Să fii evreu fără conştiinţă talmudică, să fii o „legumă” a sistemului şi dependent de votcă, să fii cotropit de lene intelectuală, să nu-ţi pese dacă destinul ţi-e potrivnic sau nu, înseamnă să fii un înfrânt. Un înfrânt fără patos, inert, dar chinuit totuşi de o surdă durere existenţială, de junghiuri trecătoare. Indiferent de circumstanţe, pilula comunismului se înghite de regulă cu votcă, sistematic, cu cât mai multă votcă. Dar insolitul leac nu-i, după cum vom vedea, întotdeauna un panaceu. În unele cărţi ale lui Serghei Dovlatov – evreu după tată şi armean după mamă – ratarea fiinţei înseamnă chiar mai mult, el contemplându-şi înfrângerea cu cinic amuzament.
„În U.R.S.S. a publicat numai în samizdat” e propoziţia prin care exegeţii încearcă să-l încadreze în grupul mai larg al disidenţilor sovietici. Dar chiar şi-n această extrem de diversă „colectivitate” el se singularizează prin asumarea singurătăţii ca mijloc de supravieţuire. De altfel, după ce se stabileşte, în 1978, la New-York, singurătatea îi conferă motivaţia fundamentală, constantă, de a scrie. Practică tot un fel de samizdat, publicându-şi cărţile, aproape restrictiv, în limba rusă, mai ales pentru comunitatea expatriaţilor din America, una pe an, timp de un deceniu şi ceva, până la moartea prematură, la doar 49 de ani, în 1990. Doar Noul american (Novîi americanets) reprezintă o breşă în singurătatea astfel asumată, noua sa viaţă, familia (soţia şi cei doi copii), impunându-i să se redefinească în raport cu lumea în care trăieşte. Este, într-un fel, un interesant popas asupra alienărilor… imperiale ale ruşilor fugiţi din ţara haosului moral. Noul american se dovedeşte, în condiţiile năucitoare ale democraţiei americane, un înstrăinat.
Filonul autobiografic al cărţilor sale este evident, în Compromisul (1981), de pildă, ziaristul însetat de adevăr şi de votcă, dar silit să practice „minciuna şi prefăcătoria” într-un decor social de teatru prost, mai mult şomer decât angajat, se numeşte chiar Dovlatov. Relatările despre viaţa în comunism trebuie să fie pătrunse de solemnitate, să aibă o „morală” previzibilă, iar stilul, retorica, să nu treacă dincolo de limite standardizate. Fără să-i poată reproşa abateri grave de la linia oficială, şeful publicaţiei la care jurnalistul încearcă să revină îi simte inaderenţa: „Dovlatov, cu dumneata e imposibil de vorbit. Ţine minte, răbdarea mea are limite… Tot timpul faci băşcălie. Faci băşcălie în şedinţele colectivului. Numai când nu eşti de faţă nu faci băşcălie”. Şeful intuieşte bine cum stau lucrurile, întrucât Dovlatov scrie ca şi cum n-ar fi de faţă la evenimentele pe care le relatează…
În cele mai multe scrieri, va apărea la orizont evreul tentat să părăsească lumea la a cărei edificare a contribuit din plin, cu toate problemele lui de conştiinţă, cu sentimentul că-şi trădează fiinţa, comunitatea, indiferent de deciziile pe care le ia. Dar nici una nu-i un jurnal sec al scurtei sale vieţi sau, cu atât mai puţin, un memorial sieşi suficient. Luciditatea, sarcasmul, umorul, pesimismul sunt coordonatele unei opere fără anvergură protestatară deosebită, dar poate cu atât mai penetrante, mai credibile, mai autentice. Eroii săi sunt cu greaţa în gât, neaderenţa cotropindu-le fiinţa. Unii sunt prizonieri ideologici greu „recuperabili”, cu ei mersul înainte al comunismului vulgarizându-se până la golirea de orice conţinut. Sunt dominaţi de stereotipii găunoase, folositoare doar pentru a salva, cât de cât, aparenţele. Fetele din Rezervaţia Puşkin (1983), care le par aproape tuturor prostituate sunt, vai, fecioare care-şi construiesc, cu perversitate doar de ele ştiută, un mod de a fi fără sens, iar cele rele de muscă îşi ascund nefericitul temperament în vâltoarea activismului. Turnătorii sunt adesea priviţi de „organe” drept anticomunişti întrucât inventează, din exces de zel, fantome. (Oricum, sunt perioade în istoria comunismului rusesc, a stalinismului, hruşciovismului şi brejnevismului, când nu se pot raporta prea multe abateri de la linia ideologică trasată de autorităţi, numărul duşmanilor fiind drămuit de la centru. Ca orice religie bine articulată dogmatic, căinţa devine uneori, în comunismul poststalinist, o posibilitate de salvare.) Lenea este asimilată insuficientei pregătiri ideologice şi politice, iar incultura devine, aproape în orice împrejurare, un modus vivendi. Nimeni n-o combate dacă-i drapată în lozinci ale momentului. A şti mai multe decât se cuvine despre Puşkin, trezeşte, în rezervaţie, suspiciuni, iar a nu şti nimic e semn că ignorantul face eforturi să se culturalizeze. Ceea ce, în condiţiile date, nu-i deloc dificil: câteva sloganuri repetate, indiferent de context, de adecvare, rezolvă totul.
Rezervaţia Puşkin este un fel de gulag cultural în care munca „forţată” lărgeşte, în marginile unui straniu posibil, verosimilitatea estetică, trasând riguros graniţele ipocriziei, ale neaderenţei, prefăcătoriei şi, pentru cine e dispus să observe, ale dezumanizării. Actorii joacă într-o piesă abil regizată, uneori schimbând rolurile între ei. Rezultă o comedie sieşi suficientă. Uneori cei care trebuie să păstreze vie amintirea marelui scriitor habar n-au cine a fost de fapt acesta, nici când a trăit, iar vizitatorii, prezumptivii beneficiari ai actului cultural, pătrund în rezervaţie pregătiţi să participe la un eveniment mult exterior aspiraţiilor lor intime. E un public amorf şi dezinteresat de tot ceea ce înseamnă adevărată ofertă culturală, dar gata să simuleze un interes major pentru ceea ce văd şi aud. Dacă li s-ar spune că Puşkin a luptat cu arma în mână împotriva cotropitorilor fascişti, ar aplauda frenetic, simulând admiraţia.
Compromisul e-n „ton” cu Rezervaţia Puşkin, adâncind semnificaţia unor poncife culturale şi ideologice apte să statornicească absurdul în existenţa de fiecare zi. Stabilit în Estonia, republică sovietică ce-şi serbează ocupaţia rusească în fiecare an sub numele de Eliberare, gazetarul nemembru de partid rămâne fără slujbă. Pentru a se reangaja este nevoit să dea teste de fidelitate ideologică şi vigilenţă politică, sub cupola vigilenţei generale în care el este, bineînţeles, subiect. Rememorând perioada, recitindu-şi unele articole scrise înainte, decide că a făcut douăsprezece compromisuri majore, absurde, poate ruşinoase. Desigur, compromisurile sunt fără număr, dar autorul alege o cifră cu posibile semnificaţii magice: zodiile destinului stabilit încă la naştere, seminţiile poporului ales, apostolii lui Isus, caznele lui Hercule… Se pare însă că mai aproape de semnificaţia pe care o are în vedere autorul sunt cele douăsprezece coşuri cu firimituri rămase de la cina Mântuitorului care săturaseră o mulţime de hămesiţi.
Primul test („compromis”), o ştire, o biată relatare despre conferinţa ştiinţifică de la Tallin, cu tentă geopolitică, pentru studierea Scandinaviei şi Finlandei este, în aprecierea şefilor, „o grosolană greşeală ideologică”, „miopie politică”, doar pentru că autorul a enumerat în ordine cronologică ţările participante, în loc să situeze în frunte ţările aşa-zise democratice, apoi pe cele neutre şi, la urmă, „ţările din bloc”. Dar chiar şi în cele mai nevinovate ştiri vigilenţa şefilor găseşte zone în care „băşcălia” lui Dovlatov se manifestă deghizat. Asimilat în folclor cu rusul, în povestirile pentru copii ursul trebuie să fie personaj pozitiv, altfel autorul poate fi acuzat de şovinism. Dacă totuşi personajul „fabulei” e rău, e obligatoriu „să vorbească într-o limbă a unei ţări capitaliste”, pentru că răul, ameninţarea supremă de-acolo vin.
Dar băşcălia lui Dovlatov nu trebuie neapărat „inventată”, după cum afirmă şefii. Ea se livrează aproape în orice eveniment, e intrinsecă spectacolului vieţii. Când e pe cale să se nască al 400000-lea locuitor al Tallinului, Dovlatov decide că acesta „este condamnat la fericire”, slogan mult apreciat în redacţie. Atâta doar că eventualii părinţi solicitaţi să-l confirme sunt mai degrabă înclinaţi să creadă că orice nou născut e dinainte condamnat la votcă şi, eventual, puşcărie. Oricum, părinţii celor gata să vină pe lume în fierbintele moment jubiliar nu corespund exigenţelor şefilor de cadre. În aceste condiţii, sărbătoarea colectivă a naşterii celui de-al 400000-lea locuitor al Tallinului trebuie amânată sine die. Lui Dovlatov nu-i rămâne decât să mituiască, cu votcă, bineînţeles, un posibil tătic al bebeluşului aniversar pentru a accepta să intre în joc, adică să mintă cu neruşinare că ar fi în pragul fericirii. Dar acesta nu plonjează cu toată fiinţa în compromis. La fel de greu îi este lui Dovlatov să găsească persoana potrivită pentru emisiunea sa radiofonică „Un om interesant”. În cele din urmă, cei mai interesanţi se dovedesc hoţii, mincinoşii, imoralii, vai, duşmani ai rânduielilor, demenţii şi, bineînţeles, alcoolicii, purtători de drapel ai neasumării destinului comunist.
Trimis pe un hipodrom pentru a marca jubileul acestuia, Dovlatov intră fără sfială, neavând bani nici măcar de-o votcă contrafăcută, în mica mafie a pariurilor. Nu-i descoperit, dar nopţile îi sunt năpădite de coşmaruri, iar sentimentul că-i urmărit îl macină. Continuă să scrie, făcând eforturi disperate să fie „pe linie”. Colegii îi apreciază stilul, nu şi direcţia în care bate: „La tine toate personajele sunt canalii. Prin logica povestirii, dacă eroul e ticălos, el trebuie să ajungă la faliment moral sau la pedeapsă. Dar la tine ticăloşii sunt ceva natural, ca ploaia sau ca ninsoarea”. E şi din pricină că ticăloşia are, în comunism, standarde aparte, că „ticălosul” neînarmat ideologic se livrează spontan oprobiului public.
În Rezervaţia Puşkin, veritabilă leprozerie culturală, tânărul şi disperatul activist este vizitat, pe nepusă masă, de soţie. Încredinţată dinainte că soţul ei nu va accepta să se expatrieze, în virtutea facilităţilor pe care le au evreii de a se stabili în Israel sau în orice ţară occidentală, îi cere acestuia să-şi dea acordul scris pentru plecarea fiicei împreună cu mama. O face, desigur, dar nu fără un adânc regret că despărţirea e definitivă. La insistenţele femeii de a afla motivele refuzului, răspunde cam bâlbâit: „Nu-i nimic de explicat…E limba mea, poporul meu, ţara mea smintită…Închipuie-ţi, eu îi iubesc până şi pe miliţieni… Într-o limbă străină ne pierdem optzeci la sută din personalitate. Ne pierdem capacitatea de a glumi, de a zeflemisi. Atât şi e de-ajuns să mă îngrozesc.” Şi totuşi, în povestirile din volumul Geamantanul (1985), ulterior Rezervaţiei…, îl găsim pe Dovlatov însuşi pe un aeroport ce pare de pe altă planetă cu un geamantan jerpelit, în drum spre America. După câţiva ani în care geamantanul a stat cuminte într-o debara, puţinele lucruri pe care le înghesuise în cutia dreptunghiulară de carton îi vor trezi amintiri: momente din viaţa pe care o lăsase în urmă, ascunse „în cutele acestor zdrenţe amărâte”. Nu le contemplă cu fior tragic, ci cu nostalgie. Va scrie despre ele. „Titlul ar trebui să fie De la Marx la Brodski. Sau Ce am agonisit eu. Sau, simplu, Geamantanul”. Simplitatea e suverană în proza lui Serghei Dovlatov. Imaginile sunt desprinse din Rusia subterană a paraziţilor, a traficanţilor şi infractorilor mărunţi, a fiinţelor fără căpătâi încăpăţânate să supravieţuiască şi să lase măcar „o scrijelitură pe scoarţa pământului”; de vreme ce, oricum, „fapte vitejeşti nu vor săvârşi”, să nu înnegureze „cu tristeţe şi plictiseală clipa dată”.
Îndrăgostit şi plin de datorii, studentul Serioja Dovlatov încearcă să plaseze pe piaţa neagră şosete de nailon finlandeze. Mica afacere se prăbuşeşte pentru că tocmai atunci, „după ce douăzeci de ani a ars manganul, târfa de industrie sovietică” s-a apucat să producă „acelaşi rahat sintetic” (Şosetele finlandeze de nailon). Exmatriculat din facultate şi nevoit să câştige un ban, acelaşi Serioja se angajează ca om bun la toate, dar mai ales la căratul sticlelor de votcă, într-un atelier de sculptură. Se lucrează la monumentul lui Lenin, „înfăţişat în binecunoscuta postură de turist pe şosea, făcând autostopul”. La ceremonia de inaugurare, bun prilej pentru o beţie cruntă, primarul oraşului îşi scoate ghetele care îl stânjeneau, aţipeşte şi alunecă uşor sub masă. „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine” – mărturiseşte Dovlatov. „ Fie că şi-a spus cuvântul disidenţa mea oprimată, fie că s-a dezvăluit firea mea de infractor […] M-am tras pe marginea scaunului. Am întins un picior. Am pipăit ghetele primarului şi, încetişor, le-am tras spre mine”. Aşa au apărut în geamantanul cărat peste ocean Ghete din nomenclatură. Cu mănuşile de şofer s-a pricopsit, în loc de bani, după ce a jucat rolul lui Petru cel Mare în filmul unui cineast amator. Le-a luat cu el în emigraţie, sigur că acolo îşi va cumpăra o maşină. Dar n-a mai cumpărat-o. N-a mai avut chef: „Trebuia totuşi să mă deosebesc prin ceva de ceilalţi. Las` să-l ştie întregul Forest Hills pe Dovlatov ăla care n-are automobil.”
Convenţia narativă din cele opt povestiri ce alcătuiesc Geamantanul nu este nici pe departe originală. Original este amestecul de ironie şi resemnare, inocenţă şi cinism, naturaleţe şi o profunzime care ocoleşte meditaţia în favoarea vervei şi ambiguităţii. Cei care caută procesul comunismului în paginile scrise de noul american vor fi dezamăgiţi. Dovlatov nu incriminează. Prezintă doar alternativele supravieţuirii într-un regim totalitar a cărui realitate este sărăcia împodobită cu lozinci: marginalizarea sau compromisul. Ambele însoţite de o disperare blândă şi tratate cu binecuvântată votcă. Întrebat dacă e curajos, unul din personaje răspunde: „Nu ştiu. Înainte puteam să beau doi litri. Acum, după şapte sute de grame o iau razna.”
Comparat adesea cu Hemingway şi Kerouac, Serghei Dovlatov este considerat unul dintre cei mai „americani” scriitori ruşi. Stilul său limpede, direct şi amuzant s-a dovedit a fi pe placul editorilor de peste ocean. A fost al doilea scriitor rus (după Vladimir Nabokov) publicat de prestigiosul The New Yorker. Şi-a găsit mulţi fani printre cititori, iar edilii oraşului New York au decis ca strada pe care a locuit să-i poarte numele. În ţările din fosta Uniune Sovietică este, din păcate post-mortem, unul dintre cei mai populari scriitori. În România, cei care l-au descoperit mai mult sau mai puţin întâmplător îl preţuiesc fără rezerve. Întrebat, în 2008, cărui scriitor ar fi trebuit să i se acorde Premiul Nobel (decernat, în acel an, lui Jean Marie Le Clezio), Andrei Makine dă un răspuns surprinzător: „Lui Dovlatov. Îl plasez deasupra lui Cehov, chiar dacă asemenea comparaţie e lipsită de sens. Dar ar fi trebuit să i se acorde acest premiu ca titlu postum, ceea ce nu se practică”. Bineînţeles că nu se practică, dar de ce Makine n-a făcut această îndrăzneaţă afirmaţie când Dovlatov era în viaţă? Iar comparaţia cu Cehov nu-i deloc lipsită de sens, Makine dând a se înţelege că literatura rusă, inclusiv el, ar merita mai multă recunoaştere în Occident, chiar până la nivelul Nobelului. De altfel, nume ca Pelevin, Kurkov, Uliţkaia, Makanin sau Erofeev sunt de-acum binecunoscute în lume, dovedind că marea tradiţie a literaturii ruse se confirmă în timp printr-o nouă explozie de talente, descătuşate de persecuţii şi cenzură.
