1987, iarnă. Ninge viscolit, este cinci jumătate și autobuzul întârzie. O luăm pe jos. Nu-i mult de mers, în treizeci de minute suntem în fabrică. Maistrul e în regulă, c-o jumate de tărie ne asigură liberul de sâmbătă. Azi am de făcut șase cuțite. Au un proces lung de fabricație. Lamele trec pe la forje, pe la debitare și în sfârșit ajung la noi la rectificare, unde se distribuie fiecăruia în funcție de comanda dată, odată cu materialele pentru fabricarea unor componente ale tuburilor lans-torpile, montate pe superioarele noastre vedete torpiloare de pe Dunăre. Cuțitele sunt pentru un creștin care trebuie să dea o șpagă unui mecanic auto. Macanicul are la rândul lui o obligație…Tuburile lans-torpile sunt pentru armată. Fiecare client cu comanda lui. Pe interior, deasupra ușii din secția de rectificare, este menționat sloganul ”Nici o zi la IMUC fără cel mai mic ciubuc”. Secretarul de partid a zis că o să curgă sânge, dar nu cred să se întâmple asta înainte de 23 August și atunci aranjăm ca de obicei cu Sile macaragiul să pună acolo banerul cu ”Trăiască PCR în frunte cu iubitul său conducător…” În rest, nu-i cine știe ce de făcut. La trei fix sunt la duș, drumul înapoi…
Iarna din 1988 m-a prins la Inspectoratul Școlar General, Administrația Taberelor. În birou intră o profesoară între două vârste, o față cuceritoare și totodată smerită, taior gri la modă, ciorapi de mătase și o pungă de plastic în mâna dreaptă. Pe pungă este imprimată o reclamă vestică la whisky. Înăuntrul pungii chiar se află o sticlă de whisky și două pachete de Kent. Ar dori o tabără la Năvodari, da' nu cea de la ”Temerarii” ci vis a vis, la ”Delfin”, la internațională. Scot sticla de whisky afară din pungă și o pun nonșalant pe birou: Ia uitați ce ne-a adus tovarășa profesoară! Panică. Nimeni din birou nu îndrăznește să zică nimic. Toată lumea e conștientă că se dă șpagă, dar chiar așa să o și arăți? Nu se face…Mai facem și noi câte o glumă tovărășească să treacă timpul între cinci cafele, că în rest oricum nu prea e nimic de făcut, acuși se face trei, mai e nițel și vine chenzina cu limuzina, deci să nu ne stresăm, că viața e scurtă.
Cum mai trec anii…1996. Sunt un mic șef la o multinațională, lucrez în medie cam 14 ore pe zi, dar azi e o zi a dracu de specială. Credeți sau nu, la prezentarea de buget trec ușor douăzeci de ore iar noi suntem hipnotizați precum cetățeanul care se întâlnește în propria casă cu dobitocu' îmbrăcat în zână, din reclama cu băncile, care îți sugerează că visu' de azi noapte poate deveni real dacă ai să semnezi un contract cu ea, banca. E adevărat că dacă semnezi, te trezești peste patru ani că în visul respectiv nu era vorba despre o casă, ci despre sex oral, iar tu nu erai în echipa câștigătoare. Dar asta e din altă poveste așa că o să revin la cea de acum. Iubesc multinaționalele, oameni cu ștaif, îmi zâmbesc chiar și atunci când mi-o trag și mi-o trag chiar și după douăzeci de ore de muncă. Probabil pentru că după atâtea ore de muncă, de oboseală stau mai crăcănat și asta mă face vulnerabil. Tot din cauza muncii, probabil că nu am mai fost atent și dacă m-a căutat careva să-mi dea șpagă, nu m-a găsit, așa că a plecat…
Ianuarie 2013. Dimineața mă prinde perplex, lumea nu s-a sfârșit și eu îmi făcusem planuri pentru lumea cealaltă. Treaba este că nimeni nu mi-a mai dat șpagă de mult, dar eu din reflex am continuat să dau, chiar și după denominare, cu banii cei noi. Deodată mă uit buimac în jur și văd campanii antișpagă, oameni care critică fenomenul și mă îngrozesc: Doamne ce imbecil sunt. Uite cum lumea vrea să se schimbe și nu poate de mine, care dau în continuare. Că de primit nu mai primesc, deci ceva, ceva tot funcționează. Așa că mă pun pe învățat ca să-mi dau exact seama cam cum trebuie făcut. Va să zică pentru început mă duc la doctor pentru mână, nu-i dau nici o șpagă și ăsta înțelege că vreau ce mi-a dat banca mai devreme așa că se pune pe treabă, după care mă lasă să plec mulțumit, dar cu o durere vagă de mână. De acolo plec la administrația financiară, trec pe la școală la fie-mea, intru la restaurant, trec pe la service cu mașina și ajung extaziat acasă că sunt cu totul și cu totul transformat în cetățeanul european model. Mă ustură vag în spate ceva și am totuși un gust amar în gură, dar e ok. De acum totul va fi ok. Brusc în cameră se face întuneric și apare într-o lumină difuză spiritul crăciunului viitor. Mă ia de mâna în care țineam cafeaua pe care o vărs pe chiloții sensibili la căldură și mă duce prin timp la crăciunul viitor: sunt eu lângă o creangă de corcoduș frumos împodobită cu niște globuri din hârtie ieftină folosită la ocazii speciale. Am conturile oprite, mașina are motorul înlocuit cu unul original de Trabant, fie-mea e eminentă, dar are patru la purtare, avem musafir o vrăjitoare, prieten de familie, care are grijă exagerată de noi de când nimeni nu ne mai primește la spital. Dar sunt mulțumit. Stăm pe o stradă importantă. Vecinii noștri sunt Siemens cei cu șpaga de milioane de bani din ăia străini de au valoare. Nu, nu a fost șpagă dată în România ci într-un stat civilizat și capitalist. Fostul CEO Klaus Kleinfeld are conștiința împăcată. Și-a făcut datoria și fondul de pensie, Siemens, a declarat profituri de miliarde (din aceeași monedă), totul s-a terminat cu bine. Ceilalți vecini sunt tot oameni de bine: BAE Systems (cei cu gâlceava legată de șpaga pentru contractele cu Arabia Saudită), Clearstream (cea mai mare pricină financiară din Luxemburg) și alte fețe onorabile. Oamenii mi-au spus: coane, șpaga aia mică, cu care te murdărești tu, e urâtă. Așa ceva nu se face. Mă, când dai o șpagă, o faci cu stil. Îți iei un nenorocit de Armani pe tine, te stropești pe după urechile alea mari cu un Givenchy, te urci în BMW, pui la remorcă un Ferrari și când ajungi la destinație, lași Ferrariul acolo, între gâște, că știu ei ce-i cu el. Păi eu nu pot bre să le las Ferrariul, că nu am la ce să-l pun remorcă. Că Nissanul ăla vechi nu prea mai trage. Aaaa, păi atunci, tu nu cred că poți sta pe stradă cu noi, zic vecinii. Ești un corupt din ăla găinar. Și spiritul crăciunului viitor pleacă.
Ca și Ebenezer Scrooge, mă ridic brusc din pat și îmi spun că voi deveni un alt om. E clar ca bună ziua că șpaga mea nu o să fie niciodată strălucitoare ca cea din vest, dar o să fie o șpagă cinstită, dată la timp, pentru ca beneficiarul să simtă cum se învârt roțile bine unse.
Poporul nostru mereu a dat o șpagă ca să supraviețuiască. A fost cam la toți doctorii: URSS, Imperiul Otoman, Habsburgii, Austroungarii, toți ne-au tămăduit peste veacuri. Când unul ne dădea șoricioaică, dădeam o șpagă la celălalt să ne facă bine. Șpaga e în noi. În sistem. Doar că denumirea pe care noi i-am pus-o e șpagă. Nu dai șpagă să zicem când te duci la spital în Londra. Dar operația costă cu mult peste prețul de aici (cu șpaga adăugată), poate cu mult și peste prețul de acolo pentru unii. La fel în Berlin. De aceea o doctoriță de acolo cumpără medicamente de aici de la noi, prin mama ei care stă aici la Dristor, iar corporațiile străine dau șpagă pentru contracte cu statul. Dacă e așa de urât să dai șpagă, de ce totuși străinii dau și ei șpagă? Îmi aduc aminte că odată de mult, în Franța fiind, un francez care m-a invitat acasă la el mi-a pus în farfurie o frunză de salată cu niște firimituri frumos aranjate în farfurie și mi-a spus confidențial peste masă că ei nu mănâncă așa ca sălbaticii, cum o facem noi românii. Am plecat cu mațele chiorlăind de foame de la masă fără să înțeleg o iotă. Peste câțiva ani numai, francezu' vine la noi la Românica și îl duc la Pustnicu, la pădure, ca să facem o masă creștinească. Aveam o oală de sarmale, făcute anume de mama, una de ciorbă cu perișoare, niște salată de boeuf ca să-i arătăm omului că știm și noi ca la ei acasă și în sfârșit o butelcă de vin și o juma de țuică ca să-i ia greața după ce l-om omeni. Ce credeți? Francezu' era cât pe aci să moară mâncând și nu s-a dat la o parte nici de la licorile prezente.
Să fim serioși. Șpaga e un cost ca oricare altul aici în România și aiurea. Numai că la noi e bine organizat. Are un ritual, îți trebuie abilități speciale și nu o dai așa la întâmplare. Șpaga stabilește relații de prietenie de durată, oamenii care ți-au dat o șpagă nu se uită ușor. E de prost gust să-l uiți pe aproapele care ți-a făcut un bine. Pe de altă parte, un serviciu sau un obiect care are în costul lui șpagă este în general mai ieftin. Că de aia dai șpagă: ca să eviți un alt cost, un consum mai mare de resurse. Rareori pentru că altfel nu se poate. Ba se poate. Din punct de vedere legal, atunci când nu se poate, există căi de atac. Care căi, evident, cer un consum suplimentar de resurse. Orientalii privesc șpaga altfel. În Medina, (târgul din țările islamice nord africane), e o impolitețe să nu te târguiești cu cineva de la care vrei ceva. Așa e cultura lor. Și noi am importat destul de mult de acolo, în anume perioade de timp pe care tindem să le uităm. Șpaga este un obicei împământenit. Frumos sau urât, bun sau rău, este o stare de fapt. Civilizația occidentală îl reneagă, dar apelează la el. E adevărat, la alt nivel. Noi nu am ajuns la nivelul ăla. Fiecare după posibilități. Doar că la noi e mai răspândit, se manifestă mai des și este tolerat.
Știți ce îmi place cel mai mult la șpagă? Că statul nu ia nika!
