În toamna lui 1918, trupele proaspete și bine echipate (chiar supraechipate) ale generalului Pershing, comandantul suprem al corpului expediționar american, decideau soarta Primului război mondial. În ciuda acestui fapt și chiar dacă, contrar lui Foch, Pétain și Haig, Pershing a fost singurul șef aliat care să vrea să ducă războiul până la Berlin și să ocupe integral teritoriul german, puțini germani au nutrit la vremea aceea sentimente antiamericane. Ura celor învinși se îndrepta mai degrabă contra Angliei și, mai cu seamă, contra Franței: nu englezii erau cei care, încă de la sfârșitul luptelor, au menținut până în 1919 o blocadă economică care a dus la înfometarea a un milion de germani? Nu francezii fuseseră cei care impuseseră Dictatul de la Versailles înainte de a ocupa Ruhr-ul? Invers, efemera prosperitate pe care o cunoscuse Republica de la Weimar între 1925 și 1929 nu se datora ea creditelor americane? Chiar dacă criza economică mondială lovea America încă mai dur decât Germania, imaginea pozitivă a unei Americi, țară vastă, liberă, cu potențialități infinite, rămânea, printre germani, practic intactă.
Simpatia germană pentru America lui Roosevelt
Anul 1933 nu a alterat acest frumos tablou, dimpotrivă: propaganda național-socialistă și autorii politici serioși erau mai degrabă proamericani în primii ani ai regimului. Politica lui Franklin Delano Roosevelt, la putere din mai 1933, a fost primită cu favoare, chiar cu entuziasm și se făceau chiar eforturi de a se încuraja o paralelă între New Deal și național-socialism.
De fapt, cele două sisteme au fost percepute ca două variante ale unei ”a Treia Căi”, singura promițătoare, între capitalismul liberal și bolșevism. La fel ca național-socialismul, se constata, New Deal-ul încearcă să absoarbă șomajul de masă prin intervenția statului în domeniul economic; și de o parte și de cealaltă, o politică socială garanta securitatea materială a existenței. În Germania, la fel ca în Statele Unite, libera inițiativă, eșec evident, era de aici înainte controlată și stăpânită de statul planificator; aici, ca și acolo, o națiune pradă disperării și resemnării era în fine mobilizată și vitalizată de către un șef carismatic. Franța și Anglia, rămase fidele liberalismului burghez, erau condamnate la declin. În ce privește Uniunea Sovietică, ea nu putea decât cel mult să se mențină prin intermediul terorii. Numai germanii, italienii și, într-o mai mică măsură, americanii înțeleseseră că timpurile se schimbaseră.
Uneori, simpatiile național-socialiste pentru Roosevelt frizau idolatria. Colin Ross (1), jurnalistul cel mai briliant al celui de-al Treilea Reich, evocă, în 1935, impresia pe care i-a lăsat-o o conferință de presă la Casa Albă:
«Bineînțeles, surâsul rooseveltian este, dacă vrem, faimosul keep smiling american. Dar râsul și surâsul președintelui sunt mult mai mult decât acest lucru. Este un râs bazat pe suferință. Este expresia unui suflet, a unei experiențe a lumii care, fiindcă le cunoaște, deoarece le-a trăit, toată mizeria și toată disperarea universului, știe să surâdă și să aline prin tandrețe. Încărcătura imensă de muncă și de responsabilitate care apasă pe Roosevelt a gravat pe fața sa aceleași brazde ca pe cea a lui Adolf Hitler». Atitudinea pozitivă a național-socialismului față de Roosevelt și de New Deal se va modifica în 1935-1936, dar pentru a face loc unui scepticism prudent mai degrabă decât unei ostilități declarate. Mai mulți factori au contat, pe care observatorii germani nu i-au putut identifica în totalitate. Astfel, americanii au sfârșit prin a remarca măsurile antisemite luate puțin după venirea la putere a lui Hitler. Ei s-au alarmat, ei cei care gândeau că pot întoarce spatele certurilor europene și că pot regăsi vechiul lor izolaționism pentru a se putea ocupa mai bine de problemele lor interne: creșterea șomajului, sărăcia maselor largi, erodarea solurilor, îndatorarea statului etc. În plus, Roosevelt trecea, inclusiv în Germania, drept un apărător ardent al izolaționismului. Totuși, imigrația evreiască în Statele Unite, din ce în ce mai influentă, a intrat în legătură cu Brain Trust-ul lui Roosevelt, așa cum arată exemplul publicistului și sociologului Walter Lippmann. Începând din 1935, media și ”institutele științifice” au început să-i ”educe” pe americani, până atunci mai degrabă reticenți în materie, asupra pericolelor ”nazismului”. Dintr-odată, organizațiile germane și germanofone din America au devenit suspecte, supravegheate de tot felul de denunțători. Grupurile național-socialiste declarate nu erau singurele vizate: asociațiile culturale, muzicale sau folclorice au fost supravegheate, supuse șicanelor și tracasărilor.
Eșecul New Deal-ului
Cu toate acestea, național-socialismul asista (iar asupra acestui punct analiza și critica sa critică au fost adesea pertinente) la ruina progresivă și la eșecul final al politicii New Deal-ului.
În 1933, Roosevelt se lansase în bătălie cu un elan incredibil și chiar din primul trimestru, faimoasa ”Revoluție de 100 de zile” dusele la bun sfârșit mai multe reforme. Noua agravare a crizei economice mondiale și câteva falimente bancare răsunătoare în timpul ultimelor luni ale guvernării lui Herbert Hoover, adept 100% al liberalismului de piață, au paralizat pentru o vreme orice opoziție față de Roosevelt. Primăvara lui 1933 a marcat apogeul crizei: toată activitatea de creditare în SUA era practic înghețată și poate că Roosevelt ar fi putut atunci să naționalizeze dintr-odată sectorul bancar pentru a-și finanța revoluția. O ocazie la fel de mare nu s-ar mai fi ivit vreodată…
Dar rezistența se organiza. Mediile de afaceri, marea finanță, pe scurt Big Business-ul, au protestat împotriva intervențiilor dirijiste și planificatoare ale New Deal-ului, considerate ”contrare spiritului american” și au propagat mitul efortului individual și al inițiativei private. În ce privește statele Uniunii, ele au văzut în inițiativa lui Roosevelt de a crea o putere centrală puternică o violare a drepturilor lor tradiționale și fundamentale. În fine, Curtea Supremă a blocat extinderea puterii executive a președintelui și a torpilat proiectele sale de legi unul după celălalt.
Critica național-socialistă a realizat un bilanț dificil de contestat: Roosevelt eșuase pentru că nu știuse – și de asemenea poate pentru că nu putuse – să devină dictator. În fapt, președintele american, până de curând încă comparat cu Hitler, nu era un Führer iar Statele Unite, după Colin Ross, care astfel își vedea confirmată teza ”eșecului melting pot-ului”, nu erau, în cel mai bun caz, decât ”popoarele unite ale Americii”: ele nu formau nici un stat în sensul european al termenului, nici o națiune politic unită. Democrația care se manifesta în cazul acesta prin intermediul luptei puterilor particulare și al lobbyurilor triumfase în fața dictaturii dorite. Acesta este motivul pentru care Roosevelt nu putea atinge niciunul dintre obiectivele New Deal-ului. Reformele de profunzime au făcut loc imediat propagandei; dar propaganda nu putea reuși decât dacă își căuta (și își găsea) un adversar, o țintă.
Analiza critică a lui Giselher Wirsing față de New Deal-ul lui Roosevelt
În timpul celui de-al Treilea Reich, Giselher Wirsing a fost unul dintre acei jurnaliști care, deși făcuseră sacrificii riturilor obligatorii ale propagandei oficiale, au fost totuși capabili de analize de calitate. În 1938, într-o serie de articole redactate pentru Münchner Neueste Nachrichten și, anul următor, în texte mai importante scrise pentru revista pe care o conducea, Das Zwanzigste Jahrhundert, Wirsing descrie cauzele eșecului New Deal-ului: aceste lucrări, de un înalt nivel intelectual, sunt chintesența numeroaselor reportaje, articole, broșuri și studii științifice apărute în Germania între 1935 și 1939 pe tema Statelor Unite. În 1942, Wirsing grupa eseurile sale într-o lucrare intitulată Der maßlose Kontinent – Roosevelts Kampf um die Weltherrschaft (Continentul lipsei de măsură; lupta lui Roosevelt pentru dominarea lumii) (2). Chiar dacă, în această operă, Wirsing reafirmă că New Deal-ul, chiar dacă ar fi reușit, nu ar fi avut în cele din urmă decât rezultate firave, pana sa de jurnalist este aici mai ascuțită: între timp, Statele Unite intraseră în război împotriva Germaniei.
«Politica agricolă este domeniul – scrie Wirsing – în care New Deal trebuia să suporte eșecul moral cel mai arzător, chiar dacă Henri Wallace, ministrul agriculturii al lui Roosevelt, … ar fi relevat carențele sistemului agrar din SUA. Politica agricolă a New Deal-ului a devenit o juxtapunere de expediente care au permis cu siguranță ușurarea greutății crizei, dar nu au dus niciodată realmente până la capătul acesteia. Pentru Wallace, problema-cheie a agriculturii mecanizate americane era supraproducția în timpul în care piața mondială se diminuase ca urmare a măsurilor autarhice luate în lumea întreagă. Astfel, New Deal-ul, în loc să angajeze bătălia pentru producție, a făcut invers: el a făcut totul pentru a limita producția. Aceasta este ideea fundamentală care a inspirat Agricultural Adjustment Act (AAA) din 1933. O politică agricolă cu adevărat constructivă nu ar fi trebuit niciodată să se sprijine pe o analiză la fel de negativă în vreme ce excedentele înregistrate în sate contrastau cu carențele cele mai înfricoșătoare în mediul urban».
Stabilizarea prețurilor agricole, practicată în mod curent astăzi, a fost atunci anticipată de metode extrem de brutale: îngroparea cărnii de porc, deversarea în mare a tone de fructe coapte, incendierea câmpurilor de bumbac: toate aceste măsuri erau exact contrariul acelor Ernteschlachten (bătălii pentru recolte) național-socialiste. Ele au fost considerate de către capitaliști ca tipice pentru ”dirijismul de stat” iar de către comuniști ca… tipice ”capitalismului”…
Când abundența devine un flagel
Anticapitalist de inspirație naționalistă și romanică, Wirsing a definit bine realitatea punând în lumină o contradicție inerentă mai multor elemente ale New Deal-ului: hiatusul între intervenția statului, proprie New Deal-ului, și axiomele unui liberalism aproape dogmatic:
«Wallace va adopta un demers mecanic bazat pe teoria puterii de cumpărare. El va constata că agricultorul american produce prea mult în toate domeniile, că scăderea prețurilor devine de neoprit și că îndatorarea amenința să asfixieze ansamblul sistemului agrar. De aici el a concluzionat că trebuia ca producția să fie limitată până în punctul în care oferta, astfel redusă, se va armoniza cu cererea. Teorie perfect conformă cu liberalismul clasic… Or, inițiatorii acestei politici agricole, care l-au convins – printr-o serie întreagă de măsuri coercitive – pe agricultor să nu-și mai cultive pământurile și să-și distrugă recoltele, s-au considerat niște revoluționari. Ei au ajuns efectiv să facă să crească venitul agricol net de la 4,4 miliarde de dolari în 1933 la 7 miliarde în 1935, dar această creștere rapidă a prețurilor se datora în bună măsură secetei catastrofale din 1935, tornadelor de nisip și inundațiilor din anii 1936-1937. Paradoxal, Roosevelt vedea în secetă cel mai bun aliat al său: cu AAA, seceta era cea care crescuse miraculos puterea de cumpărare în agricultură. Industria bunurilor de consum, care îl susținea pe Roosevelt, putea fi satisfăcută de rezultate».
Natural, nici Wirsing nici Colin Ross (care va publica, tot în 1942, Die „westliche Hemisphäre” als Programm und Phantom des amerikanischen Imperialismus [Emisfera occidentală”, program și spectru al imperialismului american]) (3) și nici de altfel exploratorul suedez Sven Hedin, cu siguranță simpatizantul lui Hitler cel mai celebru, nu au uitat să semnaleze că în Germania intervenția statului se inspira din concepțiile doctrinare macro-economice verificate în vreme ce în Statele Unite ea rămânea confuză și contradictorie. Fapt este că în Germania, și nu numai din cauza reînarmării, șomerii au dispărut (asupra acestui punct, regimul fără îndoială a exagerat meritele proprii: ocuparea integrală a locurilor de muncă u a fost realmente niciodată atinsă, nici măcar la începutul războiului) în vreme ce în SUA rezultatele au rămas mediocre în ciuda organizării lucrărilor de necesitate publică și a Serviciului de Muncă. În Germania, dictatura, dar și marea tradiție germană a socialismului de stat și-au produs efectele. Aceste două elemente nu existau în Statele Unite. Să-l ascultăm pe Wirsing cum rezumă problema agrară în Statele Unite, știind că observațiile sale sunt valabile pentru ansamblul New Deal-ului:
«Tendințele regionaliste și particulariste nu se s-au manifestat nicăieri de o manieră mai clară decât în chestiunea agrară. Când regiuni întregi au fost amenințate subit de un nou flagel, așa cum a fost cazul Middle East-ului amenințat de tornadele de nisip din 1934-1935, sau cazul statelor de pe albia fluviului Mississipi de inundațiile devastatoare din anul 1937, Congresul a acceptat să deblocheze uneori fonduri importante. Dar sistemul democratic a împiedicat o îmbinare fericită a diverselor măsuri punctuale în cadrul unei planificări globale care să fi înfrânt orice rezistență. Din cauza neputinței Congresului, a prostiei acelor Governors ai statelor, a grupurilor de interese etc…, guvernul lui Roosevelt nu a putut niciodată să depășească obstacolul…».
Excelentele proiecte ale lui Roosevelt sunt torpilate de interesele corporatiste private
Lista proiectelor guvernamentale torpilate de către Curtea Supremă, fie că e vorba despre legea pensiilor lucrătorilor de la căile ferate sau declararea ca ilegală a Agricultural Adjustment Act, în 1936 este, și ea, infinită. Roosevelt a încercat cât a putut să dezamorseze opoziția introducând în Curtea Supremă judecători favorabili politicii sale și atașând opozanților săi ”supleanți” cu drept de decizie (americanii spun: ”to pack the Court”); manevra a eșuat. Proiectul său favorit, mai ales crearea unei Tennessee Valley Authority, a rămas literă moartă. Roosevelt dorea amenajarea văii fluviului Tennessee prin construirea aici a unor mari baraje și a unor impozante centrale electrice cu scopul de a împiedica inundațiile, de a permite irigațiile și de a furniza agricultorilor energia electrică ieftină de care aveau cea mai mare nevoie pentru creșterea vitelor de lapte și carne, fără a mai pune la socoteală programele de reîmpădurire și terasare. Pe teren, toate acestea au reușit. Până în ziua în care companiile private de electricitate au sabotat această politică energetică și aceste planuri grandioase de punere în valoare a solului american.
Dacă comparația dintre intervenționismul american și intervenționismul german a arătat până la ce nivel era hazardat să se vorbească, în calitate de observatori germani, de afinități, chiar economice, între național-socialism și New Deal, a devenit ușor ușor evident că Roosevelt și Hitler aveau, în materie de comerț exterior, concepții diametral opuse.
Războiul comercial: autarhie contra liber-schimbism
Această opoziție, care a fost factorul decisiv al intrării SUA în război, a dat național-socialismului ocazia să studieze de aproape imperialismul american (închizând bine-înțeles ochii asupra propriului imperialism). Încă din 1933, relațiile economice germano-americane s-au deteriorat. Economia dirijată germană, care tindea spre reînarmare și autarhie, diminua și planifica importurile, adapra exporturile la importuri grație unor acorduri de compensare și instituirii unor taxe de schimb de mai multe niveluri. Principiul german ”marfă contra marfă” și monopolul statului în materie de comerț exterior au condus, prin intermediul acordurilor bilaterale de clearing și al tehnicii ”repartizării devizelor” la o bilateralizare a schimburilor.
S-a intuit de atunci că politica americană a liberului schimb, acel „open door policy”, a întâlnit o rezistență din ce în ce mai puternică: dezvoltându-și relațiile economice cu America Latină, germanii au reușit chiar să-i elimine pe americani și pe englezi de pe piețe atât de importante cum ar fi Argentina și Brazilia. Odată cu pactul germano-sovietic și cu victoriile succesive ale forțelor Axei, americanii au întrevăzut spectrul împărțirii pieței mondiale (4): ei s-au temut din ce în ce mai mult să nu fie handicapați economic și comercial în zone din ce în ce mai vaste; în plus, mâna de lucru ieftină a țărilor Axei risca chiar să sape pozițiile lor economice concurențial peste tot.
În 1941, anul atacului german împotriva Uniunii Sovietice, geopoliticianul german Karl Haushofer a publicat studiul său intitulat ”Blocul continental” (5). Acest bloc continental devenise coșmarul Statelor Unite. În acestă optică, Germania, Rusia, Japonia și teritoriile pe care ele le controlau, deci și Africa de Nord, China și Coreea, ca și ansamblul balcanic, trebuiau să formeze un bloc militaro-economic de care s-ar fi izbit ambițiile anglo-americane de hegemonie mondială. Finalmente, pământul ar fi câștigat în fața mării, economia de stat asupra liberului schimb, autoritarismul asupra democrației căci marele spațiu își urma propria sa lege în vreme ce liberalismul, implicând peste tot norme aparent obiective, era constrâns să intervină peste tot și să postuleze în întreaga lume condiții de acțiune uniforme.
În Statele Unite, reacția împotriva acestei perspective a unui bloc continental s-a transformat rapid în isterie, mai ales din calcul propagandistic: după 1937, Roosevelt dorea războiul cu Japonia. Începând din 1939-1940, el va dori și războiul cu Germania. El descria ca pe o ”insuliță neputincioasă” (!) o națiune ca Statele Unite al cărei volum al comerțului exterior, grație unei piețe interne gigantice, nu atingea în epocă decât 5 sau 6%. În discursul său din 10 iunie 1940, pronunțat în Virginia, Roosevelt proclama: «Pentru mine însumi ca și pentru zdrobitoarea majritate a americanilor, existența unei astfel de insulițe este un coșmar înfricoșător, acela al unui popor fără libertate, coșmarul unui popor înfometat, încarcerat, înlănțuit, al unui popor hrănit zi de zi de către gardienii nemiloși care domină celelalte continente și care nu au pentru noi decât dispreț». Iar Walter Lippmann adăuga la 22 iulie 1940 în revista Life: «Dacă cartelurile etatizate ale puterilor Axei ar stabili un bloc continental eurasian din Irlanda în Japonia, consecințele pentru Statele Unite ar fi scăderea nivelului de trai, creșterea șomajului și o economie reglementată. Dispariția libertăților liberalismului nostru ne-ar obliga dintr-odată să ne adaptăm puterilor Axei». Și el concluziona: «Fapt este că o economie liberă așa cum o cunoaștem noi, cetățenii americani, nu poate supraviețui într-o lume supusă unui regim de socialism militar».
O lume prea mică pentru două sisteme
La 9 iunie 1941, Henry L. Stimson, ministru al apărării, declara la Academia militară West-Point (6): «Lumea este prea mică pentru două sisteme opuse». Este frapant să constați cum campania lui Roosevelt împotriva Germaniei începuse deja în 1937, adică înainte de Anschluß și de anexarea Cehoslovaciei, chiar înaintea crimelor colective comise de național-socialiști. Dimpotrivă, ea a coincis cu momentul precis în care eșecul New-Deal-ului a izbucnit în plină zi. Comentariul lui Giselher Wirsing:
«Vara lui 1937 a fost momentul marii răsturnări. Nu numai din punct de vedere politic, ci și economic. În momentul în care președintele a suferit un eșec în fața Curții Supreme, un nou declin economic brutal s-a declanșat… În industrie și agricultură s-a anunat o scădere generală a prețurilor. Industria și comerțul constituiseră importante rezerve în așteptarea noilor creșteri. În același timp, sub presiunea Big Businnes-ului și a Congresului, președintele redusese semnificativ cheltuielile federale și tăiase sume importante din bugetul relansării economice și al ajutoarelor sociale… Aceasta a fost ”depresiunea Roosevelt”. În primăvara lui 1938, se înregistrau din nou 11 milioane de șomeri. Arsenalul de legi al New Deal-ului, deja incoerent în el însuși, se dovedea neputincios în fața slăbiciunilor structurale… S-a elaborat pentru agricultură un Agricultural Adjustment Act, o nouă versiune, dar inspirată de principii vechi: o limitare draconică a culturilor… Legea asupra salariilor și muncii a fost vidată de substanță. În toate domeniile, niciun progres în raport cu anul 1933…».
Supapa lui Roosevelt: politica externă
Sven Hedin (7) a remarcat că salariile plătite de Works Progress Administration (WPA) pentru lucrările de ajutorare a șomerilor nu depășeau 54,87 dolari pe lună. Chiar securitatea socială nu a fost radical transformată de către New Deal. Iată bilanțul pe care-l face Sven Hedin:
«În iulie 1939, Social Security Bulletin răta că pensiile din SUA atingeau, pe persoană și pe lună, 19,47 dolari. Dar în Alabama, nivelul nu depășea 9,43 $, în Carolina de Sud, 8,18 $ pe lună, în Georgia 8,12 $, în Mississipi 7,37 $ iar î Arkansas numai 6 $! Cine descoperă amara realitate americană din spatele sloganurilor oficiale nu poate decât să măsoare eșecul lui Roosevelt în politica internă. Mulți au remarcat că acesta a fost unul dintre factorii determinanți ai recursului la aventura exterioară».
Acest punct de vedere a fost împărtășit de milioane de americani și chiar și astăzi istoricii critici la adresa lui Roosevelt aderă la el. ”Discursul carantinei” din 5 ocatombrie 1937 a marcat debutul unui veritabil război rece împotriva Germaniei și Japoniei. Chiar dacă ținem cont de conflictul sino-japonez, cuvintele lui Roosevelt sunt destul de enigmatice:
«Popoare și state inocente sunt sacrificate în mod crud unui apetit de putere și de dominație ce ignoră sensul dreptății… Dacă astfel de lucruri s-ar putea produce în alte părți ale lumii, nimeni nu trebuie să-și imagineze că America ar fi scutită, că America ar fi ocolită și că emisfera noastră occidentală nu ar putea fi atacată… Pacea, libertatea și securitatea a 90% din umanitate sunt compromise de cei 10% care ne amenință cu prăbușirea întregii ordini internaționale și a dreptului în întregime… Atunci când un rău se răspândește ca o epidemie, comunitatea trebuie să-l pună pe bolnav în carantină pentru a proteja colectivitatea».
”Emisfera occidentală” contra blocului continental
Național-socialiștii au văzut clar că ideea rooseveltiană de emisferă occidentală” (ale cărei limite de intervenție nu au fost niciodată precizate!) era impregnată de o voință de hegemonie mondială direct opusă ambițiilor lor proprii, mai degrabă continentale. Declinul Angliei (în acea epocă, fenomenul a suscitat în Germania o multitudine de comentarii în mediile jurnalistice și științifice) (8) poziționa Statele Unite în rolul urmașului, dar un urmaș care apărea mai agresiv încă decât de cujus. Atunci când se anunța (sau deja începuse) lupta cu Statele Unite, în 1942-1943, mai mulți autori germani au început să studieze acest nou imperialism iar concluziile lor par a fi la fel de nepotrivite ca analizele marxiste care au fost ulterior publicate despre SUA. În lucrarea sa Imperium Americanum (9), apărută în 1943, Otto Schäfer relatează despre ”extinderea sferei de putere a Statelor Unite” după decăderea Angliei, războiul împotriva Spaniei, achiziționarea Canalului Panama, controlul Caraibelor până la penetrarea în Canada și în America Latină. Schäfer își ilustra cuvintele printr-un bilanț statistic al politicii americane de investiții în străinătate.
Helmut Rumpf, specialist în drept public, descria în 1942, în cartea sa Die zweite Eroberung Ibero-Amerikas (A doua cucerire a Americii iberice) (10), punerea la punct și furtul economic al Mexicului și al Americii centrale de către SUA.
Albert Kolb (11), în fine, se apleca asupra relațiilor cu Filipinele, Hans Römer (12) asupra ingerințelor americane în războaiele civile din America centrală, iar Wulf Siewert (13), în Seemacht USA (Puterea maritimă a SUA) asupra dezvoltării marinei americane sub Roosevelt, care inspira dincolo de Atlantic un entuziasm vecin cu fervoarea pe care cândva o inspirase în Germania flota lui Wilhelm al II-lea (păstrând proporțiile, căci US Navy urma să cunoască un viitor mult mai fericit decât flota imperială germană). Ideea de bază a acestei literaturi abundente, prezentând, foarte adesea, un nivel științific extrem de onorabil, este că doctrina Monroe, defensivă la momentul conceperii și proclamării sale (1823), fiindcă ea trebuia să apere continentul american împotriva oricărei intervenții europene, devenise de multă vreme o doctrină ofensivă autorizând intervenții nelimitate în ”emisfera occidentală”. Era ca urmare firesc ca publicistul american Clarence K. Streit (14) să sfârșească prin a reclama (în 1939) o fuziune între SUA și Marea Britanie și ca Walter Lippmann să conceapă crearea unui super-stat regrupând – sub conducere americană – toate țările ”atlantice” conduse de capitalismul liberal.
Germanii i-au subestimat pe americani
Un economist așa de serios ca Friedrich Lenz (15) afirma încă în 1942, în cartea sa Politik und Rüstung der Vereinigten Staaten (Politica și armamentul Statelor Unite), că producția de război în SUA era mult prea lentă pentru a reprezenta pe termen scurt un pericol pentru Germania. Capitalismul liberal, pe care New Deal-ul nu făcuse decât să-l zgârâie puțin, era incapabil, asigura Lenz, să-și asume conducerea fermă pe care o implică o politică de înarmare. Lenz mergea până la a susține că în 1941, «SUA nu puteau alinia decât 425 de tancuri grele». Or, chiar dacă obiectivele de producție anunțate de Roosevelt la 6 ianuarie 1942 (60.000 de avioane, 35.000 de tancuri și 20.000 de tunuri antiaeriene pentru 1942, 125.000 de avioane, 75.000 de tancuri și 35.000 de tunuri antiaeriene pentru 1943) nu au fost niciodată atinse, iar dezvoltarea rapidă a armatei a antrenat dincolo de Atlantic grave dificultăți, Statele Unite, aprovizionând masiv Armata Roșie, nu au adus mai puțin germanilor proba irefutabilă a eficacității producției lor de război.
Sven Hedin el însuși afirma: «La manevrele din toamna lui 1941 armata americană era echipată cu puști mitralieră și blindate de lemn și carton presat, la fel ca Reichswehr-ul de după 1919». După manevre, generalul McNair declara că ”doar două divizii sunt în stare să se bată». Și adăuga Sven Hedin: «În 1940, forțele armate nu numărau decât 250.000 de oameni. Or, Victory Program american prevede pentru asaltul contra Germaniei un efectiv de 6,7 milioane de oameni repartizați în 215 divizii. Cum va putea Roosevelt să le formeze, să le antreneze, să le înarmeze pentru ca ele să vină de hac diviziilor experimentate ale Germaniei și aliaților ei?».
Desigur, în epocă, cucerirea bogățiilor rusești părea reușită pentru Germania iar japonezii mergeau din succes în succes. Dar paradoxul este că această subestimare a Statelor Unite era datorată unei analize pertinente a eșecului New Deal-ului! Eșecul economic și social al Statelor Unite a găsit pur și simplu o supapă în domeniul ecoomiei de război… Cu toate acestea, se dezbătea, în vremea celui de-al Treilea Reich, despre consecințele unei eventule înfrângeri a Axei în fața Statelor Unite: Friedrich Lenz afirma că după eșecul capitalismului liberal și succesele statelor totalitare (printre care el număra cu generozitate Uniunea Sovietică, chiar dacă aceasta trecuse între timp în tabăra adversă), prăbușirea chiar a acestor state va antrena o regresie fără precedent în istoria mondială: «A promite restabilirea civilizației liberale a secolului XIX pe ruinele sistemelor totalitare din Germania, Italia sau Japonia și poate chiar al Rusiei sovietice este o poziție reacționară», Lenz adăugând cu o ironie feroce: «Poate că Thomas Mann va fi atunci noul praeceptor Germaniae al acestei civiizații liberale? ».
Idealul social al „Park Avenue”. Ideea americană accelerează sau încetinește istoria?
Giselher Wirsing scrie polemic împotriva intrării în război a SUA avansând argumente sociale:
«Park Avenue va dirija oare lumea? În ce scop? S-a calculat că în 1927, cele 4000 de familii care locuiesc aici cheltuiesc un buget anual global de 280 de milioane de dolari. Din acest total, 85 de milioane au fost cheltuite pentru a întreține garderoba acestor doamne și a fiicelor lor… Pentru a se hrăni, aceste 4000 de familii au cheltuir 32 de milioane de dolari iar pentru bijuteriile lor, 20 de milioane pe an!… Iată civilizația pentru care ar trebui să se ducă bătălia! Și pentru care vor trebui să moară soldații chinezi, indieni, australieni, englezi, sud-africani, canadieni și egipteni!… Pentru care libertate? Pentru cea a Park Avenue, cea de a drena miliardele din lume întreagă. Pentru libertatea de a profita de război».
Dar ce fel de ordine ar oferi America victorioasă lumii? Pronosticul cel mai seducător este cel pe care l-a propus Carl Schmitt într-un articol (16) publicat în revista Das Reich din 19 aprilie 1942 și intitulat «Beschleuniger wider Willen oder Problematik der westlichen Hemisphäre» (Acceleratorul istoriei în pofida lui însuși, sau problema emisferei occidentale); Schmitt își justifică pronosticul subliniind propensiunea obligatorie a Statelor Unite de a viola celelalte marii spații și incapacitatea lor de a crea pentru ele însele un mare spațiu (Grossraum) coerent și circumscris:
«Încercând să prelungească puterea maritimă și dominația mondială britanice, președintele Statelor Unite nu numai că a primit de la această moștenire părțile cele mai avantajoase; el s-a plasat ipso facto sub legea care guverna în secolul trecut existența politică a Imperiului britanic. Anglia devenise gardiana tuturor ”oamenilor bolnavi”, începând cu cel de pe Bosfor, până la maharajahii indieni și la sultanii de tot felul. Anglia era o frână în dezvoltarea istoriei mondiale… Când Roosevelt a părăsit terenul izolaționismului și al neutralității, el a intrat, fie că a vrut, fie că nu, în logica retardantă și rigidizatoare care a fost cea a imperiului mondial britanic».
Carl Schmitt continuă:
«În grabă, președintele american a proclamat venirea ”secolului american” cu scopul de a coincide cu linia ideologică americană tradițională, îndreptată teoretic spre viitor și tot felul de forme de inovație așa cum a demonstrat-o dezvoltarea spectaculoasă a Statelor Unite în secolul XIX. Și aici, ca în toate etapele importante ale istoriei politice americane recente, ne împiedicăm în contradicțiile inerente acestei emisfere care a pierdut orice coeziune interioară. Dacă Roosevelt, intrând în război, a devenit unul dintre marii încetinitori ai istoriei mondiale, încă mai merge; ar fi deja mult. Dar vacuitatea deciziei anihilează orice efect autentic. În felul acesta se împlinește destinul tuturor celor care își lansează barca în maëlström-ul istoriei fără ca interior ei să fie definiți (ohne Bestimmtheit des inneren Sinnes). Nu sunt nici oameni care impulsionează mișcarea, nici mari agenți ai întârzierii: ei nu pot sfârși decât… ca acceleratori în ciuda lor înșile…».
Ideile de ”mare spațiu” (17), a căror paternitate nu aparține național-socialiștilor dar pe care le-au recuperat pentru a camufla și justifica propriile lor ambiții, au murit, pe câmpul de bătălie, în fața ”gândirii globale” a americanilor și milioane de germani, și astăzi încă, spun că sunt mai ușurați în felul acesta. Dar această constatare nu infirmă deloc critica ce a fost făcută cândva, sub Hitler, capitalismului american și nici ideea grandioasă de a servi pacea prin crearea de mari spații închise puterilor geopolitic străine. Am putea chiar să prevedem că americanii vor deveni gardienii ordinii trecute, conservatorii formelor politice revolute. În perspectiva unei emancipări europene care nu va putea conta, foarte clar, decât pe propriile forțe, va trebui să distingem, în ideile acestei epoci, între ceea ce ție de nevoi de ceea ce este propagandă și ceea ce ar merita o aprofundare mai amplă.
Traducere Cristi Pantelimon
http://www.archiveseroe.eu/amerika-a48296260
Din păcate, notele materialului nu sunt disponibile pe site-ul din care am făcut traducerea. Am păstrat totuși numerotarea lor sperând într-o posibilă viitoare recuperare a acestora (n. tr.)
