Literatura sociologică şi economică despre raporturile muncii cu idealurile morale şi vocaţionale este destul de amplă. În ultima vreme pare că interesul pentru acest domeniu a crescut. Mulţi autori caută să redescopere sursele morale ale vieţii profesionale, într-o lume economică din ce în ce mai anomică (se ştie că Emile Durkheim, altfel un sociolog cu vederi progresiste, a fost primul din breaslă care a redescoperit valenţele moralizatoare ale organizării corporatiste medievale). Pentru a răspunde corect la întrebarea de mai sus, avem nevoie de o minimă cercetare de sociologie istorică aplicată organizării profesionale de dinainte de lumea modernă. Am folosit pentru acest mic material o carte care se referă la punctul de cotitură în viaţa breslelor medievale, punct în care acestea au fost, nu fără multe ezitări şi încercări de revenire, abolite. Desigur, viaţa economică a Evului Mediu diferă de cea modernă. Ar fi însă o mare greşeală să se creadă că actuala conjunctură economică nu mai poate trage nici o învăţătură din organizarea de tip corporatist a acelei perioade. Dincolo de diferenţe, societatea este un tot care are reguli stricte. Ordinea socială, morala socială, tradiţia economică, ideea de vocaţie sunt şi astăzi concepte care nu ne dau pace. De aceea este bine a le studia în mediul lor de provenienţă sau măcar în mediul în care au supravieţuit. Este vorba despre Franţa perioadei revoluţionare, probabil cel mai important laborator social al epocii moderne.
Prima observaţie pe care trebuie s-o facem este că ideea de morală profesională nu are nimic de-a face cu ideea economică în sensul actual, deci cu ideea profitului. Corporaţia nu era o organizaţie economică, ci în principal una morală şi ierarhic-socială. Legătura cu devoţiunea religioasă era puternică:
“Iniţierea de către muncitorii necalificaţi a configuraţiei corporatiste subliniază un aspect fundamental al sistemului ghildelor: ele nu erau doar instituţii economice, poate chiar nu erau în primul rând instituţii economice, ci o taxonomie socială care demarca clar locul fiecărui individ în ierarhia socială. De asemenea, fiecare ghildă avea o puternică dimensiune morală care mergea de la devoţiunea religioasă la ajutorul de tip caritabil”. (Michael P. Fitzsimmons, From Artisan to Worker. Guilds, the French State, and the Organization of Labor, 1776–1821, Cambridge University Press, 2010, p. 9).
Dizolvarea corporaţiilor a fost urmată de emiterea unor licenţe (patente) care permiteau oricui să facă orice meserie sau comerţ. Motivul invocat era acela al libertăţii individuale. Dar aceste licenţe au dus rapid la degradarea calitativă a producţiei:
“În locul corporaţiilor şi în numele libertăţii, Adunarea Naţională a izvodit o licenţă ocupaţională (patent) care îi permitea deţinătorului ei să practice orice comerţ dorea. Dar problemele au apărut rapid, în aşa măsură încât pentru contemporani disoluţia corporaţiilor şi introducerea licenţelor ocupaţionale a fost asociată definitiv cu un declin accentuat al standardelor atât de producţie cât şi de comerţ”. (Fitzsimmons, p. 3)
Astăzi putem compara produsele ce rezultă în urma fabricării pe scară industrială cu cele manufacturate, deci făcute în “serie limitată” şi respectând procedee de fabricaţie mai degrabă premoderne. Cei mai mulţi dintre noi vor fi de acord că munca la bandă nu duce la apariţia unor produse mai durabile, nici mai frumoase. Avantajul sporirii productivităţii este adesea relativ, în faţa unei calităţi şi a unui aspect estetic al produselor manufacturate care de cele mai multe ori depăşesc cu mult media actuală a muncii mecanizate.
Dizolvarea ghildelor nu a fost privită în epocă drept o opţiune ireversibilă. Acest lucru ne avertizează că “lupta” dintre modern şi premodern în materie economică este foarte relativă şi că graniţa dintre trecut şi prezent depinde adesea de perspectiva adoptată. De aceea, astăzi, când economia se zbate între aşa-zisele forţe globale şi din ce în ce mai sigurele forţe locale (delocalizarea este moartea stabilităţii economice) e timpul să ne punem din nou întrebări în legătură cu economia tradiţională, ierarhizată şi morală a Evului Mediu. Europa regiunilor nu va fi oare cu necesitate o Europă “medievală” în spirit economic, adică o Europă în care spiritul religios şi nu cel al câştigului material imediat va trebui să primeze, ca şi calitatea şi calificarea locală, în dauna unei globalizări (europenizări) care pare a nu conveni nimănui, cu excepţia celor foarte mari şi foarte bogaţi?
“Ca urmare a examinării dezbaterilor despre restabilirea ghildelor, acest studiu caută să demonstreze că trecerea de la regimul ghildelor de secol XVIII la clasele muncitoare ale secolului al XIX-lea nu a fost nici ireversibil nici automat”. (Fitzsimmons, p. 6)
Munca industrială, spre deosebire de munca artizanală, este bazată pe o filosofie complet diferită, străină de ideea de vocaţie, de cea de ierarhie şi morală profesională. Munca industrială este mai degrabă un mijloc de supravieţuire decât unul de educaţie şi perfecţionare profesională. Aşa se explică de ce astăzi numeroasele activităţi industriale nu necesită mai mult de câteva săptămâni sau chiar zile de “calificare”. Este vorba mai degrabă de o adaptare a omului mediu la cerinţele maşinii, robotului sau calculatorului care execută de fapt toate operaţiunile mecanic. O astfel de muncă este, desigur, opusă ideii de vocaţie. Să ne mirăm că astăzi nu mai avem profesionişti, ci doar “specialişti”? Specialistul este o categorie îndepărtată de cea de profesionist. Specialistul poate fi foarte bine un ignorant al sensului intim al muncii pe care o face sau al domeniului în care activează. Specialistul pleacă în week-end cu un sentiment de uşurare şi se întoarce la serviciu fără tragere de inimă, doar pentru că “ierarhia”, în sens pur birocratic, adică şefii, i-o cer. Sau pentru nevoia de a primi un salariu. Profesionistul sau omul de vocaţie iubeşte şi cunoaşte din interior un domeniu şi sentimentul dominant care îl încearcă în preajma acestuia este cel de mirare permanentă, de permanentă bucurie şi dragoste, de atracţie (vocaţie – de la vocatio, care înseamnă în latină şi chemare divină) irezistibilă. Adesea, pentru profesionist nu contează câştigul material, cât realizarea sau ducerea la bun sfârşit a misiunii sale. Profesionistul e în misiune acolo unde specialistul e din interes. Aceste deosebiri aparent nesemnificative aruncă însă o lumină total nouă asupra activităţii omului modern, incapabil să se mai lase atras de munca lui, incapabil să lupte pentru ea, în afară de efortul minimalist de “a se face că face şi a se face că este plătit”. Specialistul este cel care în comunism se conforma ordinelor aberante ale Partidului în domeniul său de interes şi, astăzi, în regimul plural al partidelor, este cel care înfiinţează asociaţii profesionale pe criterii politice (exista cândva o asociaţie a medicilor ţărănişti, o aberaţie din punct de vedere al filosofiei tradiţionale a profesiei).
Omul de vocaţie nu se interesează de statutul său mai mult decât este cazul pentru a-şi duce munca la capăt. Specialistul este în primul rând un om al statutului. Societatea de status (termen consacrat în sociologia actuală, preluat de la Max Weber) a înlocuit societatea ierarhizată a Evului Mediu, care era o societate a unei ierarhii neconforme cu o viziune îngust-antropologică, inventată social. Statusul actual este echivalentul rangului medieval, dar fără fundamentul aceluia, de aceea distanţa de la status la imagine nu este decât de un pas, pe care Evul Mediu nu l-a făcut, tocmai pentru că era corect şi până la capăt ierarhizat. Şi tocmai pentru că activitatea economică nu prima, oamenii erau conştienţi că locul lor era mereu sub, sub o autoritate mai mare decât a lor. Astăzi, toţi oamenii se consideră deasupra: deasupra profesiei, deasupra familiei, deasupra patriei, deasupra istoriei, deasupra tuturor. Iată care sunt consecinţele sociale ale acestor schimbări de paradigmă economică. Bineînţeles, ele sunt mult mai multe. Deocamdată, ne limităm la acestea, urmând a continua.
