Una dintre cele mai stranii erori care se fac asupra Chinei de astăzi este considerarea ei din punct de vedere ideologic. China este condusă de un aşa-numit Partid Comunist, dar adevărul este că sub această denumire se ascund realităţi milenare, pe care conceptul european de „comunism” este departe de a le pătrunde. Eroarea de a crede că putem înţelege ceva din destinul actual al Chinei pornind de la denumirea şi funcţionarea aparatului său ideologic de stat este la fel de mare cu aceea pe care am face-o dacă am analiza Afganistanul din perspectivă „democratică”. Sau alte ţări neeuropene, să zicem Libia sau Siria, pentru a nu vorbi decât despre câteva care au fost sau mai sunt încă în centrul atenţiei opiniei publice mondiale. Ca şi Coreea de Sud a anilor ’70-’80, China actuală este o dictatură de dezvoltare. Până aici, nimic special. Problema este că, spre deosebire de surata sa peninsulară, care evolua pe tărâm atlantic (fiind pilotată de ţările occidentale), China are alte aspiraţii. În primul rând, China este, ca dimensiune, copleşitoare. Forţa sa economică va putea dezechilibra sistemul internaţional stabilit după cel de-al doilea război mondial. Ca să nu mai vorbim de forţa militară, care, chiar dacă nu va fi folosită la scară globală, va putea fi concentrată în zona Extremului Orient, acolo unde rănile trecutului sunt încă prezente. Iar dezechilibrarea militară a Extremului Orient va însemna balansarea Pacificului într-o altă direcţie decât cea… atlantică. China, împreună cu Rusia şi India, devin competitori redutabili în această cursă contra cronometru pentru ocuparea locului lăsat de previzibila retragere americană din fruntea sistemului internaţional. Care retragere, deşi nu este recunoscută oficial, se petrece sub ochii noştri. La ora actuală, armele şi resursele Rusiei, la care se pot adăuga forţa economică explozivă a Chinei sunt suficiente pentru a crea mari probleme sistemului de securitate nord-atlantic.
China pare a fi învăţat de la cei care l-au inventat sistemul balanţei de putere (balance of power). Acesta a fost timp de secole arma redutabilă cu care s-a construit şi s-a menţinut sistemul colonial englez, iar după intrarea SUA în istoria europeană şi mondială, adică după primul război mondial, a fost tacit adoptat şi de SUA. Sistemul funcţionează perfect în situaţia statelor sau puterilor maritime, care au ca principal atu în faţa celorlalţi mobilitatea extremă. Geopolitica este traversată de-a lungul istoriei sale de dihotomia dintre puterile maritime şi cele terestre. Puterile maritime sunt mobile, au o mare putere de negociere (chiar „balanţa puterii” exprimă în sine o filosofie negustorească, deci de negociere), nu se angajează definitiv într-un teritoriu şi nu încearcă să-l administreze direct. O fac însă prin interpuşi (ideea „guvernatorului” Traian Băsescu se sprijină pe această viziune). În schimb, puterile continentale sau telurocraţiile sunt direct implicate în teritoriile pe care vor să le administreze cu orice preţ. Figura tipică este aici „comisarul”, fie el sovietic, fie european (german). Comisarul măsoară, administrează, regionalizează, ordonează teritoriul. Problemele comisarului sunt însă mult mai mari decât ale guvernatorului. Căci comisarul se loveşte de îndărătnicia şi inerţia cutumelor locale, de tradiţiile locului pe care încearcă să le schimbe („identitatea europeană” este un astfel de construct abstract şi absurd, în care însă puterea continentală trebuie să investeasă pentru a fi bine primită. În schimb, guvernatorul nu vorbeşte niciodată despre o altă identitate). Bătălia care va începe în curând între telurocraţii (puterile continentale) şi talasocraţii (puterile mării) va afecta şi teritoriul ţării noastre. De fapt, această bătălie a şi început.
Ce rol joacă aici China? China este la ora actuală o putere „amfibie”. Teoretic, ea face parte dintre statele care joacă cartea continentalismului, alături de Rusia, în cadrul BRICS. Dar „setea” ei pentru înzestrarea cu o flotă comercială şi militară de top arată că uscatul nu este singura direcţie de ofensivă pe termen lung. Pe de altă parte, resurecţia în cadrul geopoliticii ruseşti a conceptului de eurasianism are legătură cu dorinţa Rusiei de a reveni în prim-planul politicii mondiale, sprijinindu-se pe parteneriatul cu China. Nu ştim care sunt negocierile dintre cele două mari puteri. Dar putem intui. Faptul că azi China şi-a creat un cap de pod în zona est-europeană este foarte grăitor. Înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cel mai mare geopolitician englez al timpului, Halford Mackinder, spunea că cine stăpâneşte istmul ponto-baltic stăpâneşte în cele din urmă lumea, căci acest istm este legătura organică dintre lumea atlantică şi cea asiatică. Iar marele continent eurasiatic este controlabil numai de aici. Iată de ce China va putea, controlând estul Europei, să facă o politică de tip balance of power între lumea atlantică şi cea asiatică. Mai mult, ea va pune stavilă şi dorinţelor seculare ale Germaniei de a ingera teritorii în sud-estul Europei şi, mai departe, în Ucraina şi Rusia. Faptul că Ucraina a refuzat „oferta” europeană la Vilnius nu este decât consecinţa acestor desfăşurări mai ample de forţe. Este, de altfel, semnificativ că, doar cu câteva zile înainte de eşecul germano-european de la Vilnius, China (şi, în spatele ei, Rusia) reuşeşte să atragă lumea est-europeană într-o nouă direcţie geopolitică. Un rol al Chinei de balansare a puterii în plan eurasiatic este, să recunoaştem, extrem de neaşteptat. Dar cu atât mai provocator. Nu ştim dacă va reuşi acelaşi lucru la nivel mondial, dar elementele surpriză pot apărea oricând.
Ceea ce este balanţa de putere (balance of power) în geopolitica engleză şi atlantistă poate deveni azi doctrina wu-wei din tradiţionala Chină, adaptată vremurilor noastre, anume „acţionează fără să acţionezi”. „Nu există nimic care să nu poată fi făcut de non-acţiune (wu-wei). De aceea, cucerirea lumii se realizează totdeauna cu ajutorul non-acţiunii”, putem citi într-o carte clasică de filosofie chineză tradiţională (Dao de Jing). China nu vrea să se impună în plan geopolitic, cel puţin nu în maniera clasică. Declaraţiile de la Bucureşti ale premierului chinez au fost extrem de diplomatice. El spunea că ţara sa sprijină „unitatea europeană”. În contextul vizitei sale în România, această remarcă poate fi tradusă astfel: „puteţi face orice cu Uniunea dumneavoastră, nouă nu ne pasă, avem alte calcule”.
Şi pentru că cei care critică demersurile Chinei actuale acuză regimul politic chinez de nerespectarea drepturilor omului şi de situaţia precară în care e lăsat poporul, vom aminti tot cuvintele tradiţiei chineze în acest plan: „Dacă nu-i vom ridica în slavă pe cei nobili, nu vor fi certuri în popor; dacă nu vom preţui obiectele rare, nu vor fi hoţi în popor; dacă nu vom arăta ceea ce poate trezi invidia, inima poporului nu va fi tulburată! De aceea, cârmuirea omului înţelept face ca inimile lor să fie goale, iar stomacurile pline. Ea slăbeşte voinţa lor şi le întăreşte oasele. Ea caută mereu ca poporul să nu aibă cunoştinţe şi patimi iar cei care au cunoştinţe să nu îndrăznească a acţiona (s. n.) (Dao de Jing).
China înaintează în tăcere spre condiţia de arbitru mondial. Nu jandarm, căci nu-şi propune acest lucru. Arbitru da, deoarece ştie că arbitrul acţionează discret, interpretând puţin diferit fazele de joc, astfel încât să iasă în avantaj echipa pe care o iubeşte. Din acest punct de vedere, jocul în care am intrat pare mai avantajos decât cel de dinainte.
