Dacă într-adevăr, după cum se spune, filmul nu poate să bată cartea, una din puţinele excepţii care confirmă regula este Cenuşă şi diamant, în regia lui Andrzej Wajda. De altfel, filmul, realizat în 1958, nu este o simplă ecranizare, iar Jerzy Andrzejewski nu este doar autorul cărţii cu acelaşi nume; după zece ani de la apariţia romanului, el va semna, alături de Wajda, scenariul filmului care a devenit un reper al cinematografiei mondiale, aruncând balastul din paginile cărţii şi, mai ales, schimbând în profunzime percepţia asupra evenimentelor care au marcat istoria Poloniei după cel de al Doilea Război Mondial.
Cantonaţi în limitele unei nedrepte simplificări, unii comentatori insistă asupra distanţei surprinzătoare dintre romanul tributar în bună măsură esteticii artificiale a realismului socialist şi filmul eliberat de exigenţe doctrinare, plin de metafore şi simboluri de-a dreptul ostile ideii de propagandă comunistă. Fără să ocolească petele cenuşii din paginile cărţii – profilul schematic al unor personaje, discursul didactic, disimularea unor întâmplări a căror semnificaţie ar fi îmbogăţit încărcătura emoţională a naraţiunii – o analiză mai nuanţată poate să descopere filiaţia subtilă între carte şi film, inseparabile în viziunea pesimist-romantică despre drama Poloniei, sfârtecată şi martirizată de Istorie, despre destinul pe care nu-l poţi schimba, despre fidelitatea faţă de cauzele pierdute. Insinuată în roman, concentrată în film, această viziune se regăseşte în ambiguitatea deconcertantă a mesajului: sfârşitul războiului înseamnă, pentru polonezi, începutul ocupaţiei sovietice şi mutilarea memoriei naţionale.
Este bine cunoscut faptul că Jerzy Andrzejewski a scris Cenuşă şi diamant în necruţătoarea epocă stalinistă, când literatura trebuia să respecte normativele şi indicaţiile partidului în poziţie de drepţi, să se axeze pe „lupta de clasă” şi să fie pătrunsă de „spirit revoluţionar”, în timp ce filmul lui Andrzej Wajda a apărut în perioada aşa-numitului dezgheţ, odată cu suflul de speranţă care, după moartea lui Stalin, a invadat Estul buimăcit de talpa bolşevică. E drept că, în ceea ce priveşte Polonia, respectiva talpă nu putea să calce cu necontrolată fermitate. Spre deosebire de alte ţări care luptaseră o vreme alături de Germania şi Axă, cum ar fi România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, statul marionetă Croaţia şi chiar o parte a Ucrainei, Polonia fusese cotropită şi desfiinţată ca stat prin bună înţelegere între Hitler şi Stalin. Ca atare, era ceva mai greu ca armata sovietică să fie considerată una… eliberatoare, chiar dacă cel puţin evreii puteau avea acest sentiment. Dar resentimentele polonezilor erau pe cât de acute, pe atât de profunde. Era mai greu pentru ei să accepte că au fost eliberaţi de sub fosta ocupaţie moscovită de… glorioasa armată sovietică. Ţara prin atacarea şi împărţirea/desfiinţarea căreia a început ceea ce a devenit ulterior Al Doilea Război Mondial era, după înfrângerea Germaniei, una cu două guverne şi două armate: una subterană, cu peste 300000 de oameni angrenaţi direct în ofensiva antigermană, Armia Krajowa, coordonată de guvernul polonez aflat în exil, şi una populară, Armia Ludowa, cam de zece ori mai mică, sprijinită de Moscova şi controlată de Partidul Muncitoresc Polonez; iar marea armată, cea sovietică, se apropia cu repeziciune.
Soarta postbelică a Poloniei fusese prestabilită, dar, cu câteva milioane de polonezi în emigraţie, majoritatea evrei, cu tradiţii catolice aproape de neşters, era mai greu să accepte fără mari resentimente, fără mari frământări şi indecizii o nouă ordine politică şi socială. Să ne reamintim… Chestiunea poloneză a fost, la Ialta, „cea mai dificilă” (Lothar Gruchmann), şi dificilă se va dovedi în continuare, în primul rând în ceea ce priveşte reconstituirea graniţelor şi-a instaurării puterii în acest spaţiu. În Est, ruşii nu mai puteau pretinde teritoriile ocupate de ei în 1939, dar îşi puteau lua totuşi partea leului: enclave şi capete de pod care să le asigure dominaţia în zonă. În Vest, se preconiza ca polonezii să ia „cât vor putea administra” (acelaşi Lothar Gruchmann). Şi, ca să ne dăm seama că istoria are parte de un strop de relaxare chiar în momente din cele mai tensionate, să reţinem remarca premierului englez Winston Churchill: nu trebuie „să se îndoape gâsca poloneză în asemenea măsură cu furaje germane (citeşte: „teritorii” – n.n.) încât să moară din cauza unei boli digestive”. Ca să păstrăm tonul, va trebui să observăm că „gâsca”, bine jumulită în ultimii ani, avea mari dificultăţi de coordonare a mişcărilor. Exista, iniţial la Lublin şi mutat în iulie 1944 la Varşovia, un guvern provizoriu, de inspiraţie sovietică, deşi se autointitulase Comitetul Polonez de Eliberare Naţională. Occidentalii căutau să contracareze, fiind pentru un guvern care să vină la putere prin decizia partidelor democratice. În plus, exista un guvern polonez în exil, la Londra, un guvern la ordinul căruia, în august 1944, izbucnea, la Varşovia, insurecţia al cărei scop era să-i alunge pe nemţi înainte ca Armata Roşie să intre în oraş. A fost un eşec devastator pentru polonezi: 200000 de morţi, majoritatea tineri, foşti luptători în mişcarea de rezistenţă, adică tocmai aceia care ar fi putut să-i înfrunte, cu forţă şi curaj, pe bolşevicii care se pregăteau să ia puterea. În aceste condiţii, sub presiunea sovieticilor aflaţi de-acum la faţa locului, era pueril să intre în discuţie un guvern de uniune naţională care să organizeze alegeri libere, democratice. Timpul lucra în favoarea lui Stalin, care era foarte aproape de a transforma Polonia într-un satelit al Uniunii Sovietice.
Jerzy Andrzejewski a fost martor şi cronicar al momentelor dramatice din acest tablou istoric; iar undeva, într-un colţ, poate fi zărit şi ca personaj. La începutul războiului avea 30 de ani. Era considerat cel mai talentat scriitor catolic şi tocmai primise premiul de stat pentru romanul Rânduiala inimii, apărut în 1938 la una dintre cele mai prestigioase edituri. Când în Polonia, devenită parte din imperiul lui Hitler, tipărirea de cărţi şi reviste în limba poporului subjugat a fost interzisă, scriitorul, apreciat până atunci doar pentru literatura lui nobilă şi profundă, s-a implicat cu nebănuită energie într-o reţea a conspiraţiei, ca iniţiator, redactor şi distribuitor al unei reviste literare ilegale; în numele unei loialităţi neştirbite de teroarea ocupantului nazist, i-a ajutat pe evrei, riscând pedeapsa cu moartea; şi ca scriitor trăia într-o altă dimensiune: nimbul autorităţii morale impunea un stil aspru, direct, lipsit de reflecţii metafizice şi de podoabele metaforei. Eroii povestirilor scrise atunci şi publicate, în 1945, în volumul Noaptea, nu mai au puritatea de cristal care îl fascinase cândva pe autorul lor, ci forţa de a înfrunta un destin tragic, într-o lume dominată de haos şi cruzime. „Eram ca nişte oameni pe o bucată de gheaţă care se topeşte. Nu trebuia să ne gândim la clipa când se va topi de tot” – notează Czeslaw Milosz în cartea sa Gândirea captivă. Suflul fierbinte al înaintării sovieticilor ameninţa să spargă gheaţa, iar în spatele Armatei Roşii, din ce în ce mai sigur pe sine, guvernul pregătit la Moscova promitea înlocuirea haosului cu seninătatea şi avântul reconstrucţiei. Polonezii erau obligaţi să aleagă: vor întreţine haosul sau vor adera la Noua Credinţă (termen folosit de Milosz pentru a denumi doctrina marxist-leninistă îmbibată de stalinism) şi vor sprijini noul regim politic în strădania de a ridica, pe ruinele Poloniei distruse, Polonia cea nouă. Jerzy Andrzejewski s-a numărat printre cei care au ales să se angajeze de partea democraţiei populare, cu sentimentul că devine util, că schimbă lumea, că acţionează „întru izbăvirea speciei umane”. În primul său articol „comandat” a vorbit despre etica respectului faţă de om pe care o aduce cu sine revoluţia; suficient, deocamdată, pentru a fi primit cu braţele deschise de grupul comuniştilor polonezi care îşi petrecuseră anii de război în Rusia. Era în mai 1945, moment istoric surprins „la cald” în romanul care îi va asigura, măcar o vreme, celebritatea: Cenuşă şi diamant.
În 1947, fragmente substanţiale din roman puteau fi citite în câteva reviste literare. În 1948, cartea apărea într-un tiraj fabulos: 100000 de exemplare. Copleşit de favoruri, autorul primea (din nou, dar pentru un alt mesaj!) premiul de stat şi o vilă „la cheie”. Ne putem întreba de ce, ţinând seama că fiorul tragic ce străbate povestea întunecă perspectiva optimistă impusă de codul realismului socialist, portretul eroului comunist, realizat în tuşe mai degrabă sumbre, nu este modelul aşteptat al „omului nou”, iar autorul nu îşi ascunde compasiunea faţă de personajul „negativ”, ucigaş de comunişti. Sunt „amănunte” pe care cenzura le-a trecut cu vederea, în beneficiul unui câştig mai important: atragerea unui scriitor de prestigiu ca posibilitate de a consolida puntea între grupul de comunişti şi ţară.
O informaţie greu de verificat susţine că romanul a fost scris pentru a răspunde unei comenzi a ministrului Culturii şi Siguranţei Naţionale, cel care i-a furnizat de altfel şi sinopsisul, prezentându-i un dosar al miliţiei asupra evenimentelor petrecute într-un oraş de provincie în momentul intrării Armatei Roşii, cu indicaţia, via Moscova, de a discredita rezistenţa poloneză împotriva naziştilor. Situaţie bizară pentru un scriitor care văzuse cu ochii lui destule grozăvii. Bizară, dar nu imposibilă şi, până la urmă, lipsită de importanţă, dacă admitem că un scriitor adevărat poate transforma un fapt divers într-o capodoperă, deşi o comandă de sus nu-i chiar un fapt divers. Cert este că romanul respectă unitatea clasică de timp şi spaţiu, acţiunea fiind concentrată pe parcursul celor trei zile din mai 1945 care despart anunţul despre capitularea Germaniei hitleriste de celebrarea victoriei. (Să ne amintim că Germania a fost forţată să-şi semneze capitularea de două ori: o dată în faţa Aliaţilor, la Reims, şi a doua oară în faţa generalului sovietic Jukov, la Berlin. Este motivul pentru care ţările occidentale marchează Victoria pe 8 mai, în timp ce, vreme de câteva decenii, ţările din Est au sărbătorit Victoria împotriva lui Hitler pe 9 mai. Un episod care a prefigurat împărţirea Europei din primul moment al păcii.)
Suntem aşadar, în dimineaţa zilei de 5 mai, la Ostrowiec, un orăşel medieval din Voievodatul Sfintei Cruci. Deasupra caselor cu pereţi ciuruiţi de gloanţe, cu ţigle răvăşite care lăsau la vedere câte un crâmpei de pod zdrenţuit şi ferestre bătute în scânduri, deasupra mormanelor de moloz, a maşinilor militare şi a mulţimii care se înghesuie în piaţa mare, din difuzor răsună vocea crainicului care anunţă finalizarea etapei ce pregăteşte capitularea generală şi totală a Germaniei. Un jeep destul de prăpădit se strecoară prin mulţimea care ascultă comunicatul fără urmă de bucurie pe feţele întunecate, ocoleşte zona fostului pod aruncat în aer şi se strecoară pe un drum de ţară, înaintând anevoie prin hârtoape. În maşină se află un bărbat trecut de prima tinereţe, masiv, cu trăsături aspre şi „pleoape grele, aproape lăsate”. Este secretarul regional al partidului comunist, Stefan Szkzuka. Trebuie să ajungă la o întrunire muncitorească, a întârziat şi se grăbeşte. Dar întârzierea i-a salvat viaţa. În locul lui au murit doi tineri nevinovaţi, doar pentru că se aflau la timpul potrivit într-un loc nepotrivit. Aflăm astfel, chiar din primele pagini ale cărţii, că Szkzuka este ţinta unui atentat organizat de o forţă ostilă puterii comuniste. Braţul înarmat al acestei forţe este Maciek Chelmicki, un tânăr naţionalist care a luptat în rezistenţă, „brun, cu ochi albaştri umbriţi de gene mari, ca de fată”. El a ratat prima încercare de a-l doborî pe Szkzuka, el trebuie „să repare cârpăceala cu o execuţie clasa-ntâi, bine, repede şi elegant”, iar apoi să-şi piardă urma. Ticluieşte alt plan de atac, îl abordează cu dezinvoltură pe Szkzuka şi continuă să-l urmărească în vânzoleala banchetului organizat pentru notabilităţile oraşului, care sărbătoresc, într-o ipocrită cordialitate, sfârşitul războiului. Alcoolul încinge spiritele, discursurile se îneacă în nori grei de fum, resentimente şi suspiciuni abia ţinute în frâu se topesc într-o incertă fraternitate bahică, pe acordurile stâlcite al Polonezei lui Chopin: „Perechi-perechi, dansatorii înaintau ţepeni, făcând toţi aceleaşi mişcări, săltând şi înclinându-se nefiresc, ca nişte marionete, privind înainte cu ochi sticloşi, fără să vadă. Ţopăind stângaci în ritmul orchestrei ce se auzea tot mai slab, ieşiră în stradă. Kotowicz rămase o clipă în extaz, apoi, dintr-o dată, strigă din răsputeri: Trăiască Polonia! Din depărtare, ecoul rătăcit printre ruinele arse ale oraşului răspunse surd: Polonia!”
Szkzuka şi Maciek nu se amestecă în dansul fantomatic. Bătrânul comunist, atât de apreciat pentru conştiinţa sa limpede şi voinţa sa puternică, rămâne singur cu suferinţa pe care nu o mărturisise nimănui: îşi pierduse soţia iubită în lagăr şi durerea ascunsă adânc în suflet părea să-l chinuiască mai mult ca oricând. Doar datoria de a lupta pentru „stârpirea nedreptăţii” într-o Polonie nouă şi credinţa în menirea lui „de a transforma şi patria şi istoria” îl mai pot îmbărbăta. Nu se va abate din drumul ales cu mulţi ani în urmă: va merge înainte, încrezător în „adevărul istoriei şi în forţa solidarităţii”. Şi tânărul partizan care înfruntase duşmanul în numele onoarei şi loialităţii faţă de patrie şi camarazi este cuprins de o tulburare cu totul necunoscută: fiorul iubirii. S-a îndrăgostit de-o fată. Şi ea îl iubeşte. Vor să-şi trăiască viaţa împreună. Nu mai vrea să ucidă, să distrugă, să se ascundă. Vrea o viaţă simplă, liniştită, atât şi nimic mai mult. Dar este ostaş, a fost şi a rămas ostaş. Nu poate renunţa la onoare. Trebuie să-şi îndeplinească misiunea aşa cum s-a angajat, pentru că „onoare nu înseamnă credinţă faţă de tine însuţi; credinţa e deasupra noastră; atunci îţi eşti credincios, când eşti solidar: asta e onoarea”.
Maciek merge până la capăt: îl omoară pe Szkzuka, aşa cum i s-a ordonat. Nu a fost primul, dar este, cu siguranţă, ultimul om pe care îl execută cu mâna lui. De-acum înainte, viaţa nu i se va mai desfăşura „undeva pe alături”, nici nu i se va mai destrăma „ca o zdreanţă putredă”. Se întoarce la hotel aparent liniştit, îşi pune în buzunar paşaportul cu noul nume, achită nota de plată pentru cele trei zile petrecute în vecinătatea victimei sale şi se îndreaptă spre staţia de autobuz. Îşi dă seama că a ajuns prea târziu şi porneşte de-a lungul străzii: „De ce o fi luat-o pe aici? Gara este cu totul în altă parte. Coteşte repede şi vede trei soldaţi înarmaţi cu pistoale automate. Tresare şi se întoarce fulgerător. Un singur pas îl desparte de colţul străzii. Zvâcneşte înainte şi aude ca prin vată trei împuşcături scurte, înăbuşite. Scapă servieta din mână şi se prăbuşeşte la pământ. Deasupra capului zăreşte un steag mare, alb-roşu. De unde steagul ăsta? Se miră. Ce s-o fi întâmplat?”
Prezentat astfel, conflictul între valorile noului, incerte dar luminoase, şi codul expirat al virtuţilor cavalereşti poate părea schematic şi neconvingător. Dar Jerzy Andrzejewski nu scrie ca un pedagog. Structurându-şi romanul – aşa cum, probabil, i se ceruse – pe opoziţia dintre etica Noii Credinţe şi etica celui învins, nu se îndepărtează nici de temele majore ale literaturii, nici de virtuozitatea ce imprimă scrisului demnitate. Cartea nu suferă de îngroşări discursive ori frenezii patriotarde. În paginile ei mişună o mulţime de personaje purtătoare de mesaj; montajul alert imprimă naraţiunii un ritm special, de parcă autorul ar trebui să relateze întâmplările aşa cum se petrec ele în timp real, fără nici o clipă de răgaz pentru reflecţie şi contemplare; fundalul istoric nu este un decor prefabricat, ci o sugestie plină de semnificaţii, vibrantă, modelatoare. De altfel, chiar atunci când i se reproşează manipularea adevărului istoric în favoarea proiectului politic sau angajamentul de partea ideologiei comuniste (trebuie să amintim că a fost preşedinte al Uniunii scriitorilor polonezi chiar în perioada în care breasla adopta modelul sovietic al realismului socialist), talentul şi atenţia acordată căutărilor estetice îi sunt recunoscute şi apreciate. În galeria cu portrete de scriitori din Est, schiţate de Czeslaw Milosz în Gândirea captivă, Jerzy Andrzejewski este Alfa sau moralistul, aşa cum se înfăţişa la începutul anilor ’50: „Un tânăr înalt, slăbuţ, cu ochelari. Îşi publica povestirile într-un jurnal de dreapta, care nu se bucura, în cercurile literare de o opinie bună, pentru că cercurile literare din Varşovia erau alcătuite cu precădere din evrei sau din oameni care nu priveau cu ochi buni nostalgiile naţionale […] Principalele lui preocupări erau îndreptate spre conflictele morale tragice, având tendinţa de a-şi construi eroii în chip hieratic şi sublim. Îl fascinau oamenii mărunţi, cu pasiunile lor puternice, în noaptea ale cărei intensitate şi taină le învăluia destinul ca o uriaşă draperie. Cineva spusese despre el că înainte de a pune mâna pe condei îşi îmbracă mantia lungă de mag. Demnitatea care ar fi putut să-i satisfacă ambiţia era demnitatea de cardinal”.
În opinia lui Czeslaw Milosz, ambiţia de a fi, ca scriitor, o autoritate morală l-a determinat pe Jerzy Andrzejewski să devină iniţiator şi totodată victimă a flexibilităţii şi autoamăgirii, să semneze „pactul cu diavolul” (în 1950, întors de la Moscova, a scris o carte despre singurul om cu adevărat liber: „omul sovietic”) şi să alunece apoi, când jumătăţile de măsură nu mai erau posibile, spre deziluzie şi contestare a idealului pe care l-a slujit. Din păcate, nici una din cărţile scrise în perioada de „trezire” nu a fost tradusă în româneşte. Putem doar să deducem, din referinţe critice sumare, că s-a îndepărtat de realismul socialist, optând pentru demascarea metaforică a marilor acţiuni săvârşite în numele unor motivaţii superioare ce ascund nevoia de a potoli impulsiuni greu de mărturisit (Întunericul acoperă pământul, 1957 şi Porţile paradisului, 1960) sau exaltând puterea de nebănuit a iubirii (Priveşte, el vine alergând de pe munte, 1966). Ştim doar că, în calitate de scenarist al filmului regizat de Andrzej Wajda, a schimbat povestea în esenţa ei, spunând pe nume lucrurilor pe care, din pricina cenzurii, le trecuse sub tăcere în roman: nu din lagăr vine Szkzuka în ţara pustiită de război, ci direct de la Moscova, gata instruit pentru preluarea puterii; nu este împuşcat pe scara întunecoasă a unei case distruse de bombardament, ci când se întorcea de la închisoare, unde fiul său, fost luptător în armata subterană, era anchetat, bătut şi umilit; bătrânul comunist moare prăbuşindu-se în braţele celui care l-a ucis, un tânăr care împărtăşeşte acelaşi destin cu fiul pierdut. Insinuând posibilitatea unui paricid, filmul potenţează ironia tragică şi îl pedepseşte pe ucigaş: Maciek îşi dă sufletul pe un morman de gunoaie, la marginea unui oraş în ruină, în timp ce focurile de artificii care anunţă sfârşitul războiului inundă cerul cu strălucirea lor şi apoi sunt înghiţite de întuneric. Apărută în 1953, la Paris, cartea lui Milosz nu consemnează momentul acestor schimbări. Rămas neterminat, portretul lui Jerzy Andrzejewski lasă în urmă şi un semn de întrebare despre puterea realismului socialist de a susţine talentele mici şi de a le distruge pe cele mari. Încă e greu de spus dacă scriitorul, cunoscut mai ales prin cartea-etalon a realismului socialist, a fost un talent mic, susţinut de conjunctura politică a vremii, sau un mare talent distrus de aceeaşi conjunctură.
