Nu puţini exegeţi ai operei lui Danilo Kiš se simt cam stingheriţi când încearcă să schiţeze profilul său ideologic şi literar, recurgând la una dintre cele mai facile abordări ale ultimelor trei-patru decenii: postmodernismul („modă intelectuală contemporană” – Charles Murray). Dar chiar dacă raportăm postmodernismul doar la coordonata relativismului care-i este atribuit, opera lui Danilo Kiš iese din sfera acestuia, autorul volumelor Criptă pentru Boris Davidovici (1976) şi Enciclopedia morţilor (1983) având mai degrabă tendinţa de a crea vaste şi dense parabole, apte să coalizare semnificaţii istorice considerate contradictorii, procedeu străin postmodernismului, chiar dacă-l menţionează uneori printre „cuceririle” sale. Nici când vine vorba de aşa-numita sa expresie literară, Danilo Kiš nu pare preocupat, cum vom vedea, de paradigme postmoderniste. Deşi nu-i deloc străin de teoretizările timpului său, teribilul efort al autorului este mai degrabă cel de reabilitare a literaturii prin ea însăşi, adică prin ficţiune, iar nu prin construcţii esoterice, mai mult sau mai puţin abile. Deruta exegeţilor pare a veni tocmai de aici, pentru că el îmbracă în straiele de căpătat ale filosofiei istoriei epoci care au clătinat temeliile lumii, legitimând ideea că revoluţiile care lasă în urmă mormane de cadavre nu sunt altceva decât perpetuă reconfirmare a prezenţei răului în alcătuirea omului. În asemenea momente, efortul Necuratului din fiinţa umană de a-şi asuma destinele lumii rodesc cu prisosinţă. Iar Necuratul este o entitate eminamente ideologică. Probabil că, din această pricină, chiar într-o ţară ca Iugoslavia, considerată a practica un comunism cu faţă umană, editurile se sperie când Danilo Kiš le pune pe masă manuscrisul volumului Criptă pentru Boris Davidovici, subintitulat, parcă pentru a spori suspiciunea, Şapte capitole ale uneia şi aceleiaşi istorii. Dar asupra acestui „incident” voi reveni…
Solicit, mai întâi, pacienţa eventualului cititor pentru un mai întins fragment din Legenda adormiţilor (din volumul Enciclopedia morţilor), text de dincolo de postmodernism şi care îngroapă cu totul tentativele de a-l include pe autor între protagoniştii deconstructivismului:
„Zăceau cu faţa în sus pe velinţa scorţoasă şi jilavă, răpănoasă de atâta terciuială şi zvârcoleală a trupurilor, iar pe alocuri, unde părul de cămilă se rosese, sub ceafă, sub spete, sub coaste, urzeala era mai băţoasă, ca şi sub călcâie ori sub pulpele ţepene ca nişte furci.
Zăceau cu faţa în sus, cu mâinile împreunate a rugă, ca morţii, pe velinţa muruită şi putregăită care se rărise sub povara trupurilor lor, căci arareori mai fremătau printr-un zvâcnet involuntar adormiţii vlăguiţi de viaţă şi mişcare, pe deplin adormiţi; membrele îi mai trădau uneori, ce-i drept, tresăltând pe ascuns, iar pe alocuri velinţa se subţiase, acolo unde piatra stâncii o bătucise de atâta somn împovărător, de atâta încremeneală a trupurilor, ori când mai palpitase lutul trupului, când mai fojgăiseră oasele, căci velinţa putredă şi rugoasă se mâncase de duritatea diamantină a stâncii grotei.
Zăceau cu faţa în sus în tihna tihnită a adormiţilor, iar zvâcnirea membrelor în bezna vremilor muruise velinţa jilavă de sub ei, muşcând urzeala părului de cămilă, care se mâncase temeinic, aşa cum doar apa, însoţită cu timpul, sapă în miezul dur al pietrei.
Zăceau cu faţa în sus în bezna beznelor din dealul Celionului, cu mâinile împreunate a rugă, precum morţii cei morţi, ei trei […]
Sub pleoapele plumbuite, îngreunate de somn, sub pleoapele lor aghesmuite cu balsamul şi cucuta visului, nu se întrezărea semiluna verzuie a ochilor pieriţi, căci bezna era deplină, bezna jilavă a timpului, negura veşnică a grotei.”
E o demonstraţie de virtuozitate, dar şi-o orgolioasă lecţie de literatură. În plus, profesorul de literatură comparată, care a fost Danilo Kiš, nu putea recurge, în beletristica sa, la postmodernism decât dacă ar fi avut îndoieli asupra binecuvântării talentului. Or, în ceea ce-l priveşte pe autorul Enciclopediei morţilor, talentul e, întâi de toate, nutrimentul personalităţii sale şi nu tezele estetice sau ideologice.
Pentru a închide, în context, acolada nedumeririi, putem consemna, din perspectiva aceluiaşi Charles Murray, că postmodernismul ar fi doar eticheta ataşată ostilităţii despre ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Aşa stând lucrurile, cei scandalizaţi de Criptă…, cerându-i autorului documentele irefutabile, punctuale, atestate, par a fi, fără să vrea şi să ştie, în trendul numitei mode.
Danilo Kiš s-a născut în 1935, la Subotica, în fosta Iugoslavie. Tatăl – evreu cu nume maghiarizat. Mama – muntenegreană. La vârsta de patru ani a fost botezat în rit ortodox, iar la şapte ani, după pogromul de la Novi Sad, şi-a urmat părinţii în Ungaria. La nouă ani a scris primele poezii, în limba maghiară. După ce tatăl său este trimis la Auschwitz, de unde nu se va mai întoarce, familia este găsită prin Crucea Roşie şi repatriată în Muntenegru, la Cetinje, unde adolescentul Danilo se înscrie la Şcoala de Artă. Continuă să scrie poezii şi începe să traducă din rusă, maghiară, franceză şi engleză. După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Belgrad – specialitatea Literatură Comparată, funcţionează ca lector de limbă şi literatură sârbo-croată la universităţile din Strasbourg, Bordeaux şi Lille. Debutează, în 1961, cu două microromane: Mansarda şi Psalm 44. În interviul acordat lui Bernard Pivot, afirmă că Mansarda este un poem satiric îndreptat împotriva idealismului tinereţii; o poveste de dragoste plină de referinţe culturale (pentru că „la douăzeci şi cinci de ani ai ambiţia să arăţi tot ce ştii”), în care lirismul este „tăiat”, fără sfială, de tonul ironic.
În cele trei cărţi ale ciclului autobiografic – Grădina, cenuşa (1965), Suferinţe timpurii (1969), Clepsidra (1972) – tonul se schimbă. Accente lirice însoţesc fărâme de vieţi traumatizate de război, de prigoană, de refugiu, aşa cum răsar ele, ca din ceaţă, din memoria copilului martor Andi Sam, pentru a se aşterne sub ochii cititorului asemenea foilor unui album întoarse de vânt la voia întâmplării. Îl vedem, copil, pândindu-l cu înverşunare pe îngerul somnului, sleit de efortul de a-l prinde în capcană, într-un joc istovitor şi periculos, parcă anume inventat pentru a-l pregăti „pentru marea luptă cu moartea”. Voia să asiste treaz la venirea somnului, din teamă şi curiozitate, după cum decisese că într-o zi va asista conştient la venirea morţii şi prin asta o va învinge: „Mă voi preface, şi când ursoaica-moarte va veni să mă adulmece, o să creadă că sunt mort”. Autentică, în măsura în care literatura este autentică, trilogia pe care el însuşi a numit-o, pentru ediţia franceză, Circul de familie descifrează, în oglinda retrovizoare a timpului, amintiri vagi despre o copilărie pe cât de banală pe atât de tragică, transformându-le, cu o imaginaţie plastică greu de egalat, în – afirmaţia îi aparţine – „desene cu cărbune pe pânză”.
Când filonul autobiografic se epuizează, scriitorul este cuprins de nelinişte. Prietenului său Mirko Kovač îi mărturiseşte că nu va mai scrie, pentru că sursa lui de inspiraţie, „fântâna familială”, a secat. Greu de crezut că lipsa ideilor i-a provocat angoase; mai degrabă se afla din nou în căutarea tonului potrivit pentru ceea ce avea de spus despre anihilarea individului prin constrângere şi opresiune, într-un moment când Occidentul în general şi Franţa în special manifestau o rezistenţă prelungită la cunoaşterea crimelor comunismului, realitatea lagărelor sovietice fiind ignorată, deşi, la Paris, apăruseră Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov, Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljeniţîn şi cartea lui Boris Souvarine despre Stalin. Contemporan cu „două realităţi istorice sângeroase, cu două sisteme de aneantizare a sufletului şi trupului”, scriitorul sârb îşi dă seama că acea datorie a memoriei, accentuată când se vorbeşte despre victimele Holocaustului, se atenuează simţitor atunci când se referă la morţii din Gulag, din Laogai şi din alte, nenumărate lagăre de concentrare comuniste. Devine obsedat de faptul că, în primele lui scrieri, apărea numai nazismul, stalinismul fiind ignorat „după sistemul petei oarbe psihologice”: „Când obsesia aceasta a prins consistenţă, generând în mine ruşinea şi remuşcarea, dar şi luciditatea, am început să-mi scriu nuvelele relativ uşor şi repede, ca şi cum m-aş fi eliberat de un coşmar” (eseul Lecţia de anatomie). Rodul acestui proces de conştiinţă este Criptă pentru Boris Davidovici, o carte emoţionantă prin profunzime şi surprinzătoare prin stil.
Aşa cum vechii greci ridicau în patria lor cripte goale, aşa numite cenotafe, pentru cei care dispăreau mistuiţi în flăcări, înghiţiţi de craterele vulcanilor, sfâşiaţi de fiarele sălbatice sau devoraţi de rechini, Danilo „construieşte” din cuvinte câte un cenotaf, câte o criptă goală, pentru fiecare personaj din cele şapte capitole ale uneia şi aceleiaşi istorii, pentru a-l smulge din uitare, din statistici uscate şi reci, din Istoria care a transformat mii de oameni în victime, azvârlindu-le în neant nu doar trupurile „de foc, apă, sau pământ” ci şi sufletele cărora „trebuie să li se ridice un sanctuar”. Urmărindu-şi personajele pe drumurile „îngrozitor de întortocheate ale destinului”, Danilo Kiš evocă ostentativ folosirea „documentelor”, citând pe întrecute memorii şi mărturii, în timp ce ansamblul acestor efecte de „real” este trucat cu dezinvoltură în beneficiul unei declaraţii de suveranitate artistică, dar şi al unui adevăr politic a cărui miză este însăşi ideea de real. De pildă, în capitolul intitulat Leii mecanici, scriitorul va povesti, eliberat de „coşmarul apăsător al documentelor”, întâlnirea dintre Celiusnikov, colaborator al ziarului local însărcinat cu lupta împotriva religiei, şi primarul oraşului Lyon, omul politic de stânga Edouard Herriot, care, în ciuda simpatiilor sale politice, are unele suspiciuni „tipic burgheze” în ceea ce priveşte libertatea cultului religios în Uniunea Sovietică. Şi cum era absolut necesar ca suspiciunile să fie grabnic înlăturate, cetăţeanul Herriot este manipulat cu neruşinare, printr-o regie perfect pusă la punct. Vechea catedrală Sfânta Sofia din Kiev, care adăpostea în anii `30 o berărie, o uscătorie pentru grâne şi un depozit, este pregătită „să revină la funcţia sa iniţială” în mai puţin de patru ore: butoaiele şi cisternele sunt scoase prin rostogolire pe trunchiuri de brad, o parte a uscătoriei este demontată, schela adusă în grabă este acoperită de o prelată pentru a lăsa impresia că măreaţa catedrală se află în curs de restaurare, Celiusnikov însuşi este transformat de machiorul teatrului „într-un popă autentic”, cu barbă şi burtă false; toţi tovarăşii şi tovarăşele de la Ceka îşi joacă rolurile „disciplinat şi cu abnegaţie” în faţa oaspetelui străin, prins în capcana convingerii că a observat totul „în linişte şi fără nici o oprelişte”.
Dacă manipulatorul Celiusnikov, arestat şi torturat, îşi va recunoaşte vina, inexistentă, că ar fi subminat puterea sovietică, va supravieţui lagărului devenind turnător şi va fi chiar reabilitat, Boris Davidovici Novski va plăti cu viaţa încăpăţânarea cu care s-a hotărât să nu întineze imaginea „apăsătoare, exaltată şi misterioasă” a revoluţionarului de profesie, ba chiar să adauge, prin rezistenţa la suplicii, „ultima pagină unei biografii scrisă timp de patruzeci de ani cu sângele şi creierul său”. Această decizie nu pare să-l tulbure pe diabolicul Fediukin, anchetatorul care dovedise că poate să frângă, „odată cu vertebrele, voinţele ce mai neclintite”. Când eşuează încercarea de a-l convinge pe acuzat că mărturia falsă, dinadins încărcată cu invenţii monstruoase, slujeşte interese şi principii majore care nu ţin seama de slăbiciunile umane, Fediukin recurge la o punere în scenă plină de cruzime: în faţa eroului pentru care demnitatea propriei legende se află mai presus de justiţia revoluţionară, este ucis, în fiecare zi, câte un tânăr inocent, care îi seamănă la chip. În această etapă, „egoismul” lui Novski va fi învins şi va triumfa „sentimentul datoriei”; dar confruntarea încrâncenată între acuzat şi acuzatori va continua precum în duelul fără sfârşit al vieţii „cu suferinţele ei trecătoare” şi al morţii „cu golul ei definitiv”: „Istoria este scrisă de învingători. Legendele sunt născocite de popor. Cărturarii trăiesc din fantezii. Singura certitudine este moartea” – ne spune Danilo Kiš, justificând, cu ironia lui amară, „plăcerea irezistibilă de a povesti, cea care îi oferă scriitorului ideea înşelătoare că ar crea o lume şi astfel, cum se spune, ar schimba-o”.
Aproape fiecare carte din opera antumă şi postumă a lui Danilo Kiš reprezintă un capitol al uneia şi aceleiaşi istorii, o anticipare sau o continuare a Enciclopediei morţilor. Morţi cumplite, ca a lui Boris Davidovici, comisarul politic „cu şapcă de piele şi mâna pe mauser” din care rămăsese „doar o carapace goală, o grămadă de carne putredă şi chinuită” şi care, după câteva încercări de a-şi lua viaţa, va sfârşi în zgura fierbinte a turnătoriei, „răsucindu-se ca o dâră de fum, eliberat de câini, de frig, de căldură, de pedeapsă şi căinţă”; a lui Simon Magul, prăbuşit din înălţimile spre care îşi luase zborul „precum un sac umplut cu pământ jilav, precum oaia scăpată din ghearele vulturului”; a lui Micşa, din Cuţitul cu plăsele din lemn de trandafir, amestec ciudat de ură proletară şi bucurie de a fi ţap ispăşitor, de a fi ucis de mâna tovarăşilor săi, ca şi Gould Verschoyle din Scroafa care-şi mănâncă purceii, irlandezul care a încercat să evadeze şi al cărui trup „îngheţat şi gol, legat cu o sârmă şi lăsat să atârne cu capul în jos, a fost pus în faţa intrării în lagăr, ca un avertisment pentru toţi cei care visau imposibilul”, dar şi pentru cei care, aproape de beatitudinea puterii, binecuvântată de ideologia neînduplecării, sunt spulberaţi în neant. Morţi care încheie acolada unor vieţi desfigurate, contrafăcute, a unor destine fabuloase, joc amplu al prodigioasei imaginaţii a autorului. Postura sa de biograf este dublată, nici că se putea altfel, de cea de portretist: tuşe ferme, precum în portretul lui Simon Magul („Era de statură mijlocie, vânjos, c-un păr învâlvoiat negru şi creţ, barba însă, la fel de învâlvoiată şi creaţă, era deja înspicată. Avea nas ciontos şi coroiat şi din profil aducea c-o oaie. Un ochi părea mai mare decât celălalt şi asta îi dădea chipului o expresie batjocoritoare. De urechea stângă îi atârna un cercel de aur: un şarpe înghiţindu-şi coada. Era încins cu o chingă de in, care-i servea şi ca recuzită de saltimbanc; într-o clipită, împletitura se băţoşa brusc şi, sub privirile uluite ale spectatorilor, el se cocoţa pe ea ca pe un par”); clar-obscur flamand în portretul lui Edouard Sam, tatăl inepuizabil care traversează, în chip de biet mag rătăcitor prin ceaţa altor vremi, aproape toată opera lui Danilo Kiš („Atunci, în timp ca mergea pe dig, în mantia lui neagră, avântându-şi în sus bastonul, legănându-se în mers ca un catarg, cu gulerul lui de cauciuc deja îngălbenit, cu ochelarii în ramă metalică şi privirea fixată în gol, nesigur pe picioare, platfus împleticit, cu totul lipsit de măreţia sa, nearătos – atunci tatăl meu a intrat în peisaj ca într-o ramă de tablou şi s-a demistificat total […] Literalmente m-a şters cu aripile mantiei fâlfâinde, m-a învăluit cu mirosul de tutun, alcool şi urină, dar chipul i-a rămas cu desăvârşire liniştit”).
Alternând stilul eseistic cu cel al evocării istorice („istorisire”), construind, cu teribilă credibilitate, o amplă şi riguroasă documentaţie, nu refuză deloc uneltele tradiţionale ale clasicismului şi modernismului. Simulează, cu subţire ironie, că ar fi ataşat de teoria veridicităţii în literatură, a reflectării (redării!) realităţii: „Această istorisire născută din îndoială şi nedumerire are singurul ghinion (unii îl numesc noroc) că e adevărată: a fost scrisă de mâini oneste, pornind de la mărturii de încredere”, venite însă din noianul unor „confuzii babiloniene”, în sensul că fiecare vorbeşte limba propriei exaltări şi confuzii. Notele din josul paginii, referinţele, citatele, ca şi majoritatea numelor
atribuite personajelor sunt apocrife. Acest amestec ceţos provoacă o fascinantă răsturnare: partea documentară sau „veridică” pare fantastică şi de necrezut, în timp ce partea de ficţiune apare ca autentică sau, oricum, verosimilă. Nu este de mirare că apariţia cărţii Criptă pentru Boris Davidovici în 1976, la Zagreb, a declanşat un scandal literar fără precedent în Iugoslavia postbelică. Acuzat de plagiat şi târât prin tribunale, Danilo Kiš şi-a apărat literatura dezvăluind subtilităţile procedeelor stilistice care operează la graniţa între real şi imaginar; a reuşit să spulbere obtuzitatea acuzatorilor, dar, după ce a câştigat procesul, şi-a părăsit ţara. „M-am stabilit la Paris, Arondismentul 10, şi nu sufăr de nostalgie” – nota în Scurta biografie care prefaţează volumul Enciclopedia morţilor.
A trăit ultimii zece ani de viaţă la Paris, fără să facă parte din viaţa literară a capitalei cosmopolite. Nici faima dobândită după traducerea cărţilor sale în limbi de circulaţie internaţională nu i-a tulburat singurătatea refractară la tribulaţiile carierismului.
(Se pare că editorul său american nu a fost prea încântat de impresia pe care a făcut-o scriitorul venit din spaţiul central european potenţialilor săi cititori de peste ocean: „Ei îl aşteptau pe Kafka, dar au primit un fel de Boudu scăpat de la înec”.) Complet lipsit de înclinaţie spre cultivarea şi exploatarea propriei imagini, trebuie să-i fi părut cel puţin deplasată aprecierea confratelui Joseph Brodsky, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1987, care a scris, negru pe alb, că un volum al lui Danilo Kiš (nici nu contează care) ar fi „cea mai bună carte apărută în Europa în perioada de după al doilea război mondial”. E stupefiantă această judecată de valoare, formulată în sfera rarefiată a lipsei de receptivitate pentru spiritul critic care ar trebui să tuteleze orice demers cultural. În elanul său exegetic, Brodsky face tabula rasa o listă care-i cuprinde, printre alţii, pe Hermann Hesse, André Gide, Albert Camus, Alexandr Soljeniţîn, Czeslaw Milos. „Profesor” care nu şi-a terminat liceul, Brodsky are, în postură de exeget, stângăcii jenante care, în loc să stimuleze interesul cititorului pentru Danilo Kiš, îl îndepărtează mai degrabă de opera unui scriitor talentat şi novator.
