte că în trecut era o altă lume. Exact ca şi Winston Smith, personajul principal din romanul „1984” a lui George Orwell, el se gîndeşte să-şi găsească un colţişor intim în care nu-l privesc teleecranele şi să înceapă să-şi scrie un jurnal în care să-şi amintească de lumea care a fost. E interesant că, la început, romanul a fost numit „Ultimul om din Europa”. În acest roman, civilizaţia occidentală ajunge la situaţia în care îşi creează un sistem totalitar împotriva realităţii care subordonează definitiv viaţa individului prin crearea la nivel social a unor algoritme ale alienării. Ultimul European oscilează între abandonarea în faţa acestor algoritme ale alienării şi revolta în împotriva lor prin care el va putea ajunge la propriile sale origini. În aceste condiţii există doar două monologuri posibile şi doar o conversaţie posibilă. Primul monolog este monologul nihilist al lumpenproletarului care este incapabil să respire aerul înalt şi rece al culturii europene, stricîndu-l cu natura sa inferioară. Al doilea monolog este monologul adevăratei Europe. Ca să anihileze cu adevărat esenţa Europei, care este de fapt “sexistă”, „patriarhală” şi „discriminatorie”, lumpenproletarul ar trebui să cenzureze şi să traducă în NewSpeak-ul său filosofia clasică, cultura clasică, muzica clasică şi matematica, care sunt antidemocratice şi încalcă drepturile omului inferior, după modelul din romanul lui Orwell.
În general, unica conversaţie posibilă constă în dialogul dintre cele două lumi. Subiectul care poartă conversaţia cu ultimul european este de fapt propria sa cultură. Conversaţia cu ultimul european cuprinde în sine toate conversaţiile posibile. Orice s-ar spune se încadrează în această schemă. Şi atunci cînd trecem de la monolog la conversaţie, ar trebui să ne întrebăm: Ce stă în spatele nostru – Temelia Europei sau Negaţia ei?
sursa: flux.md
