|
Conspiraţia de dragul conspiraţiei e… neputinţă. |
Conspiraţia reprezintă încercarea unor aspiranţi la putere de a-şi impune voinţa asupra altora prin alte mijloace decât cele consacrate, legitime. Este adevărat, conspiraţiile pot fi şi legitime, tocmai pentru că deţinătorul actual al puterii este nelegitim. Adeseori, conspiraţia reprezintă o formulă insidioasă de acces la putere şi nimic mai mult. Mai ales atunci când confiscă maşinăria de vot, tocmai pentru a părea că e consacrată (legitimă). Dar nu reuşeşte, întocmai ca în mitul satului rusesc prosper şi proaspăt făcut de Potemkin pentru împărăteasa Rusiei în sec. XVIII, democraţia conspiratorilor neputincioşi este doar o maşină de vot confiscată. Aspiraţia către putere în sine este ineptă, pentru că lasă lumea fără direcţie. Pentru că principala hrană a neputincioşilor este ordinea organică, direcţia. Nu degeaba Eminescu îi numeşte "pătură superpusă" iar procesul prin care se manifestă în societate "superfetaţie". Conspiraţia neputincioasă este puterea fără ideal si, adeseori, chiar fără scopuri. Inteligenţa socială decade, devine viclenie şi, odată cu ea, şi omul, care devine un fel de Gollum (filmul "Stăpânul Inelelor")/Golem (mitologia evreiască semnifică amorfoza, amorful şi mortificarea până şi a formei).
Până "la criză", se spunea că urmărirea fericirii individuale este suficientă: politica cu politica, "proletarii" cu bani – zisa clasă de mijloc fără idealuri – îşi vedeau de soarele de pe plajele Greciei. Problema este că principalul combustibil al crizei sunt tocmai … fericirile individuale devenite scop în sine.
Neputinciosul este acel ins care aspiră, vrea mai mult, dar nu poate justifica vrerea. Unul dintre cei mai mari neputincioşi ai lumii este un neica nimeni, John Cassidy, despre care The New Yorker din 28 martie se întreabă dacă nu cumva a cumpărat guvernul SUA din moment ce, acuzat fiind de manipularea pieţei (insider trading), este pe punctul de a scăpa basma curată. Asta după ce a scris un cec de 616 milioane de dolari Comisiei pentru Supravegherea Pieţei Derivatelor (Securities and Exchange Commission). Că omul are o problemă cu lumea, în sensul că nu dă doi bani pe ideea de "gura lumii" – dreptatea populară, este şi faptul că tocmai cumpără "Visul" de Picasso şi o casă pe malul mării, dând pe ambele 115 milioane de dolari. Luaţi de-aici neoliberalism! Înainte oamenii învăţau ceva de la bogaţi. Pentru că bogăţia era aşezată. Sub umbrela suzeranităţii, a protecţiei aristocratice, a funcţionat un model milenar al protecţiei sociale, care e recent numai pentru cine are memoria culturală foarte scurtă. Cât a rezistat statul bunăstării în contemporaneitate? 40 de ani, 50?Acum, cei cu bani, n-au nimic. Decât bani. Sunt neputincioşi. Nu mai protejează pe nimeni. Societatea a murit. E butaforie.
În Vest va apărea, cu certitudine, un spaţiu al unei viitoare revoluţii sociale. În viitorul oarecum previzibil. Proletariatul, cei ce muncesc, îl vor căuta pe Mr Cohen, care-o fi la momentul respectiv, şi-l vor scutura. Asta după ce se va fi strecurat printre zăbrelele statului poliţienesc (care arestează mai degrabă idei decât infractori). Dar pentru asta e nevoie ca mai înainte, să se reconstituie masa critică a celor care cred în ceva. Pentru că şocul viitorului nu este, cum credea Toffler, axat pe problematica însingurării, ci, pe eterna hoţie. Numai că jaful acum are vitrina respectabilităţii corectitudinii politice şi, în plus, regele nu mai există. Pentru că principalul rezultat la globalizării a fost decapitarea elitelor prin dezesenţializarea mesajului public, reducerea lui la externalităţi (terorism) sau chestiuni particulare (căsătoriile între persoanele de acelaşi sex). În plus, cohortele de educaţi au ajuns să fie îndopaţi cu ştiinţa exactităţii lucrului minor. Elitele, cei care mai ştiu ceva, nu au şcoli. Nu mai există curente, nici măcar certuri între idei, şcoli, curente. Acum ori eşti neoliberal, ori duşman public. Fenomenul se explică prin culegerea roadelor a peste 20 de ani de educaţie în precizia nesmnificativului. Educaţia a ajuns în etapa în care prostia se învaţă cu exactitate. Incompetenţa s-a instituţionalizat, atât în mediul privat cât şi în cel public. Incapacitarea spirituală se propagă în societate cu sârguinciozitatea apei dintr-un furtun de pompieri, la cea mai mare presiune. Singurii care mai fac carte sunt cei care "învaţă calculatoare": mânuitorii de obiecte. Cum obiectul dominant este computerul, homo faber este informatician azi. În trena lui vin cei care culeg căpşuni aiurea în lume, că nu şi-au găsit locul într-o societate arsă de elite inepte, îi leagănă copiii, eventual îi şi fac, în lipsă, tot pentru el, că n-are timp, sau nu mai ştie: acesta este proletariatul lumilor periferiale.
Problema este permanentizarea conspiraţiei. Acest lucru a devenit cu putinţă tocmai din pricina neputinţei spirituale. Dar aceasta se răspândeşte cu sistematicitate, sub forma reţelelor. Pentru că neputincioşii sunt spirite combinatorii. Nefiind apţi să lege lumea spre vreo lumină, o înnădesc pe dedesubt. Dar tot înădind fără scop, altul decât jocul interesului personal, construiesc inevitabil din perspectiva timpului scurt. În felul acesta reuşesc, într-adevăr, să fragmenteze istoria, să contribuie la apariţia timpului minor. Instituţiile ajunse pe mâna lor devin instrumente ale minoratului, ale fragmentării şi fragilizării sociale. Instituţiile devin factori ai incapacitării sociale. Prostia devine componentă a sistemului. Antidotul? Pentru asta s-a inventat credinţa: timpul cu valoare este cel interior.
În Est, conspiraţia neputincioşilor ia forma incapacitării generalizate a instituţiilor de a răspunde menirii lor. Fenomenul s-a răspândit mai cu seamă după 2004, prin răspândirea instituţionalizată a blocajului spiritual disipat de neputincioşii programatici, autoidentificaţi chiar aşa, prin termenul de "dilematici". Dilematicii au preluat puterea spirituală. Neavând însă nici un ideal, România este o ţară care bântuie fără scop. După integrarea în UE şi în NATO, statul a devenit complet lipsit de coerenţă. Dovadă că singura ţintă a statului este cea autosecesionistă: regionalizarea – împărţirea României. În mod normal, scopul uneşte în jurul unui sens. Puterea fără scop separă.
Conspiraţia neputincioşilor are două cicluri în România de după 1989. Prima etapă, între 1989 până în 2008, este una a dezorganizării prin decuplarea statului, economiei şi culturii de interesul public naţional. Câinii lătră, ursul trece. Unde prin câini înţelegem intelectualitatea păzitoare a tezaurului interesului naţional, iar ursul reprezintă diferitele interese străine de binele public. După 2008 se intră în etapa în care dezinteresul naţional devine practică de stat iar promotorii interesului public sunt exmatriculaţi sistematic din spaţiul vizibilităţii colective. Ineptitudinea devine sistematică. Statul devine victima unei uriaşe făcături politice, regimul politic devine o fantoşă susţinută de o nefirească opresiune informativă asupra energiilor vitale ale societăţii. Criza din România ia forma unui uriaş regim Potemkin: doctrine de mucava, apărute la comandă politică, de regulă zise de dreapta (vezi inflaţia de "tipi de dreapta" din ultimul an).
Problema "dreptei" venită parcă prin aceleaşi butoane ale împrumuturilor externe şi ale reformelor hotărâte aiurea este majoră şi clară: îi lipsesc ambele repere fără de care dreapta nu există – Dumnezeu şi Neamul. Între ele, munca. Munca productivă. De aceea un om de dreapta va vorbi întotdeauna de industrie şi de ţărani.
Cum stăm cu potemkiniada în Europa?
Criza europeană are, în centru, ciocnirea a două paradigme: cea germană, axată pe producţie şi cea anglo-saxonă, centrată pe capitalizarea veniturilor (bani din bani). În Marea Britanie contribuţia la PIB a industriei a scăzut de la 18% în 1997 la … 10% în 2012, în timp ce în Germania s-a menţinut aproape constant peste 20% (The Economist, 30 mar 2013, respectiv "Trading Economics"). Faptul că Germania presează punerea în ordine a finanţelor ţărilor cu mari datorii, în sensul scăderii cheltuielilor publice, în acord cu puterea economică internă, este un lucru bun. Banii n-au valoare decât în raport cu munca internă. Restul, valoarea de circulaţie, poate fi năucitor de incorectă. Dovadă criza. Problema este că Germania face parte din factorii declanşatori ai crizei şi se află printre beneficiarii acesteia: băncile germane au împrumutat cu nemiluita Sudul periferial, punându-l în dependenţă: Grecia avea o datorie totală de 340 miliarde de euro în 2009 (BBC, 20 sept. 2011). Ajutorul acordat până acum: 250 miliarde de euro. Datoria Greciei, Irlandei şi Portugaliei faţă de Germania (fără bail-out) era în 2011 de 230 miliarde de euro, expunere bancară (The Economist, 14 apr. 2011). Acum, impunând o politică monetară şi de capital strictă, devine principalul factor de ordine în Europa. Într-o Europă slăbită. Nu însă deloc limpede dacă această ordine e bună pentru omul european. Pentru revitalizarea unei specii de om imperial, poate. Este cert că Nordul Europei are mult mai puţine probleme decât Sudul. Redistribuirea le-a ieşit. Şi pentru că n-au intelectuali care să explice diferenţele, au impresia că "ăia" din sud le sunt "inferiori". Mai trebuie cuvântul "rasă" pus înainte şi iată reţeta pentru reluarea sumbrei propagande de extremă dreapta de dinainte de ultimul război mondial. În consecinţă, între redistribuirea veniturilor practicată de City-ul londonez şi Wall-Street-ul american şi presiunea fiscală a Germaniei nu e mare diferenţă pentru popoarele din periferie. De altfel, principalul rezultat al crizei europene este tocmai apariţia în interiorul zonei euro a unei periferii unde circulaţia capitalurilor este controlată strict iar populaţia este trecută prin încercările unei austerităţi de neimaginat până acum câtăva vreme (The Economist, 30 mar. 2013, "The cypriot deal")
Unii se mai trezesc. Îşi dau seama că nici o economie nu se ţine doar cu plajă şi soare. Ceea ce spunea acum 70 de ani Manoilescu: esenţa unei societăţi este dată de calitatea organizării producţiei sale este descoperit, printre cucuiele năucelii, de un laureat Nobel ca Chris Pissarides (The Economist, 30 martie 2013). Europa a intrat într-o vreme rea, a comunităţii inventate, în care au de suferit cei cu cele mai slabe maşinării de stat şi cu cea mai slabă economie … productivă. Iar România are cel mai slab stat din istorie, fiind legat pe dedesubt de neputincioşii care conspiră. Ăştia nu au curaj să iasă la lumină, acolo unde vâjâie criza din Europa, pentru că ar trebui să se bată pentru ceva în care nu cred. Ţara lor.
The Newyorker, 28 mar. 2013, "Is Steven A. Cohen Buying Off the U.S. Government?", http://www.newyorker.com/online/blogs/johncassidy/2013/03/did-stevie-cohen-just-buy-off-the-us-government.html
The Economist, 30 martie 2013, "Manufacturing towns. The last of the metal-bashers", http://www.economist.com/news/britain/21574513-odd-corners-country-british-industry-clings-last-metal-bashers
Trading Economics, "Manufacturing; Value Added (% of GDP) in Germany", http://www.tradingeconomics.com/germany/manufacturing-value-added-percent-of-gdp-wb-data.html
BBC, 20 sept. 2011, "The domino effect in Europe's debt crisis", http://www.bbc.co.uk/news/business-14985256
The Economist, 14 apr. 2011, "Europe's banks. Follow the money", http://www.economist.com/node/18560535?story_id=18560535
The Economist, 30 martie 2013, "The future of Cyprus. A troubled isand story…", http://www.economist.com/news/europe/21574530-its-bail-out-may-keep-cyprus-single-currency-high-cost-troubled-island-story
The Economist, 30 mar. 2013, "The Cypriot deal…", http://www.economist.com/news/finance-and-economics/21574507-new-plan-better-first-isnt-saying-much-second-time-unlucky
