Cu zece ani în urmă, talentatul istoric al economiei și profesor la Sorbona, Henri Hauser*[1] a publicat mai multe prelegeri pe care le-a ținut în Anglia sub titlul: La Modernité du XVI siècle [2]. El a văzut „modernitatea” secolului al XVI-lea ca pe un fenomen pe care l-a numit o prefigurare a secolului al XX-lea, având în vedere faptul că o revoluție politică, morală, intelectuală și economică a introdus deja din acele timpuri democrația secolelor XIX și XX. În același timp, pentru Hauser, Contra-Reforma secolului al XVII-lea reprezenta un pas înapoi. Tratatul lui Hauser a devenit, astfel, o apologie pentru sistemul politic al puterilor occidentale liberale democratice și pentru status quo-ul de la Versailles. Acest autor învățat nu a observat în 1930 că modernitatea secolului al XVI-lea era total diferită atât față de interpretarea sa, cât și față de sensul cuvântului „modernitate” în sensul sistemului politic al democrațiilor occidentale. Modernitatea reală a acelei epoci trecute stătea în faptul că schimbarea spațială revoluționară a imaginii lumii medievale, așa cum a fost stabilită în secolul al XVI-lea și perfecționată științific în secolul al XVII-lea, ne oferă, astăzi, posibilitatea comparării, în vederea unei mai bune și mai detaliate analize, a schimbărilor contemporane în imaginea de spațiu și în concepțiile spațiale. Schimbarea conceptului de spațiu este, în prezent, în curs de desfășurare în toate domeniile de cercetare și de activitate umană, cu o puternică profunzime și magnitudine. De asemenea, marile evenimente geopolitice din prezent conțin la baza lor o astfel de schimbare în concepțiile spațiale ale vremurilor și în supozițiile despre spațiu, astfel încât singura comparație istorică utilă pe care o găsim este acea schimbare a imaginii planetare a spațiului care a avut loc acum 400 ani în urmă.
Cuvântul Grossraum ar trebui să servească obiectivului de a aduce în atenția lumii științifice această schimbare. Acest cuvânt există în ciuda popularității sale actuale, mai presus de toate tendințele politice și jurnalistice de zi cu zi, mai presus de schimbările de tendințe care altfel ar determina soarta sloganurilor și a motourilor. Acestea fiind spuse, o clarificare științifică precisă este necesară pentru a împiedica neînțelegerile și exploatările, precum și pentru a așterne calea pentru o utilizare fructuoasă și consecventă a termenului, atât în teorie cât și în practică.
Nu se poate reproșa termenului Grossraum faptul că acesta doar combină concepția spațială „mare” cu conceptul „spațiu”, și, prin urmare, constituie doar o caracterizare spațială a unui spațiu extins cu ajutorul unei determinări comparative pur superficiale de anvergură și dimensiune. În sensul curent, „Gross” conține un înțeles care este mai mult decât cantitativ și matematico-fizic. Din punct de vedere lingvistic, acest lucru este admis în totalitate și, într-adevăr, este o practică obișnuită. În multe expresii care implică cuvântul „mare” – de exemplu „mare putere”, „mare rege”, „marea revoluție”, „marea armată” etc. – cuvântul se transformă calitativ și nu arată o creștere în sensul pur de expansiune. Cu toate acestea, formațiunea conceptuală, termenul de „Grossraum”, conține, de asemenea, un caracter tranzitoriu în măsura în care pornește de la „spațiu” și caută să schimbe și să depășească curenta esență fundamentală a cuvântului. Se menține o concepție generală și nedeterminată de spațiu, accesibilă oricărui fel de determinare în ceea ce privește împrumutul de cuvinte, și totuși, în același timp, aparține, din punct de vedere conceptual, unui alt nivel. Prin urmare, nu se poate evita faptul că „Grossraum” este adesea interpretat ca o simplă negare a „spațiului minor”.* În acest caz, „Grossraum” devine un simplu antonim, o determinare pur comparativă. Rămâne, în acest caz, într-o dependență conceptuală și obiectivă cu privire la conceptul de spațiu pe care el însuși încearcă să-l nege și să-l depășească. Astfel de neînțelegeri sunt consecințele inevitabile ale fiecărei perioade de tranziție. Am menționat acestea doar pentru a evita pericolul de pălăvrăgeală și discuții inutile care, în acest caz, este deosebit de mare. De îndată ce pământului îi va fi stabilită o diviziune securizată și corectă în Grossraum-uri, și de îndată ce diverse Grossraum-uri se vor afișa în fața noastră ca forme concrete și dominante în ordinea lor interioară și exterioară, alte denumiri mai elocvente vor fi găsite pentru aceste lucruri noi și, în consecință, vor fi acceptate. Cu toate astea, până în acel moment, cuvântul și conceptul de Grossraum rămâne un pod indispensabil care leagă concepția învechită a spațiului cu cea viitoare.
Prin urmare, Grossraum-ul nu este un spațiu minor extins și unul care este doar mai mare în comparație cu un spațiu relativ mic. Neutralitatea pur științifico-matematico-fizico-naturală a conceptului de spațiu existent ar trebui să fie anulată. Așa cum Ratzel[3] declară „Există deja ceva mai mare – aproape că aș spune creativ și artistic – în spațiul larg”[4]. Adăugarea cuvântului „mare” ar trebui și poate schimba câmpul lexical. Acest lucru este de importanță decisivă pentru jurisprudență, mai ales pentru formarea conceptuală în dreptul internațional și constituțional, din moment ce toate conceptele lingvistice și, prin urmare, cele juridice, sunt determinate prin câmpul lexical și coexistă și cresc alături de vecinii lor conceptuali. Fiecare concept juridic este subordonat la ceea ce Ihering[5] a numit „pre-cererea vecinilor săi conceptuali”. Gradul în care un cuvânt este determinat în sensul său conceptual printr-un astfel de câmp lexical este deja de mult recunoscut în științele lingvistice[6]. Determinarea reciprocă a conceptelor prin sistematica lor conexiune conceptuală este foarte edificatoare. Cuvinte precum: spațiu, sol, suprafață, teren, areal, domeniu, zonă și district nu sunt doar nuanțe „terminologice” și nu sunt mult sau mai puțin arbitrar înlocuibile. Fiecare concept poate fi mai bine înțeles și, dacă este necesar, respins pe baza propriului punct de vedere,[7] și „topografia” este, din păcate, o ramură foarte neglijată a jurisprudenței. Schimbarea de sens, afectată de termenul „Grossraum”, constă, spre deosebire de cuvântul „spațiu”, mai presus de toate în faptul că domeniul științific matematico-fizic și neutru, înțeles prin conceptul „spațiu”, este abandonat. În loc de dimensiunea goală în ceea ce privește zona sau adâncimea în care se deplasează obiecte corporale, apare spațiul efortului mutual, aparținând unui Reich desăvârșit și adecvat din punct de vedere istoric, care aduce și poartă în sine propriul său spațiu, determinări interioare și frontiere.
Interpretarea spațiului ca o dimensiune goală de zonă și adâncime corespunde așa-numitei „teorii spațiale”, care era, până în prezent, dominantă în jurisprudență. Această teorie interpreta fără discriminare terenul, solul, teritoriul și teritoriul de stat ca fiind un „spațiu” al activității de stat, în sensul unui spațiu gol cu granițe definite. Teoria transformă casa și terenul, dintr-o ordine concretă, într-o simplă înregistrare în cartea funciară a statului. Aceasta transformă teritoriul unui stat într-un simplu district de administrare sau de conducere, un domeniu de competență, o parohie administrativă, o sferă de competență sau oricum ar mai putea fi numite sub diverse formulări. „Statul nu este nimic altceva decât o națiune organizată pe un anumit areal al dreptului”: aceasta este definiția pe care Fricker[8], fondatorul acestei teorii spațiale, a formulat-o, o formulă care a devenit dominantă prin Rosin[9], Laband[10], Jellinek[11], Otto Meyer[12], și Anschütz[13].
Patru factori responsabili pentru popularitatea acestei teorii spațiale, dominante în acel moment, trebuie examinate. În primul rând, direcția sa politico-polemică țintea să respingă anumite interpretări anterioare ale pământului, anume toate concepțiile patrimoniale și feudale ale obiectelor care au transformat pământul într-un fel de proprietate privată, fie că este vorba de proprietăți princiare, fie de cele ale statului, perceput ca și persoană juridică. Această teorie spațială reprezintă astfel o expresie a dezvoltării politice față de statul constituțional bazat pe temelia separării dreptului public și privat, de imperium și dominium. În dreptul privat, concepția concretă a spațiului este anulată prin faptul că toate proprietățile funciare devin proprietatea atașată unui „petic de pământ”. În dreptul public, teritoriul statului devine simpla „scenă a imperiumului”. Formularea celebră a lui Zitelmann[14] a fost un mare succes la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astăzi, este ușor de observat faptul că această formulare completă se află sub influența conceptelor baroce și altor concepte reprezentative care considerau teritoriul unei națiuni ca fiind un fel de scenă de teatru pe care jucau publicul, statul și exercitarea puterii. Alături de această concepție politico-polemică internă și barocă a scenei, un al treilea factor se desfășoară, anume concepția științifică pozitivisto-naturalistă a spațiului gol ca și categorie complet universală, cu alte cuvinte, nu una explicit juridică. Tot ceea ce este perceput ca fiind un obiect și, prin urmare, fiecare circumstanță semnificativă din punct de vedere legal devine un simplu „aspect” în formele categorice ale spațiului și ale timpului. Nucleul obiectiv al acestor tipuri de teorii spațiale și prezentarea probelor lor este întotdeauna aceeași: legea este dispoziția legală. Dispozițiile și ordinele pot fi direcționate doar spre oameni. Autoritatea este exercitată asupra persoanelor, nu asupra lucrurilor. Prin urmare, autoritatea statului poate fi determinată doar personal și toate determinările spațiale au semnificație legală doar datorită faptului că acele realități ale unui caz, regularizate de normă, sunt, ca și fiecare circumstanță observabilă, determinate spațial și temporal. Prin urmare, ceea ce este explicit legal, anume ordinul concret, este transformat într-o formă universală de cunoaștere și percepție fără vreun conținut.
În acest caz, influența evreiască apare ca al patrulea factor în completarea celorlalte trei – jumătate determinată constituțional și jumătate determinată prin științe naturale – care determină dezvoltarea teoriilor spațiale juridice. Gradul în care autori evrei, ale căror opinii sunt, de altfel, asociate cu diverse și de multe ori antitetice teorii și direcții academice, se îndreaptă brusc și în unanimitate spre o concepție spațială goală, este evident pentru oricine care se cufundă în studiul ultimei faze de dezvoltare a acestor teorii în privința teritoriului statului. Din rândul juriștilor, îi voi numi doar pe Rosin, Laband, Jellinek, Nawiasky[15], Kelsen și pe studenții săi; din rândul filosofilor și sociologilor, pe Georg Simmel, care declară că orice altă concepție despre regulă și teritoriu în afară de cea determinată pe baza conducerii oamenilor este o „absurditate”. Neînțelegerea reală a poporului evreu cu privire la tot ceea ce se referă la sol, teren și teritoriu, se bazează pe stilul existenței sale politice. Relația unei națiuni cu teritoriul organizat prin propria sa activitate culturală și de colonizare și cu formele concrete de putere care apar în urma acestei organizări nu poate fi înțeleasă de spiritul evreiesc. Mai mult decât atât, el nici nu vrea să înțeleagă acest lucru, ci doar să sustragă din punct de vedere conceptual aceste relații, cu scopul de a-și impune propriile concepte în locul lor. „Comprendre c’est détruire”, după cum s-a deconspirat un evreu francez[16]. Acești autori evrei au minimalizat, desigur, atât teoriile spațiale în vigoare în acele timpuri așa cum au minimalizat orice altceva. Dar au reprezentat, în acest caz, un catalizator important în dizolvarea ordinelor concrete, determinate spațial.
Importante încercări făcute cu scopul cuceririi acestui spațiu gol pot fi găsite în documentele jurisprudenței germane[17]. Fondatorul unei noi perspective științifice a spațiului, Fr. Ratzel, a observat din acel moment că „reconcilierea cu spațiul” este „trăsătura definitorie a tuturor formelor de viață”[18]. Dar efectul cuprinzător și profunzimea reală a noilor concepții spațiale par și mai convingătoare atunci când devenim conștienți de depășirea concepțiilor științifico-naturale existente, a așa-numitor concepții spațiale clasice, mai ales în domeniul de desfășurare în științele naturale. Pentru că în aceste domenii poate fi văzut, în adevărata sa lumină, gradul în care aceste aparente eterne categorii „clasice” erau doar reflecția timpului lor. Concepția spațială goală, neutră, științifică matematico-fizică a fost acceptată la începutul epocii politico-istorice contemporane (care este și epoca contemporană în ceea ce privește dreptul de stat și constituțional) – cu alte cuvinte, în secolele XVI-XVII. Toate curentele intelectuale ale acestei epoci au contribuit în diferite moduri: Renașterea, Reforma, Umanismul și Barocul; schimbările în imaginea globală a pământului și lumii prin descoperirea Americii și circumnavigația în jurul lumii; schimbările în imaginea astronomică a lumii, precum și marile descoperiri matematice, mecanice și fizice – într-un cuvânt, tot ceea ce Max Weber a descris ca fiind „raționalism occidental” și a cărui epocă legendară a fost secolul al XVII-lea. În această perioadă – în aceeași măsură în care conceptul de stat a devenit conceptul atotguvernant pentru ordinea continentului european – concepția spațiului gol a fost acceptată; un spațiu gol, adică unul plin de obiecte corporale (și prin obiecte, percepții senzoriale.) Subiectul identificabil în acest spațiu gol înregistrează obiectul identificării sale cu scopul de a-l „localiza”. „Mișcarea” are loc înaintea subiectului printr-o schimbare a punctului de vedere al acestuia. Această concepție a spațiului a atins punctul maxim al filosofiei sale în teoria filosofiei kantiene, care descrie spațiul ca o formă a priori a cunoașterii.
Schimbările științifice ale acestei concepții spațiale merită și ele atenția noastră. Fizica cuantică a lui Max Planck desființează spațiul prin reducerea fiecărui eveniment la mișcarea în valuri materiale individuale și periodice, ca atare îl introduce în mecanica undelor. Conform acestei noi mecanici, fiecare punct material care face parte dintr-un sistem este, într-un anumit sens, poziționat în fiecare punct al întregului spațiu disponibil sistemului[19]. Chiar mai semnificative pentru noul nostru concept spațial concret sunt investigațiile biologice în care un alt concept spațial a fost acceptat, depășind problematizarea eliminării spațiale a conceptului de spațiu. Conform acestei teorii, „mișcarea”, în cazul științelor biologice, nu își are originea în spațiul existent al științelor naturale; mai degrabă, mișcarea produce dispunerea spațială și temporală. Ca atare, teritoriul este produs numai cu și în fenomene, iar ordinele spațiale și temporale nu mai sunt simple intrări într-un anumit spațiu gol, ci mai degrabă corespund unei situații reale, unui eveniment. Acum este momentul în care concepțiile unei dimensiuni goale de profunzime și o categorie pur formală spațială sunt anulate în mod concludent. Spațiul devine un spațiu de realizare.
Aceste formulări, care există datorită importantelor cercetări ale biologului Heidelberg Viktor von Weiszäcker[20], pot fi și ele folositoare în ceea ce privește problema noastră spațială în jurisprudență. O denumire universală, cum este și „spațiul”, rămâne un concept comun cuprinzător, din motive practice pentru înțelegere, pentru diferitele concepții spațiale corespunzătoare diferitelor epoci și națiuni. Și totuși, toate eforturile contemporane spre anularea conceptului spațial „clasic” – adică unul gol și neutru – ne duc spre o conexiune fundamentală pentru jurisprudență, una care a fost de mare actualitate în momentele maxime ale istoriei juridice germane și în care dizolvarea dreptului s-a cufundat într-un pozitivism juridic referențial statului: anume, legătura dintre ordinea concretă și poziție. Ca atare, spațiul nu este o ordine concretă. Cu toate acestea, fiecare ordine și comunitate concretă are poziționări specifice pentru loc și spațiu. În acest sens se poate spune că fiecare instituție juridică, fiecare instituție în general, conține propriile concepții spațiale și, prin urmare, își poartă propriile dimensiuni și frontiere. Ca atare, casa și terenul aparțin clanului[21] și familiei. Cuvântul „țăran” (Bauer) provine, din punctul de vedere al istoriei juridice, de la construcție (Bau), clădire (Gebäude) și nu din acțiunea agriculturii, așa cum și „Dominus” vine de la „domus”. „Oraș” (Stadt) înseamnă „amplasare” (Statte). Un „hotar” (Mark) nu este o graniță liniară, ci mai degrabă o zonă spațială determinată de frontieră. „Proprietate” (Gut) este suportul unei norme cu privire la proprietate (Gutherrschaft), la fel cum „instanța” (Hof) este suportul instanței de drept (Hofrecht). „Țara” (Land) este (de exemplu, spre deosebire de pădure, oraș sau mare) organizarea juridică a acelor națiuni care construiesc în țară și a acelora care guvernează țara cu concreta lor ordine spațială de pace[22]. Otto von Gierke a arătat în cronica sa a conceptului de corporație german[23] măsura în care concepțiile juridice ale Evului Mediu german au fost, în primul rând, concepții spațiale, sau, așa cum el însuși spune, „unități competente din punct de vedere juridic și tangibile din punct de vedere spațial”. Acest lucru este valabil, mai presus de toate, pentru „oraș”. În timp ce „civitas” în dreptul roman însemna colectivul total de persoane, adică de „cives”, de cetățeni, în alți termeni, cuvântul medieval „civitas” își are originea în sensul de localizare, traducându-se ca oraș, castel sau așezare (Wiek), iar cuvântul latin pentru cetățean este, prin urmare, uneori, chiar civitatensis în loc de civis. Un cuvânt precum „pace”, care încă din secolul al XIX-lea a devenit jumătate un termen vag emoțional, jumătate un termen intelectual abstract, are întotdeauna un loc în conceptul de ordine al Evului Mediu german ca și concept de localizare, ca atare, unul concret: ca pacea casei, pacea pieței, pacea castelului, pacea lucrurilor, pacea Bisericii, pacea teritoriului. O localizare concretă este întotdeauna legată de o ordine concretă.
Desigur, aceste considerente nu ar trebui văzute ca o recomandare de a reveni la circumstanțele medievale. Astăzi, o mentalitate diferită trebuie anulată și abolită: mentalitatea și concepția spațială timidă care sunt de actualitate în secolul al XIX-lea și care, în mare, încă determină formarea conceptelor juridice. Această mentalitate era orientată spre (din punctul de vedere al geopoliticii) guvernarea teritorial străină a mărilor, și, prin urmare, a universalismului fără granițe al anglo-saxonilor. Marea este liberă, în sensul în care nu aparține vreunul stat – cu alte cuvinte, autonomă de concepția singulară de ordin spațial a gândirii juridice orientate spre stat[24]. Pe pământ, însă, tendința de a gândi în mod pozitivist în ceea ce privește legile cu referință exclusivă la stat, s-a perfecționat din punct de vedere juridic peste un abis de aranjamente spațiale pline de viață într-o adevărată tabula rasa. Ceea ce s-a numit o „teorie spațială” în cursul secolului trecut este opusul complet a ceea ce înțelegem astăzi sub același termen. Conceptul de Grossraum ne folosește în ceea ce privește depășirea poziției de monopol a unui concept gol de teritoriul de stat și duce la ridicarea Reich-ului la rang de concept decisiv de gândire juridică în ceea ce ne privește, atât în domeniile dreptului constituțional cât și internațional. Această evoluție este legată de o reînnoire a gândirii juridice, una care ar putea interpreta din nou conexiunea veche și învechită dintre ordine și poziționare în ceea ce privește instituțiile; o reînnoire a gândirii juridice care poate reda cuvântului „pace” conținutul său, iar cuvântului „patrie”, trăsătura unei caracteristici determinante, fundamental distinctive, legat de ideea de specie.
Traducere: Tatiana Danilova (traducerea s-a făcut după ediția engleză a cărții lui Carl Schmitt, Writings on War, trans. end edit. Timothy Nunan, Polity Press, 2011)
Fragmenul face parte din studiul The Großraum Order of International Law with a Ban on Intervention for Spatially Foreign Powers: A Contribution to the Concept of Reich in International Law (1939–1941) (este vorba despre cap. VII), care reprezintă, la rândul său, traducerea engleză a originalului german Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht, 9th edition, © Duncker & Humblot GmbH, Berlin, 2009
[1] Henri Hauser (1866–1946) a fost un istoric și economist francez (n. ed. am.)
[2] Henri Hauser, La Modernité du XVI siècle (Paris, 1930).
[3] Friedrich Ratzel (1844–1904) a fost un geograf german care a inventat termenul “Lebensraum.” (n. ed. am.)
[4] Friedrich Ratzel, Der Lebensraum (1901), 67
[5] Rudolf von Ihering (Jhering) (1818–92) a fost un profesor german de drept.
[6] Gunter Ipsen a fost prima persoană care a folosit expresia „câmpuri lexicale” în Festschrift for Wilhelm Streitburg (Heidelberg, 1924), 225. Cuvintele lui Ferdinand de Saussure, Leo Weißgerber și Jost Trier au izvorât și ele din cercetarea lingvistică și semiologică recentă. Totuși, această expresie încă este puternic determinată spațial în sensul unui simplu areal.
[7] Carl Schmitt, Die Wendung zum diskriminierenden Kriegsbegriff (1938), 7f; Kindt-Kiefer, Fundamentalstruktur der staatlichen Ganzheit (Bern, 1940), Introducere.
[8] Carl (Karl) Victor Fricker (1830–1907) a fost un jurist și professor german. Schmitt se referă la lucrarea sa Gebiet und Gebietshoheit: mit einem Anhang: vom Staatsgebiet (Tübingen: Laupp, 1901) (n. ed. am.).
[9] Heinrich Rosin (1855–1927) a fost un jurist și profesor evreu-german (n. ed. am.).
[10] Paul Laband (1838–1918) a fost un jurist și profesor evreu-german (n. ed. am.).
[11] Georg Jellinek (1851–1911) a fost un filosof al dreptului și profesor evreu-german (n. ed. am.)
[12] Otto Meyer (1846–1924) a fost un specialist german în drept administrativ și în dreptul civil francez (n. ed. am.)
[13] Gerhard Anschütz (1867–1948) a fost un specialist german în drept constituțional (n. ed. am.). Desemnarea „teorie spațială” (pentru mai multe detalii asupra celui mai important reprezentativ, vezi nota de subsol 187 din p. 219) este un exemplu al „colosalei abilități de adaptare a mijloacelor de exprimare matematică” (G. Joos). O teorie spațială pentru jurisprudența internațională care să-și merite numele ar trebui să se pună imediat în gardă pentru a se proteja de trăsăturile unice și de diferențele statutului spațiului și pământului – diferențe și trăsături care ar anula orice teorie spațială generală; ia în considerare, de exemplu, natura unică a statutului terenului protectoratelor, coloniilor, teritoriului de stat, pământ național; vezi mai multe în abordarea lui Friedrich Klein care merită o atenție deosebită asupra diferențelor dintre puterea teritorială și cea spațială și încercările unui cercetător juridic italian să diferențieze territorio statale și spazio imperiale.
[14] Ernst Zitelmann (1852–1923) a fost un jurist și profesor de drept german (n. ed. am.)
[15] Hans Nawiasky (1860–1961) a fost un jurist de proveniență evreiască austriaco-lituaniană (n. ed. am.)
[16] Nu se știe pe cine citează Schmitt aici (n. ed. am.)
[17] Meritul pentru prima țintire în această direcție în aparține lucrării lui Walter Hamel, Das Wesen des Staatgebietes (Berlin, 1933).
[18] Fr. Ratzel, Der Lebensraum (1901), 12.
[19] Max Planck, Das Weltbild der neuen Physik, 1929, 25ff. Vezi pentru detalii, interesantul eseu de Hermann Wein, „Die Zwei Formen der Erkenntniskritik”, Blätter für deutsche Philosophie, Vulumul 14 (1940), 50
[20] Viktor von Weiszäcker, Der Gestaltkrise. Theorie und Einheit von Wahrnehmen und Bewegen, (Leipzig, 1940) din care p. 102 este deosebit de importantă pentru contextul nostru.
[21] În germană: “Sippe,” un cuvânt ce înseamnă ”familie” sau ”clan”, după context. Originar, se referă la clanurile germanice sau confederațiile care nu erau legate prin sânge ci prin jurăminte sau tratate, dar mai târziu a fost întrebuințat retoric în anii 1930-1940 ca termen völkisch pentru familie (n. ed. am.).
[22] Otto Brunner, Land und Herrschaft, Grundfragen der territorialen Verfassungsgeschichte Südostdeutschlands im Mittelalter (Veröffentlichungen des Österreichischen Instituts für Geschichtsforschung, 1939), 219.
[23] Otto von Gierke, Das deutsche Genossenschaftsrecht, II (1873), 575f. Otto von Gierke (1841– 1921) era un istoric juridic german.
[24] Asupra antitezei dintre pământ și apă în dreptul internațional al perioadei moderne, vezi tratatul numit în prefață, „Staatliche Souveränität und Freies Meer,” în Das Reich und Europa (Leipzig: Koehler und Amelang, 1941), 79f.
