În schiţa autobiografică Un autoportret, care prefaţează ediţia americană din 1990 a volumului Melancolia renaşterii, György Konrád iese din spatele personajelor printre care cititorii ar putea bănui că se ascunde şi se prezintă pe un ton detaşat, la persoana a III-a, păstrând totuşi o umbră de mister în ambiguitatea iniţialei K. – de la Konrád, desigur, dar şi, în opinia unor comentatori, posibilă aluzie la personajul kafkian: „K. are 57 de ani, este romancier şi eseist. Cetăţenia şi limba maternă – maghiara, religia – iudaică. Tatăl său a avut un magazin de unelte în provincie. K. este fericitul părinte a patru copii din două căsătorii. Meseria lui de bază e să predea literatura”… Continuă, pe acelaşi ton, prezentându-şi garderoba, apartamentul, priveliştea pe care o vede pe fereastră şi „copilăria fericită, într-o casă plină de prieteni şi rude”, până când, „în 1944 numai o minune l-a scăpat de la Auschwitz, unde au nimerit aproape toţi ceilalţi copii evrei din satul lui”.
Imaginea idilică a copilăriei, învăluită în culori blânde şi mirosuri îmbietoare, ca şi tabloul sumbru al exterminării evreilor în lagărele naziste vor reveni, zece ani mai târziu, în paginile romanului autobiografic Călătoria (în traducere literală Plecarea şi întoarcerea acasă), apărut în colecţia A treia Europă. Ca şi Danilo Kiš, György Konrád se bazează pe memoria copilului, martor fragil, imaginativ, supus unor traume care îl vor marca pentru toată viaţa: „Dat fiind că omul este matur din clipa în care se confruntă cu propria-i moarte, sunt matur de la unsprezece ani. Sunt unii cărora asta li se întâmplă şi mai devreme, altora mai târziu şi există şi dintre aceia cărora nu li se întâmplă niciodată”.
Urmărind în continuare autoportretul, îl vedem pe K. în timpul insurecţiei din 1956, înarmat cu o mitralieră pe care nu a folosit-o, „dar o mai scotea din când în când la aer”, apoi aflăm că a făcut parte „din cultura underground a tinerilor scriitori din anii ‘60”, convins că „pentru el, cel mai normal lucru pe care îl putea face atunci era să vorbească şi să scrie ungureşte în Ungaria”; câţiva ani a lucrat în slujba statului, mai întâi ca asistent social şi apoi ca sociolog la un institut de sistematizare urbană, experienţă încheiată „prin grija securităţii” în 1973, dar fructificată în romanul Vizitatorul (1969) şi în eseul Drumul intelectualilor spre putere (1978), scris împreună cu Ivan Szelenyi.
Vizitatorul, roman care a stârnit reacţii aprinse şi contradictorii în Ungaria, s-a bucurat de o primire călduroasă din partea editurilor şi a criticii străine, făcându-i loc autorului „în prim-planul literaturii europene” (Irving Howe). Cartea este apreciată la superlativ şi în România: „Vizitatorul duce până la capăt obsesiile literaturii Europei Centrale. Poate nici unul dintre romanele anilor şaizeci nu se opreşte cu atâta insistenţă asupra segmentelor care, puse cap la cap, ar putea defini ideea de om” – scrie Cornel Ungureanu în prefaţa volumului, plasându-l pe Konrád, alături de Kundera şi Kiš, într-un trio reprezentativ pentru „triumful grotescului în literatura europeană”. Chiar dacă admitem că există ceva comun în timbrul „celor trei K”, trebuie să observăm că amprentele vocale, ca şi amplitudinea, sunt deosebite. La György Konrád nu vom găsi nici ironia demolatoare de iluzii a lui Milan Kundera, nici vibraţia lirică (şi deopotrivă ludică) a lui Danilo Kiš. Sarcasmul lui Konrád izvorăşte dintr-o melancolie adâncă, temperată de scepticism şi toleranţă, iar Vizitatorul este ilustrarea eseistică a unei umanităţi dezagregate până la anihilare, o docu-dramă în care predomină cenuşiul distopiei, iar accentele tragice devin, prin aglomerare, suprarealiste.
Personajul narator este „consilier referendar” la Autoritatea tutelară. De zece ani se strecoară, zi de zi, în biroul său înghesuit printre alte birouri, cu balcoanele lor suspendate deasupra unei curţi interioare ticsite de butoaie şi ţevi din oţel gudronat. Închistat „în această teacă anostă a acribiei sociale”, acceptă cu detaşare rolul de tehnician mai mult sau mai puţin priceput în aplicarea procedeelor de tratament a tensiunilor şi nedreptăţilor, dirijând „traficul suferinţei” cu suficiente dubii pentru a-şi căuta justificări, dar şi cu destulă obedienţă pentru a nu se trezi dat afară din slujbă. Îi ascultă, placid, pe solicitanţii care se lamentează, se scuză pe ei şi îi acuză pe alţii, se bâlbâie, fac aluzie la sinucidere, închipuindu-şi că funcţionarul mărunt, „prost dispus, prost plătit, ca toată lumea” îi poate salva. În dulapul înţesat de acte înregistrate, expediate şi returnate se află şi „diverse fleacuri neoficiale”: un bici cu trei cozi din cureluşe împletite, o obadă din lemn de carpen, un baston de bambus cu umplutură de plumb, o coadă de păr cărunt prăfuită şi legată cu o panglică aurie, fotografii, desene, benzi de magnetofon. Sunt relicve ale violenţei, mizeriei şi degradării, „mărunţişuri” din care se întrupează violatori, nebuni, pedofili, alcoolici, estropiaţi… „Dacă toate acestea ar prinde glas dintr-o dată! Ce fluviu de sunete s-ar revărsa din dulap! Plâns de copii, vaiete de femeie, bufnet de lovituri, înjurături grosolane, măscări, acuze şi replici, recunoaşteri laconice, mărturii tendenţioase, ofilite formule birocratice, sentinţe turuite apatic, verbele magice ale psihologilor şi câte şi mai câte; încăperea s-ar umple de mesajele învălmăşite ale lucrurilor ca un radioreceptor în care se întretaie toate posturile mapamondului, rezultând până la urmă o masă sonoră neutră, o prezenţă amorfă ca liniştea cu care hârţoagele deja îngălbenite în interior zac pe rafturile dulapului.”
Când părăseşte biroul încărcat de „fantome întrupate” pentru a-i vizita pe asistaţi „în acra lor intimitate”, „duhoarea suferinţelor străine” nu-i stârneşte funcţionarului compasiunea, ci repulsia. Îndelung evocatul spaţiu crepuscular al Europei Centrale se regăseşte în atmosfera din familia Bandula, oferind cititorului meditaţii sumbre pe tema posibilului sfârşit al umanităţii. Endre Bandula, doctor în drept şi ştiinţe politice, fusese, înainte de război, consilier ministerial şi proprietarul unei case de raport cu patru etaje. Soţ şi tată iubitor, slujbaş modest şi competent, neinteresat de politică, domnul Bandula întruchipează modelul idilic sfărâmat de „tragedia istoriei”: războiul îi va răpi, odată cu fetiţa secerată de focul rătăcit al mitralierei, demnitatea şi echilibrul, iar noul regim comunist îl va zdrobi definitiv. Înainte de a fi închis pentru o vină închipuită, lucrase ca salahor în construcţii dar, diagnosticat cu schizofrenie la întoarcerea din lagăr, nu mai este angajat nicăieri, în schimb certificatul de bolnav psihic îl face intangibil, „ca o legitimaţie de agent secret sau ca o pată de lepră.” Scrie poezii despre moartea fetiţei şi le oferă spre vânzare prin cafenele şi bufete de cartier, unde se împrieteneşte cu băutura: „Când presiunea spirtoaselor atingea pragul optim, simţea că toate îi erau absolut egale, nu contează că eşti consilier ministerial sau cerşetor, că stai într-un jilţ de catifea roşie sau pe capacul unui butoi cu vin oţeţit contemplându-ţi semenii, care sunt în cea mai mare parte înfricoşători şi iuţi la mânie”. Seria degradărilor succesive culminează cu venirea pe lume a micului Ferike Bandula, copilul idiot, o biată fiinţă în care „ceva s-a spart, s-a frânt, s-a răsucit, a luat-o razna”. După sinuciderea soţilor Bandula, copilul, în vârstă de cinci ani, trebuie internat, dar, pentru că în azilul pentru irecuperabili nu mai sunt locuri, micul monstru „gol puşcă, păros, ghemuit în patul său plin de fecale” îi rămâne pe cap asistentului social. Până când va fi primit în rândul „rebuturilor inadaptabile”, asistatul va rămâne sub acelaşi acoperiş cu asistentul, împărţind statutul de produse reziduale ale unei societăţi ce se autoreglează fără menajamente, stârnind repulsia şi dispreţul oamenilor normali, care au locuri de muncă, familie şi prieteni capabili de vorbire articulată. După ce îl va abandona pe micul Bandula în lumea lui „interzisă”, funcţionarul care şi-a îndeplinit misia de cronicar se va întoarce în lumea „permisă” cu un îndemn halucinant: „Să învăţăm de la tâmpiţi, fraţii buni ai lucrurilor. […] Ei nu se vând, nu se prostituează, nu vor să fie în rând cu lumea. Dacă nu le merge cu cecitatea, surzenia, anosmia, dacă perfecţiunea paradisiacului silenţiu mintal nu e totuşi de ajuns şi sunt nevoiţi să vadă, să audă, să adulmece, nu-şi înregistrează evanescentele impresii, nu-şi scot senzaţiile vagi pe platoul cazon al ierarhiei active şi, de la bun început, ignoră ispitele amăgirii de sine.” Antiumanism sau, dimpotrivă, apel la solidaritate? Sarcasm nedisimulat ori semnal de alarmă într-o lume lipsită de speranţă, anchilozată în supuşenie, birocraţie şi stereotipii mărunte? Ambiguitatea mesajului confirmă disponibilitatea scriitorului de a-şi asuma obsesiile literaturii central-europene (starea de criză, fragilitatea, rătăcirea, pustiul, apocalipsa), ca şi năzuinţa sa de a fi receptat pe filiera operelor importante ale acestei literaturi, chiar dacă o asemenea năzuinţă nu-i de natură să-i contureze personalitatea ci, dimpotrivă, să i-o disperseze.
De altfel, ataşat afectiv de Europa Centrală ca fenomen cultural şi istoric, György Konrád este şi unul din teoreticienii vizibili ai identităţii central-europene, autor de eseuri şi participant activ la dezbateri pe această temă, atât înainte cât şi după căderea cortinei de fier. Mai visează cineva la Europa Centrală? – se întreabă retoric în discursul rostit la recepţia prilejuită de primirea premiului Herder (1984). Răspunsul este ferm: „Ei bine, da. […] Europa Centrală supravieţuieşte sub forma unui ideal; idealurile vechi de secole nu dispar fără urmă.” Mărturisind că este „mai autentic în aspiraţiile faţă de trecut decât în ambiţiile pentru viitor”, scriitorul recunoaşte că, „la urma urmei, Europa Centrală nu este decât un vis” ale cărui şanse de a deveni realitate depind de păstrarea unei anumite perspective asupra lumii, de menţinerea „contra-ipotezei culturale” pe care o propune, dincolo de graniţe, regim politic şi naţionalitate. Nu renunţă la coeficientul de relativitate nici când admite, totuşi, existenţa geografică a teritoriului: „Esenţa Europei Centrale o constituie faptul că este aşezată în mijloc şi că graniţele sale sunt nedefinite; nimeni nu ştie unde sfârşeşte Europa Centrală. Ea se află la marginea estică a Vestului şi la marginea vestică a Estului. Ea are alura nostalgiei şi a utopiei”.
Textul, publicat în antologia Europa Centrală – Nevroze, dileme, utopii apărută în 1997, are accente polemice, evidente mai ales în atitudinea autorului faţă de „egocentrismul naţional”: „Ideea central-europeană implică existenţa unei diversităţi înfloritoare, alcătuită dintr-un mare număr de componente şi conştientă de sine. Ne referim adesea la Elveţia ca la o paradigmă în care diferite naţiuni trăiesc împreună şi se respectă reciproc. Ne-am putea referi la această realitate şi sub numele de transilvanism, căci el are acelaşi înţeles; termenul vine de la Transilvania, acea Mică Elveţie a secolului al XIX-lea, care a reuşit să-şi păstreze independenţa şi ai cărei locuitori, de diferite naţionalităţi şi religii, erau preocupaţi în acea perioadă să găsească o cale de înţelegere. […] Putem fi prieteni numai dacă vom învăţa să ne iertăm unii altora, în numele a zece secole de istorie comună, răul făcut reciproc. Putem fi prieteni numai în condiţiile în care vom înceta să privim minorităţile ca pe nişte obstacole în cale unităţii şi numai dacă vom înceta să încercăm a le asimila.” Transilvanismul care, în imaginaţia puţin dezarticulată a lui Konrád ar reprezenta un liant european al viitorului, nu este, în realitate, decât toxicitatea imperială austro-ungară care i-a trimis pe evrei cu atâta zel în camerele de gazare. Pe de altă parte, în mica lui Elveţie din secolul al XIX-lea majoritară era o etnie, românii, căreia nici măcar nu i se recunoştea existenţa. E un fel de democraţie ateniană în care sclavii nici măcar nu sunt recenzaţi… În viziunea lui utopică peste care pluteşte nostalgia imperiului dispărut tocmai din pricina unor „asperităţi” amendate de Istorie, Konrád nu duce raţionamentul până la ultimele consecinţe. Atent la nuanţe, el se fereşte de extinderea demonstraţiei spre zona sensibilă a relaţiilor pe care ţările central-europene au avut-o şi continuă să o aibă cu istoria şi corecţiile ei, făcând apel doar la destinul comun al celor obligaţi să suporte un regim dictatorial: „Ne este pur şi simplu imposibil să ne ignorăm unii pe alţii, atâta timp cât şi apa pe care o bem este poluată sau nu de unii sau alţii dintre noi. Cum să nu fim interdependenţi, când ne stă în putere să ne otrăvim unii pe alţii?” Să reţinem că acest discurs plin de tensiune interogativă a fost rostit cu câţiva ani înainte de prăbuşirea blocului comunist. Multe s-au schimbat, confirmând sau infirmând aşteptările intelectualilor ce purtau atunci aura disidenţei. Uniunea Europeană, construcţie economică atent controlată de politicieni, lasă pe plan secund dimensiunea spirituală a integrării, iar expansiunea tehnologiei nu ţine seama de ideea, romantică şi în opinia lui György Konrád, că Europa Centrală va exista cel puţin atâta vreme cât va mai visa cineva la ea, pentru ca Europa, în întregul ei, să-şi consolideze, în primul rând, valorile culturale. (Mai lucid şi mai direct în aprecieri, Milan Kundera susţine că ideea valorii culturale a Europei este percepută astăzi, chiar în Europa, ca „demodată şi de neînţeles.”)
Noi şi utile, poate, în anii `80, ideile şi recomandările lui György Konrád nu prea s-au materializat în timp. Mai eficientă s-a dovedit preocuparea de a insufla încredere în rolul menit intelectualului într-o lume în schimbare, ideile vehiculate în diverse scrieri având ecou atât în rândul opoziţiei democratice ce se înfiripa în Ungaria anilor `80, cât şi în străinătate, unde este publicat, comentat şi apreciat pentru insistenţa cu care pledează pentru libertatea de expresie şi pentru ieşirea ţărilor central-europene din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. „Eu scriu ceea ce scriu, editurile de stat din Ungaria publică numai ce vor ele din ceea ce scriu, aşa încât fac ce pot ca scrierile mele să apară aşa cum le-am scris” – declară într-un interviu pentru săptămânalul Die Zeit, explicând astfel opţiunea de a publica în străinătate şi de a beneficia de difuzarea lucrărilor necenzurate în samizdat. O bursă de doi ani la Berlin (1982-1984) şi alta în SUA, asigurată de editorul său american, îi permit să scrie şi trăiască relativ liniştit. Apariţia eseului Antipolitica (1982), în care nu se sfieşte să abordeze nu tocmai „corect politic” toleranţa cu care Occidentul acceptă divizarea Europei, stârneşte mare vâlvă, întărindu-i reputaţia de autor independent, ferm detaşat de „intelighenţia” domesticită, controlată de putere şi recompensată pe măsura conformismului şi a excesului de zel. În 1985 este distins cu premiul Charles Veillon pentru eseu, în 1989 reîncepe publicarea cărţilor sale în Ungaria, în 1990 primeşte premiul Kossuth, iar din 1991 se numără printre membri Academiei de Arte din Berlin, al cărei preşedinte va fi din 1997 până în 2003. Atât scrierile cât şi contribuţia la pregătirea intelectualităţii estice pentru confruntarea cu sistemul comunist şi preluarea puterii politice îi sunt apreciate la superlativ, dar scepticismul, pe alocuri nostalgic în prefigurarea viitorului, nu-l părăseşte. „Nu doresc să par un profet al Apocalipsei, dar e foarte posibil ca realitatea să fie cu mult mai întunecată” – declara la conferinţa „Lumea literaturii şi lumea”, iar Helga Baliko descoperă în eseurile, notele de jurnal şi cugetările adunate în volumul „Vocea invizibilă” (1997) dezamăgirea celui care a părăsit „ordinul poeţilor” pentru a se înregimenta printre activişti; dezamăgirea care însoţeşte, de fiecare dată, cântecul de sirenă al utopiei.
