O ordine de tip Grossraum aparține conceptului de Reich, care ar trebui să fie introdus în discuția științifică ca o dominantă specifică dreptului internațional. Reich-urile sunt, în acest sens, puterile cele mai importante și dominante ale căror idei politice radiază într-un anumit Grossraum și care exclud, în mod fundamental, intervențiile puterilor spațial străine în acest Grossraum. Desigur, Grossraum-ul nu este identic cu Reich-ul, în sensul în care Reich-ul nu este echivalent cu Grossraum-ul protejat de intervenții de către Reich. Nu fiecare stat sau popor în Grossraum este, în sine, o piesă a Reich-ului, la fel cum nu se poate declara că Brazilia sau Argentina sunt o parte din Statele Unite odată cu recunoașterea Doctrinei Monroe. Dar, cu siguranță, fiecare Reich are un Grossraum în care ideea sa politică radiază și căreia îi este interzisă confruntarea cu intervenții străine.
Conexiunea dintre Reich, Grossraum și principiul de non-intervenție este fundamental. Prin această conexiune, noțiunile de „intervenție” și „non-intervenție”, care sunt indispensabile pentru orice fel de drept internațional bazat pe coexistența diferitelor popoare – concepte care se confundă astăzi cu ușurință – primesc utilitatea lor teoretică și practică. În dreptul internațional existent după cum este stabilit de state, celebra glumă a lui Talleyrand, anume că non-intervenția era echivalenta aproximativă a intervenției, nu a fost un paradox exagerat, ci mai degrabă un fapt experimentat zilnic. Dar, de îndată ce sunt recunoscute Grossraum-urile dreptului internațional cu interzicerea intervenției din partea puterilor spațial străine, soarele conceptului de Reich răsare, o coexistență împrejmuită pe un pământ divizat rațional va deveni imaginabilă și principiul de non-intervenție își va putea desfășura efectul în curs de dezvoltare într-o nouă legislație internațională[1].
Știm că denumirea „Deutsches Reich” este intraductibilă în măreția și unicitatea sa. Aceasta se potrivește momentului istoric al fiecărei dominante politice autentice care aduce cu ea nu orice fel de conținut, ci propria descriere și își impune propriul nume unic. Reich-ul, imperium-ul și imperiul nu sunt echivalente și nu pot fi comparate unul cu altul, atunci când sunt privite din interior.* În timp ce „Imperium” are adesea sensul unei structuri universaliste care cuprinde lumea și omenirea – cu alte cuvinte, toate națiunile (deși nu este neapărat să aibă acest înțeles, din moment ce mai multe imperia diferite pot coexista), Deutsches Reich-ul nostru este determinat fundamental pe baza unei națiuni și este, în esență, un ordin juridic non-universalist, construit pe temelia respectului pentru fiecare identitate națională. În timp ce „imperialismul” a devenit o lozincă adesea greșit utilizată ca descriere pentru metodele economico-capitaliste de colonizare și expansiune începând cu sfârșitul secolului XIX,[2] cuvântul „Reich” nu poartă acest stigmat. Imaginea unui amalgam de națiuni în Imperiul Roman în declin, precum și idealurile de asimilare și de melting poturi a imperia democrațiilor occidentale, determină cea mai clară opoziție între conceptul de imperium și conceptul de Reich, interpretat la nivel național, referitor la toate ființările naționale. Acesta este cu atât mai adevărat cu cât Deutsches Reich, în mijlocul Europei, între universalismul puterilor Occidentale, liberal-democratice și asimilatoare de națiuni și universalismul bolșevic, Estul revoluționar la nivel global, are onoarea sfântă de a apăra un ordin völkisch de viață non-universalist, cu respectarea națiunii.
Cu toate acestea, o examinare din punctul de vedere al dreptului internațional trebuie să distingă nu numai natura unică dar și coexistența dominantelor politice, care sunt susținătorii și autorii ordinii juridice internaționale. Acest fapt, al viețuirii marilor puteri cu, lângă și împotriva altora, trebuie avut în vedere, atât din motive practice, cât și teoretice. Orice altă modalitate de a privi situația fie neagă dreptul internațional prin izolarea fiecărei națiuni în parte, fie corupe dreptul națiunilor într-un drept universalist la nivel global, așa cum a fost cazul jurisprudenței Națiunilor Unite de la Geneva. Cu alte cuvinte, posibilitatea și viitorul dreptului internațional depinde de marile puteri care determină efectiv și poartă responsabilitatea recunoașterii corespunzătoare a coexistenței națiunilor și transformării lor în puncte de plecare a discuțiilor și formulărilor de concepte. Aceste puteri care determină ordinea și care poartă responsabilitate nu mai sunt astăzi imperii, așa cum au fost în secolele XVIII-XIX, ci mai degrabă Reich-uri.
Denumirea corectă a acestor entități este de mare importanță. Cuvintele și denumirile nu sunt de importanță secundară, nici măcar în cazul dominantelor politico-istorice care au fost determinate să susțină dreptul internațional. Argumentul din jurul cuvintelor ca „stat”, „suveranitate” și „independență” a fost subiectul unor dezbateri profunde și confruntări politice și învingătorul nu numai că a scris istoria, ci a și determinat vocabularul și terminologia. Denumirea de „Reich” sugerată în acest caz caracterizează cel mai bine realitățile dreptului internațional, conexiunile cu Grossraum-ul, națiunile și ideea politică care reprezintă punctul nostru de plecare. Denumirea de „Reich” nu neagă în niciun fel natura unică a fiecăreia dintre aceste Reich-uri. Se evită generalizarea de formă care pune în pericol dreptul internațional, la fel ca în cazul riscului prezent în sintagme precum „sferă de mare putere”, „bloc”, „complex spațial și dominant”, „entitate comună”, „societate” etc., sau în denumirea spațială total lipsită de sens de „zonă”. Reich-ul este concret și semnificativ în relație cu realitatea situației globale contemporane. De asemenea, acesta asigură multe lămuriri substanțiale, fără de care orice discuție și înțelegere de bază a dreptului internațional nu poate ajunge la un numitor comun. Se evită altă eroare care pune în pericol dreptul internațional: aceea de a transforma o concretizare într-o izolare a mai multor situații politice deosebite care neutralizează întregul context. În sfârșit, termenul Reich corespunde practicii germane care folosește cuvântul „Reich” în diverse contexte: Reich-ul binelui și răului, Reich-ul luminii și cel al întunericului, chiar și în expresia „Reich-ul faunei și florei” – fie ea un univers în sensul unei ordini concrete, este o expresie în sensul unei puteri istorice pregătită de război și luptă, care se înalță la înălțimea Reich-urilor sale adversare; marile obiecte care fac istoria lumii au fost dintotdeauna numite Reich-uri – Reich-ul Babilonienilor,[3] al Persanilor, al Macedonenilor și al Romanilor, Reich-ul popoarelor germane, precum cel al adversarilor lor – toate acestea au fost numite Reich-uri cu un sens distinctiv. Ne-ar distrage de la înțelesul pur și de la scopul îndatoririi noastre în dreptul internațional și ne-ar pune în pericolul unei discuții fără rost și neimportantă dacă am dori să ne cufundăm în toate posibilitățile imaginabile de interpretare a cuvântului Reich în filosofia istoriei, teologiei și alte asemenea domenii. În acest caz, scopul este numai să opunem unui concept simplu, utilizabil în dreptul internațional – deși este un concept superior și eminent prin virtutea alăturării sale de realitatea contemporană – anteriorului concept central de drept internațional, anume statul.
Dreptul internațional, dezvoltat în secolele XVIII-XIX și menținut în secolul XX până în prezent, a fost o lege pură a statelor. În ciuda unor caracteristici unice și a unor retușări, acesta vede în esență doar statele ca subiecte de drept internațional. Nu se spune nimic despre Reich-uri, chiar dacă orice cercetător atent a fost uimit de măsura în care interesele vitale, politice și economice ale Imperiului Britanic global au fost în concordanță cu clauzele acestui drept internațional. Imperiul Britanic global poate concepe dreptul internațional în manualele de specialitate doar ca o simplă „conexiune de state”. Aici, conceptul de Reich al imperiului englez este de natură cu totul unică și nu poate fi înțeles ca o „comunitate de state”[4]. Este deja stabilit, așa cum a fost arătat mai sus (III), că acest imperiu este universalist prin aceea că este incoerent din punct de vedere geografic. Titlul de împărat al regelui Angliei, care transformă în expresie această mentalitate a Reich-ului global, este legat de îndepărtatele proprietăți coloniale, de peste mări, din Orientul Extrem al Asiei, până în India. Titlul de „împărăteasa Indiei”, invenția lui Benjamin Disraeli, nu este doar o dovadă personală a „orientalismului” inventatorul său, dar corespunde, de asemenea, faptului pe care Disraeli însuși l-a formulat în zicala: „Anglia este efectiv mai mult o putere asiatică decât (una europeană)”.
Nicio lege internațională nu aparține unui astfel de Reich global, ci, mai degrabă, unei legi generale a lumii și omenirii. Lumea sistematică și conceptuală a jurisprudenței internaționale nu a recunoscut, până în acest punct, după cum s-a spus, Reich-urile, ci mai degrabă doar statele. Desigur, în realitatea politică și istorică au existat întotdeauna mari puteri conducătoare; a existat un „concert al puterilor europene” și, în sistemul de la Versailles, „puterile aliate principale”. Forma juridică conceptuală a menținut ferm atât un concept general, „statul”, precum și egalitatea juridică a tuturor statelor independente și suverane[5]. O ordine veritabilă, construită pe un clasament al subiectelor dreptului internațional, a fost, în esență, ignorat de jurisprudența internațională. În ciuda mai multor discuții conexe, diferențele obiective și calitative dintre state nu au dus la nicio concluzie deschisă și coerentă în jurisprudența Națiunilor Unite. Acest lucru a continuat chiar și atunci când ficțiunea egalității dreptului internațional călcaîn picioare, în mod constant și continuu, adevărul și realitatea în lumina hegemoniei deschise și evidente a Angliei și a Franței în Națiunile Unite de la Geneva.
Faptul că acest concept învechit al statului ca și concept central al dreptului internațional nu mai corespunde adevărului și realității este conștientizat de ceva vreme. O mare parte a jurisprudenței internaționale a democrațiilor occidentale, mai ales a jurisprudenței Națiunilor Unite de la Geneva, a încercat detronarea conceptului de stat prin atacarea conceptului de suveranitate. Acest lucru a avut loc prin tendința de a da de mult depășitului concept de stat al dreptului internațional, o schimbare în direcția pacifist-umanitară, în direcția unui drept universalist global, al cărui timp părea să fi venit odată cu înfrângerea Germaniei și a fondării Națiunilor Unite de la Geneva. Chiar și astăzi, această armonie pre-stabilizată a dreptului internațional și interesului politic al Reich-ului englez mondial, menționat mai sus, au rămas aceleași – și chiar au și atins punctul maxim. Germania a rămas, atât timp cât a fost lipsită de apărare și slabă, în defensivă împotriva acestor tendințe și s-ar fi mulțumit, în ceea ce privește dreptul internațional, cu reușita de a-și apăra independența, simpla calitate de stat. Cu toate acestea, odată cu victoria mișcării național-socialiste, o încercare agresivă de a răsturna conceptul de stat din dreptul internațional s-a dovedit a fi de succes în Germania – într-adevăr cu puncte de plecare și obiective total diferite față de detronarea pacifist-universalistă a statului. În lumina puternicii dinamici a politicii noastre externe, statul dreptului internațional va fi, începând de acum, discutat concis în capitolul următor. Poziția sa în dreptul internațional va fi clarificată prin introducerea conceptului nostru de Reich – un concept care clarifică sensul statului și a constituției prin prezentările și cuvântările ministrului Reichului Lammers[6] și a Secretarului de Stat, Stuckart[7];[8].
Dreptul internațional interstatal învechit și-a găsit echilibrul în faptul că acesta presupunea o anumită ordine concretă, cu anumite caracteristici, anume un „stat”, care era la fel pentru toți membrii comunității dreptului internațional. Dacă regula conceptului de stat din dreptul internațional a fost zdruncinată în anii recenți în Germania prin conceptul de națiune, atunci nu am nicio intenție de a diminua impactul acestei realizări în jurisprudența internațională. Totuși, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că noțiunea existentă de stat conținea un standard minimal de organizare interioară calculabilă și de disciplină interioară. Acest minim de organizare forma temelia reală a tot ceea ce se putea observa ca și ordine concretă de tip „Volksgemeinschaft”[9]. Războiul, care a fost dintotdeauna o instituție recunoscută a acestei ordini interstatale, își avea în esență justificarea și ordinea în faptul că era un război între state – adică în faptul că statele au dus război împotriva altor state ca ordini concrete la același nivel. Acest lucru este similar cu modul în care un duel, în cazul în care duelurile sunt recunoscute din punct de vedere legal într-un sistem dat, își găsește ordinea și justiția interioară în faptul că doi oameni onorabili care cer duelul stau față în față, chiar dacă acei doi bărbați au diferite condiții fizice și aptitudini de mânuire a armelor. Războiul în cadrul acestui sistem de drept internațional este o relație a unei ordini față de alta și nu un raport ordine – dezordine. Această relație ordine – dezordine este „războiul civil”.
Martorii non-partizani care aparțin unui astfel de duel de război între state nu pot fi decât neutri într-un drept internațional interstatal. Dreptul internațional interstatal existent și-a găsit garanția reală nu în conținutul unor concepte de dreptate sau în vreun principiu obiectiv de împărțire, nu într-o conștiință juridică internațională care s-a arătat a fi absentă în timpul războiului mondial și la Versailles, ci mai degrabă – iarăși, în deplină armonie cu interesele politicii externe ale Reich-ului britanic [10]– în cantitatea egală a statelor. Concepția decisivă este că relațiile de putere dintre numeroase state, mari și mici, se vor echilibra reciproc în mod continuu și că o coaliție a statelor slabe se va răzvrăti întotdeauna, în mod inevitabil, împotriva acelor puteri dominante care posedă o forță copleșitoare și care, prin urmare, pun în pericol dreptul internațional. Această fluctuație, schimbarea continuă de importanță, care se manifestă din când în când și este, prin urmare, extrem de flexibilă, poate uneori reprezenta de fapt o garanție a dreptului internațional în cazul în care se constată un număr suficient de puteri neutre și puternice. Țările neutre devin, în acest fel, nu doar martorii non-partizani ai duelului de război, dar și garanții reali și tutorii dreptului internațional. Într-un astfel de sistem de drept internațional, dreptul internațional real există în aceeași proporție ca neutralitatea reală. Națiunile Unite de la Geneva nu-și stabilesc întâmplător sediul la Geneva. Curtea Permanentă de Justiție Internațională se află la Haga cu un scop bun[11]. Dar nici Elveția, nici Olanda nu sunt forțe neutre importante care ar putea apăra dreptul internațional cu propria putere într-o situație gravă. Dacă nu mai există părți neutre puternice, așa cum a fost în timpul ultimului război mondial din 1917- 1918, atunci nu mai există, așa cum s-a văzut, vreun drept internațional.
Dreptul internațional, așa cum a existat până acum, se baza pe presupoziția reală că importanța egală, care garanta dreptul internațional, depindea de slăbiciunea Europei centrale, o presupoziție care, deși nearticulată, era una fundamentală, veritabilă și veche de secole. Această ordine internațională ar putea funcționa cu adevărat numai atunci când multe state mijlocii și mici ar putea fi învrăjbite unele împotriva altelor. Numeroasele state germane și italiene din secolele XVIII-XIX au devenit, după cum a spus Clausewitz în mod grăitor, greutățile mici și mijlocii care au fost când aruncate, când puse pe tava balanței, cu scopul de a echilibra Marile Puteri. O putere politică dominantă în centrul Europei trebuie să distrugă o ordine internațională astfel construită. Prin urmare, juriștii unui astfel de drept internațional ar putea să susțină și, în multe cazuri, să creadă cu ardoare că războiul mondial împotriva unei Germanii puternice din 1914-1918 a fost, în sine, un război de drept internațional și că anihilarea aparentă a puterii politice din Germania în 1918 a fost „victoria dreptului internațional asupra violenței brutale”. Este necesar și deloc nejuridic, nu numai pentru analiza istorico-politică dar și pentru analiza și cercetarea juridică, să reflectăm asupra acestei stări a lucrurilor, dacă se dorește înțelegerea corectă a punctului de cotitură contemporan a dezvoltării dreptului internațional. La urma urmei, astăzi, în lumina unui nou și puternic Deutsches Reich, aceeași lume conceptuală îndreptată împotriva unui Deutsches Reich puternic va fi din nou mobilizată în democrațiile occidentale și în toate țările influențate de acesta. Revistele strict „științifice” de drept internațional s-au pus la dispoziția acestor politici și fac eforturi pentru pregătirea morală și juridică a unui „război drept” împotriva Deutsches Reich-ului. Eseul lui J.W. Garner[12], „proscrierea nazistă a profesorilor germani de drept internațional”, care a apărut în numărul din ianuarie 1939 a American Journal of International Law, este un document întru totul uimitor în această privință.
În anii din urmă, jurisprudența germană s-a îndreptat semnificativ, după cum am spus, spre constituirea unei legi reale a națiunilor în afara simplei ordini interstatale. Volk und Völkerrecht a lui Norbert Gürke (Tübingen, 1935), primul proiect sistematic al unei noi legi internaționale, construită pe conceptul de Volk, trebuie menționată, mai presus de orice, ca o realizare științifică pozitivă în această direcție. Dar nu este, în mod evident, posibil – și este clar și în cazul viziunii lui Gürke – să se facă pur și simplu o ordine inter-Volk din ordinea interstatală în vigoare. Făcând așa ceva, ordinea interstatală veche ar fi alimentată doar de o nouă substanță și o nouă viață prin conceptul de națiune. Un concept substanțial de națiune ar lua locul unui concept de stat neutru intern, abstract, dar structura sistematică a ordinii învechite de drept internațional ar fi păstrată. Din aceasta ar rezulta, în cele din urmă, o simplă transfuzie de sânge în aceleași vene vechi; doar o actualizare sau realimentare a vechii legislații a statelor într-o legislație internațională. Oricât de corectă și benefică ar fi această întreprindere, două puncte de vedere nu ar trebui, cred eu, ignorate.
Primul punct de vedere se referă la elementele de ordin ale dreptului internațional care dăinuie în spatele existentului concept de stat, ca o structură evidentă determinată organizatoric. „Statul”, în sensul ordinii de drept internațional, își asumă, în orice situație, un standard minim de organizare, o funcționare calculabilă și disciplină. Nu vreau să intru în controversa condusă de Reinhard Höhn[13], care definește statul, decisiv și logic, ca și „aparat”, în timp ce alții folosesc diferite concepții, cum ar fi statul ca „formă” sau ca „figură”. Să ne mulțumim cu formularea § lui Gottfried Neesse că statul este, în esență, o organizație, națiunea fiind, în esență, un organism. Cu toate acestea, aparatul și organizația nu sunt, după cum Höhn fără îndoială știe, în niciun fel, lucruri „nespirituale”. Coexistența modernă a diferitelor națiuni, în special a națiunilor mari sau chiar a celor amenințate, cere o organizare strictă și disciplinată în sensul real al cuvântului. Această coexistență cere un standard minimal de coerență internă și calculabilitate garantată. Calitățile spirituale și morale înalte aparțin acestui standard și puține națiuni sunt la înălțimea acestui standard minim de organizare și disciplină. Lupta dreptului internațional împotriva conceptului de stat și-ar rata obiectivul dacă acesta nu ar aprecia realizarea organizării care a fost fundamentală pentru existentul concept de stat. Chiar dacă acest lucru a fost problematic în realitate, în principiu fost întotdeauna necesar. O națiune incapabilă de a fi un stat în acest sens pur organizațional nu poate face obiectul dreptului internațional. La începutul anului 1936, era evident că Abisinia nu era un stat. Nu toate națiunile sunt în poziția trecerii testului de abilitate, adică să stabilească un aparat de stat bun și modern, și foarte puține națiuni sunt capabile să ducă un război modern pe baza propriilor lor puteri de realizare organizatorică, industrială și tehnică. Central noii ordini globale și, implicit, capacității de a fi un subiect de drept internațional de prim rang, aparțin nu numai caracteristici „naturale” (în sensul celor date pur și simplu de natură), dar și disciplina conștientă, organizarea îmbunătățită și abilitatea de a crea aparatul (un aparat care poate fi gestionat numai printr-un mare flux de putere mentală umană) unui sistem politic modern din propria putere a unei națiuni și condiția ca națiunea să dețină acest aparat în siguranța propriilor mâini.
Cel de-al doilea punct de vedere se referă la elementele ordinii de drept internațional care se află în interiorul statului ca și ordine spațială. Fiecare concept al unui susținător sau subiect al ordinii de drept internațional care să fie ușor de utilizat trebuie să conțină, pe lângă o determinare personală (aparținând unui stat sau unei națiuni), posibilitatea demarcării teritoriale. Chiar și cei mai extremi pluraliști englezi recunosc acest aspect al conceptului de stat. G.D.H. Cole[14], ale cărui puncte de vedere sunt, în acest sens, probabil mai autentice decât cele ale celui mai citat autor al pluralismului englez, evreul Laski, spune, de exemplu, că statul ca „organism politic” este „o grupare geografică esențială”[15]. În loc de observații suplimentare, aș dori să atrag atenția cititorului la un simptom de mare importanță: cucerirea spațiului de către tehnica modernă cu ajutorul avionului și a radioului nu a avut drept consecință, în dreptul internațional, ca spațiul aerian să fie interpretat în conformitate cu analogia mărilor libere (după cum a fost la început bănuit și după cum trebuia să ne așteptăm în urma câtorva altor analogii, unele dintre care erau destul de importante). Mai mult decât atât, conceptul de suveranitate teritorială a statului în spațiul atmosferic a devenit, în mod semnificativ, baza tuturor reglementărilor existente ale sistemului de zboruri internaționale și de radio. Acest lucru este curios și practic grotesc din punct de vedere tehnic, în special în ceea ce privește statele mici din punct de vedere teritorial, atunci când se are în vedere numărul de „suveranități” căruia un avion modern trebuie să se supună atunci când zboară peste multe state mici, într-o deplasare de câteva ore doar. Situația devine în mod special ridicolă ridicolă atunci când luăm în considerare ceea ce ar trebui să întâple cu multele state prin ale căror spații aeriene trec undele electrice care încercuiesc fără întrerupere spațiul atmosferic al Pământului într-un interval de câteva secunde. După cum se poate observa din aceste situații, conceptul vechi și central de stat în jurisprudența internațională este, de ceva timp, depășit. Au fost luate, din acel moment, poziții importante în ceea ce privește această problemă. În Germania, nu am acordat suficientă atenție la măsura în care o teorie reprezentată în Anglia a folosit întocmai această evoluție tehnică modernă pentru a depăși statul și, prin asta, să stabilească în mod direct o legislație universalistă globală, fie că este susținută de Națiunile Unite de la Geneva sau de alte organizații. Făcând asta, această teorie face ca depășirea statului în sensul universalist să fie plauzibilă. În special J.M. Spaight a folosit astfel de considerente în multe lucrări[16] pentru a răspândi ideea că dezvoltarea tehnică modernă, în special cea a forțelor aeriene, va înlocui războaiele dintre state, că forțele aeriene vor fi suficiente ca să mențină liniștea și ordinea în lume, că războaiele dintre state se vor opri de la sine și, în cele din urmă, doar războaiele civile și cele de sancționare rămân ca opțiuni viabile. Astfel de interpretări, care de multe ori lasă o impresie extraordinară, arată că problema unei noi ordini spațiale nu mai poate fi ignorată de jurisprudența internațională. Și totuși, un element cu totul nou de ordine spațială nu a fost încă clar articulat în conceptul de națiune – un concept care depășește simpla idee de stat-națiune a secolului al XIX-lea – în măsura necesară pentru abrogarea ordinii interstatale existente.
Măsurile și standardele concepțiilor noastre spațiale s-au schimbat fundamental. Acest lucru este de o importanță decisivă pentru dezvoltarea dreptului internațional. Dreptul internațional european al secolului al XIX-lea, cu centrul său european slab și cu puterile mondiale occidentale în fundal, se aseamănă astăzi cu o lume în miniatură care stă în umbra titanilor. Astăzi, gândim la nivel planetar și în Grossraum-uri. Recunoaștem inevitabilitatea următoarelor scheme de planificare spațială despre care atât Directorul de Minister H. Wohlthat și Generalul Ritter von Epp[17] s-au pronunțat deja[18]. În această situație, jurisprudența germană este datoare să iasă din alternativa eronată, anume de a alege între simpla întreține a mentalității interstatale dominante până acum și expansiunea ne-statală și ne-națională în dreptul universalist global, după exemplul democrațiilor occidentale. Trebuie să găsească, între acestea două, conceptul unei ordini spațiale concrete și mărețe, una care să corespundă atât dimensiunilor spațiale ale globului, așa cum ni-l imaginăm noi, cât și conceptelor noi de stat și națiune. Pentru noi, acesta nu poate fi decât conceptul juridic al Reich-ului – Reich-ul este o ordine de tip Grossraum, guvernat de anumite idei și principii ideologice, o ordine Grossraum care exclude posibilitatea intervenției unei puteri spațial străină și al cărui garant și apărător este o națiune care se arată a fi capabilă de a face față acestei sarcini.
Cu introducerea conceptelor de Reich și Grossraum, întrebarea relevantă în ceea ce privește „dreptul internațional” este imediat pusă, și anume dacă acest fel de drept se referă doar la relația dintre aceste Reich-uri și Grossraum-uri, sau dacă dreptul internațional este simpla legislație a acelor oameni liberi care locuiesc într-un Grossraum comun – admițând că evoluțiile chiar tind spre Reich și Grossraum. Evident, apar patru tipuri diferite de relații legale care pot fi concepute: primul, între Grossraum-uri ca întreg, având în vedere că acestea nu ar trebui să fie diviziuni închise ermetic; schimburile economice și alte forme de schimburi și, în acest sens, „comerțul global” ar trebui să aibă loc între ele; în al doilea rând, relațiile între Reich-urile de conducere ale acestor Grossraum-uri; în al treilea rând, relațiile inter-populare în cadrul unui Grossraum; și, în final – cu mențiunea non-intervenției puterilor spațial străine – relațiile inter-populare între națiunile diferitelor Grossraum-uri. Denumirea de „internațional” este aplicabilă tuturor acestor relații, acordând termenului elasticitate și multitudine de sensuri. Pe lângă toate acestea, ar trebui să fie implicit că expresiile și vocabularul privind Grossraum-urile vor fi clarificate și că expresii mai elocvente și mai îndemâna vor fi găsite. Cel mai importantă sursă de erori pentru viitorul apropiat va consta în simpla transpunere a termenilor și conceptelor referitoare la state, din dreptul internațional pur interstatal la cele două tipuri de relații dintre și din interiorul Grossraum-urilor. Aș dori să subliniez în special acest pericol, care poate fi primejdios pentru discuțiile fructuoase.
Deși lucrările științifice vor fi în continuare necesare pentru a asigura conceptul nostru foarte specific de Reich, poziția sa fundamentală pentru o nouă ordine internațională este, precum este și natura sa unică, puțin discutabilă. Această natură unică a conceptului de Reich, așa cum există între ordinea de stat veche a secolului al XIX-lea și obiectivul universalist al unui Reich global, poate fi identificată și diferențiată de aceste ordine juridice distincte. Când mi-am prezentat raportul privind „Întoarcerea la conceptul discriminatoriu de război” în fața diviziei de Cercetări Juridice a Academiei de Drept german, în cadrul celei de-a patra Conferințe Anuale, situația politică din acel moment era fundamental diferită față de cea de astăzi. În plus, conceptul de Reich nu ar fi putut fi, așa cum este cazul în prezent, punctul central al noului drept internațional. Într-o discuție ulterioară acestui raport, a fost ridicată problema cu ce voi înlocui ordinea de stat veche, care era de fapt una nouă, de vreme ce eu, la momentul respectiv, nu voiam să rămân la conceptele vechi dar nici să mă supun conceptelor democrațiilor occidentale. Astăzi, pot da răspunsul la această întrebare. Noul concept de ordine al unui nou drept internațional este conceptul nostru de Reich, care izvorăște dintr-o ordine de tip völkisch Grossraum, susținută de o națiune. În ea, avem nucleul unei noi mentalități în ceea ce privește dreptul internațional, una care izvorăște din conceptul de națiune și permite pe deplin existența elementelor de ordine în conceptul de stat. În plus, este o mentalitate în ceea ce privește dreptul internațional care este capabilă să facă dreptate concepțiilor spațiale de astăzi și forțelor politice vitale reale din lumea de azi; o mentalitate care poate fi „globală” – adică, care privește întregul glob în ansamblu – fără a anihila națiuni și state, și fără a abate lumea de la răsturnarea inevitabilă a vechilor concepte de stat spre o lege globală, universalist-imperialistă, așa cum se întâmplă cu dreptul internațional imperialist al democrațiilor occidentale.
Conceptul de Deutsches Reich aparținând susținătorilor și creatorilor unui nou drept internațional ar fi fost, în trecut, un vis utopic, iar un drept internațional construit pe Reich, o fantezie legală. Cu toate acestea, astăzi, un Reich german puternic a apărut. Din ceea ce a fost slab și neputincios a răsărit un centru puternic al Europei, imposibil de atacat și gata să împărtășească măreața sa idee politică, respectarea fiecărei națiuni ca o realitate a vieții determinată prin specii și origini, sânge și sol, cu radiațiile sale în spațiul european central și estic, și să respingă interferența puterilor spațial străine și unvölkisch. Acțiunea Führer-ului a împrumutat conceptului nostru de Reich realitate politică, adevăr istoric și un viitor luminos în dreptul internațional.
[1] Cea mai recentă analiză monografică a chestiunii intervenției în dreptul international de Gerhard Ostermeyer, Die Intervention in der Völkerrechtstheorie und -praxis unter besonderer Berücksichtigung der Staatenpraxis des 19. Jahrhunderts (Abhandlungen der Hanischen Universität, publicat de L. Raape and R. Laun, Volumul 36 [1940]), conține tentative de a aborda o mentalitate concretă în ceea ce privește ordinele, deși omite problema spațiului global-politic și nu își pune adevărata întrebare, care nu poate fi rezolvată prin termenul general „intervenție de urgență”. În loc să facă asta, structura ordinii concreta a „dreptului internațional european” și sensul în temeiul dreptului internațional al „concertului marilor puteri” ar fi trebuit deslușite. Cine vorbește despre „o stare de urgență” și intervenție în dreptul internațional, nu trebuie să uite vreodată Quis judicabit? Folosind termenii generali, pseudo-juridici, există posibilitatea de a rămâne blocat într-o zonă gri, între permisiunile nelimitate ale intervențiilor complet neașteptate de „umanitarism” și la fel de nelimitata respingere până și a celor mai nesemnificative „amestecuri” care vor părea în mod eronat ca fiind „delicte de drept internațional”.
[2] O confruntare a acestui concept de imperialism cu literatura sa cuprinzătoare ar arunca în aer cadrul prezentării noastre și trebuie păstrată pentru altă analiză. Cu toate acestea, vreau cel puțin să subliniez prezentarea foarte clară făcută de Werner Sombart, „Das Wirtschaftsleben im Zeitalter des Hochkapitalismus” (Der moderne Kapitalismus, Volumul III, 1), (Munich and Leipzig, 1927), 66ff; precum și eseurile menționate anterior Carl Brinkmann; și Heinrich Triepel, Hegemonie (1938), 185ff (Imperialism and Hegemony).
[3] „The Reich rose first in Babylon” (To babilonie irhur sik irst dat rike), Sachsenspiegel III, 44, § 1; asupra conceptului medieval de Reich, vezi Otto Brunner, Land und Herrschaft (1939), 217, 234f.
[4] De exemplu, conform lui Friedrich Apelt, Das britische Reich als völkerrechtsverbundene Staatengemeinschaft (Leipziger rechtswissenschaftliche Studien, Volumul 90 [Leipzig, 1934]). Alternativa dintre desemnările interstat și intrastat nu pot fi depășită de statul în sine. Această realitate se datorează structurii decizionale a conceptului de stat, care duce în impas toate chestiunile legate de o ordine concretă de drept internațional. În antiteză cu asta, este un semn de progres demn de atenție faptul că Santi Romano (Corso di Diritto Internazionale, a 4-a ediție [Padua, 1939], 79) recunoaște din gândirea lui „instituțională” că anumite conexiuni al unor state „închise” echipate cu propria instituționalizare nu sunt nici intrastate, nici interstate. El numără în rândul unor astfel de entități confederații, sindicate regale și protectorate coloniale. Paolo Biscaretti di Ruffia a elaborat ulterior asupra acestei chestiuni în Festschrift for Santi Romano (Padua, 1939) într-un eseu despre „sindicatele non-intervenționale între state, diferite de sindicatele interstatale” (“Sull’esistenza di Unioni non internazionali tra Stati, diverse dagli Stati di Stati”). El analizează în special „Comunitatea Națiunilor” britanică ca exemplu pentru o astfel de conexiune care nu este nici interstatală dar nici pur intrastatală. Din păcate, el nu reușește să răspundă la întrebarea dificilă cu privire la asemenea subiecte pentru că rămâne blocat în conceptul decizional al statului și prin urmare nu poate depăși dilema dintre intrastat și interstat. Prin urmare, ce înseamnă „Unioni non internazionali tra Stati?” Atât timp cât dreptul „internațional” este în esență un drept „interstatal”, acesta nu este mai mult decât o simpă confuzie terminologică, adică „Unioni non interstatali tra Stati”! Ar fi fost obținute multe lucruri benefice dacă am fi fost învățați să diferențiem cu precizie, cel puțin în propria noastră limbă, diferența dintre comunitatea „internațională” și relații „interstatale” și să evităm desemnarea comunității „internaționale” și „comunitatea dreptului internațional” ca și denumiri pentru dreptul interstatal, având în vedere că aceste desemnări nu fac decât să altereze realitatea și să o complice. Imaginea conceptuală a centricității statului pe care o păstrează Biscaretti di Ruffia îl pune în imposibilitatea gândirii în afara celor două alternative, interstat și intrastat. Relațiile internaționale care nu sunt nici interstatale, nici intrastatale și conexiunile dintre state care nu sunt interstate par a fi imposibil de conceput, ba chiar absurde, pentru cineva cu o mentalitate fundamentată pe stat. Acele entități menționate de Santi Romano pot fi înțelese doar în contextul lor legal și științific care izvorăște dintr-o categorie analitică mai presus de stat – de exemplu, din cel al federației (care precede alternativa conceptuală a statului federal sau federație de stat), sau de Reich sau Grossraum – dacă calitatea lor legală unică, care nu poate fi înțeleasă folosind cele două alternative de interstat și intra-stat, este indestructibilă.
[5] Carl Bilfinger, „Zum Problem der Staatengleichheit im Völkerrecht,” Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, Volumul IV (1934), 481ff, și „Les bases fondamentales de la Communauté des États” în Recueil des Cours de l’Académie de Droit International, 1939, 95f (Equality and Community of States).
[6] Hans Lammers (1879–1962) a fost un jurist german și șeful Cancelariei Reich-ului în Partidul Nazist (n ed. amer.)
[7] H.H. Lammers, „Staatsführung im Dritten Reich,” în Lecture Series of the Austrian Administrative Academy (Berlin, 1938), 16: “Unificarea ideii de stat și națiune, ‘Deutsches Reich’ mi se pare a avea un înțeles profund pentru dreptul de stat și, pentru prima dată, pentru corecta desemnare a statului german.” Această remarcă a fost repetată în Völkischer Beobachter din 2, 3 și 4 septembrie 1938. Vezi Wilhelm Stuckart, mai întâi în prelegerea „Party and State,” Deutscher Juristentag (1936), 271– 3, asupra Reich-ului ca o formă și un ordin de viață völkisch.
[8] Wilhelm Stuckart (1902–53) a fost un jurist german și co-autor al Legilor de la Nuremberg (n. ed. amer.).
[9] Comunitatea popoarelor (n C.P.).
[10] Fritz Berber, Prinzipien der britischen Außenpolitik, Schriften des Deutschen Instituts für außenpolitische Forschung (Berlin, 1939), 20f.
[11] Christoph Steding, Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur (Hamburg, 1939); vezi și Carl Schmitt, „Neutralität und Neutralisierung,” în Positionen und Begriffe (Hamburg-Wandsbek: Hanseatische Verlagsanstalt, 1940), 271f.
[12] James Wilford Garner (1871–1938) a fost un politolog american (n ed. amer).
[13] Reinhard Höhn (1904–2000) a fost un jurist german (n. ed. amer.).
[14] George Douglas Howard Cole (1899–1959) a fost un istoric și economist englez (n. ed. amer.).
[15] „Conflicting Social Obligations,” în Proceedings of the Aristotelian Society, Serie Nouă XV (1915), 151. Teoria lui Cole asupra societății are bazele în teoria lui Lewis Morgan, subliniată în Ancient Society (1877).
[16] Air Power and Cities (London, 1930) (the continuation of Air Power and War Rights [1924]). Următoarea frază a lui Spaight este remarcabilă și semnificativă: „Puterea aeriană va facilita acceptarea noului ordin de idei.” (An International Air Force [London, 1932]). James Molony Spaight (1877– 1968) era un avocat englez care a scris pe subiectul legalității și eticii războiului aerian la începutul secolului al XX-lea.
[17] Franz Ritter von Epp (1868–1946) a fost un ofițer german și susținător al recuperării coloniilor germane (n. ed. amer.)
[18] H. Wohlthat, „Großraum und Meistbegünstigung,” Der Deutsche Volkswirt, 23 decembrie 1938; Ritter von Epp, Discursul din 23 februarie 1939, disponibil în Hakenkreuzbanner 56, 2.
Traducere: Tatiana Danilova (traducerea s-a făcut după ediția engleză a cărții lui Carl Schmitt, Writings on War, trans. end edit. Timothy Nunan, Polity Press, 2011)
Fragmenul face parte din studiul The Großraum Order of International Law with a Ban on Intervention for Spatially Foreign Powers: A Contribution to the Concept of Reich in International Law (1939–1941) (este vorba despre cap. V), care reprezintă, la rândul său, traducerea engleză a originalului german Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht, 9th edition, © Duncker & Humblot GmbH, Berlin, 2009
