Fără categorie
Pentru a schiţa portretul lui Bohumil Hrabal, unii exegeţi, forţând nota, l-au comparat cu Samuel Beckett, George Orwell şi Franz Kafka. Cei mai mulţi însă, preferând varianta facilă care merge la sigur, l-au apropiat de familia celor care descind din Jaroslav Hasek. E drept că satira şi ironia din Peripeţiile bravului soldat Svejk care au, vorba cehului, „pe faţă veselie şi în inimă tristeţe”, se întâlnesc şi în scrierile lui Hrabal, dar cu alte nuanţe şi altă profunzime, definind o altă estetică şi mai ales un alt tip de umanitate; după cum veţi observa şi în textul pe care vă propun să-l citiţi: „Într-o frumoasă dimineaţă de duminică, mama şi-a anunţat părinţii, cu multe menajamente, că este însărcinată şi că iubitul ei nu vrea s-o ia de nevastă. Irascibil cum era, bunicul ne-a târât în curte, pe mama şi pe mine care mă aflam deja în burta ei, a scos puşca şi a strigat în moravă: Pune-te în genunchi, că te omor! Din fericire, bunica avea o prezenţă de spirit extraordinară, aşa că a ieşit la ţanc din casă şi a zis: Haideţi la masă că se răceşte supa.” Este un fragment din Amintirile lui Bohumil Hrabal. Poate fi, desigur, amintirea unei amintiri, dar poate fi, la fel de sigur, doar una din sutele, miile de anecdote cu tâlc pe care scriitorul ceh le adună şi le risipeşte în cărţile lui cu dibăcia magicianului travestit în clovn; un înveliş mucalit care ascunde miezul amar al acestei lumi, în care omul se naşte întâmplător, dar piere negreşit. Dacă a fost o poveste adevărată, ea s-a petrecut cu exact o sută de ani în urmă, pentru că Bohumil Habral a văzut lumina zilei pe 28 martie 1914, la Brno. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa într-o berărie, unde tatăl său vitreg era contabil. Acolo îşi exersează ochiul pătrunzător şi urechea ascuţită, în fantasmagoriile şi flecăreala beţivilor descoperă savoarea stârnită de drăcuşorul roşu ghemuit în fiecare întâmplare, oricât de banală, dar şi vibraţia acelor „mici perle din adâncuri”, pe care le poate observa doar cel ce priveşte şi ascultă fără mânie şi fără prejudecăţi.
Mai târziu, el însuşi personaj pitoresc în cârciuma Tigrul de aur, unde le recită comesenilor pasaje întregi din Nietzsche, Schopenhauer sau Kant, Hrabal amestecă şi el viaţa cu berea, pentru a le înghiţi, pe amândouă, mai uşor. Se complace în ipostaza de marginal care şi-a pus la păstrare diploma de doctor în drept, practicând, cu dezinvoltură, după modelul scriitorilor americani de la începutul secolului XX, tot felul de îndeletniciri: secretar într-un notariat, magazioner, telegrafist, slujbaş la căile ferate, muncitor într-o oţelărie din Kladno, vânzător într-un magazin de jucării, comis voiajor, ambalator de hârtie într-un centru de colectare a deşeurilor reciclabile, reprezentant comercial pentru articole de drogherie, figurant în spectacole de teatru. La fel de sinuos, chiar confuz pentru unii exegeţi, i-a fost şi destinul literar. După ce, în necruţătoarea perioadă stalinistă din anii `50 îi este interzis să publice, succesul primului său volum de povestiri, Perle în adâncuri, apărut în 1963 (avea aproape 50 de ani) îi permite, în sfârşit, să se consacre literaturii; un sâmbure de glorie spulberat brusc în 1968, după invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, când, din pricina limbajului frust pe care îl foloseşte ca pe o armă împotriva kitschului, este condamnat pentru pornografie şi, din nou, interzis. Nici anii `70-80 nu-i sunt prielnici. Este „rugat” insistent să-şi ţină gura, reuşeşte totuşi să publice câte ceva în reviste, dar cărţi importante, precum O singurătate prea zgomotoasă, Trenuri cu prioritate sau L-am servit pe regele Angliei, apărute fie în străinătate, fie la edituri secrete anti-comuniste, circulă în samizdat, doar spre deliciul unei comunităţi restrânse de hrabalieni pasionaţi. În anii `90, revoluţia de catifea îi netezeşte drumul spre afirmarea pe care şi-ar fi dorit-o cândva, dar este prea bătrân şi, în imaginea contemporanilor, aproape… expirat! Cunoaşte succesul în afara ţării ca scenarist, inspirator al noului val de film cehesc, mai ales datorită prietenului său, regizorul Jiri Menzel, care îi ecranizează şase povestiri, dintre care trei obţin prestigioase premii internaţionale: Trenuri cu prioritate – Oscar pentru film străin; Ciocârlii pe sârmă, film interzis vreme de douăzeci de ani, – Ursul de aur, la Berlin; L-am servit pe regele Angliei – Leul de aur, la Veneţia. În chip ciudat, tocmai adaptarea pentru ecran a cărţii lui de suflet („M-am născut doar ca să scriu O singurătate prea zgomotoasă” – mărturisea într-un interviu) dă greş. Început în 1995, filmul, coproducţie franco-germano-cehă în regia Verei Cais, rămâne neterminat din motive financiare şi devine obiectul unui conflict de interese între regizor şi producătorul francez, care se vor judeca ani buni în instanţe; difuzat abia în 2011, va fi primit de critici cu condescendenţă şi va trece aproape neobservat de public.
Hrabal n-a mai apucat să vadă filmul şi să facă haz de necazul personajului său, confruntat cu diversele crize din lumea de celuloid şi nu numai. Pentru autor, ca şi pentru cititorii care îl preţuiesc, personajul Hanta a rămas cel care se războieşte cu hârtia, cel pe care „cărţile l-au învăţat plăcerea distrugerii”, dar şi cel care a descoperit bucuria cu nimic asemuită de a salva miracolul cuibărit în paginile lor, acel miracol pe care „inchizitorii din întreaga lume încearcă în zadar să îl arunce în flăcări, pentru că o carte adevărată radiază ea însăşi, iar prin flăcări străbate râsul ei tăcut”. De treizeci şi cinci de ani, Hanta presează hârtie în vacarmul şi duhoarea unei pivniţe întunecate, bântuită de şoareci şi invadată de muşte. Aruncă de-a valma sub ciocanul pneumatic cartoane din marile magazine, programe şi bilete, ambalaje de prăjituri, coli stropite de zugrăveală, grămezi de hârtie însângerată din măcelării, buchete ofilite de mireasă, coroane funerare şi cărţi: cărţi interzise, cărţi considerate pradă de război, cărţi aruncate la gunoi. Pe cele preţioase le pescuieşte, le şterge cu şorţul lui murdărit cu litere şi le citeşte, mărturisind vinovat că se lasă purtat de vis într-o lume mai frumoasă, pe care vrea să o păstreze neîntinată. În fiecare seară duce acasă un pachet, până ajunge să îngrămădească în minusculul apartament peste trei tone de cărţi, care se pot transforma oricând într-o avalanşă numai bună să-l strivească pe Hanta „ca pe un păduche”. Perspectiva nu-l sperie deloc. Citeşte şi bea halbă după halbă, pentru a ajunge „mai aproape de inima singuratică a textelor”. Din ceaţa alcoolului amestecat cu idei ţâşnesc fantomele marilor gânditori care îl onorează cu distinsa lor companie – Isus „plin de bucurie şi extaz ca o spirală optimistă”, Lao-Tse „dispreţuitor şi îngândurat ca un cerc fără ieşire”, Erasmus din Rotterdam pe cal, întrebându-l „care e drumul spre mare” –, dar şi amintirea îndepărtată a frumoasei Mancinka sau a micuţei ţigănci fără nume, victimă a exterminării naziste, plutind ca un abur „cu înfăţişarea Căii Lactee”. Ritmul în care munceşte şi citeşte, bea bere şi citeşte, visează şi citeşte nu are cum să-l transforme pe Hanta într-un brav soldat al eficienţei, după modelul impus de era nouă, cu productivitatea şi progresismul ei năucitor. Presa gigantică înghiţind pachete de cărţi, „fără ca vreo pagină să atingă ochii, inima sau creierul cuiva” îl înspăimântă; performanţele tinerilor băutori de lapte din brigada socialistă îl sufocă; pentru că nu îşi mai găseşte locul în această lume, decide să o ia pe urmele cărţilor şi să dispară, strivit de bătrâna lui presă. Este „cochet şi semeţ aşa cum era Seneca atunci când a păşit în cadă”, dar presiunea din jgheab îl sileşte să se chircească în el „ca un briceag”. Nu mai vede nimic, nu mai aude nimic, doar o întrebare, ultima, îl tulbură: „De ce spune Lao-Tse că a te naşte înseamnă a urca, iar a muri înseamnă a intra? ”
O farsă tragică este această poveste a vieţii şi a morţii unui inocent sarcastic în singurătatea lui (prea) zgomotoasă. O farsă tragică în care spiriduşul pus pe glumă se insinuează totuşi în scene de viaţă riguros decupate pentru a fi împinse apoi pe panta exagerării, dar mai ales în aşa-numitul slang, acel limbaj deocheat, piperat, savuros, atât de drag lui Bohumil Hrabal: „Pentru adevăratul cititor trebuie să scoţi cuvintele din teacă aşa cum scoţi sabia, fără ezitare. Doar această îndrăzneală poate provoca uimirea sau indignarea cititorului adevărat, doar aşa îi trezeşti dorinţa de a sporovăi cu autorul într-o cafenea sau de a-l aştepta la colţ şi a-i da un pumn în mutră de să i-o facă de nerecunoscut”. Nu e de mirare că personajele lui se lansează în monologuri ce par fără sfârşit, ca o apă care curge purtând cu ea razele soarelui şi umbrele copacilor, pietrele şi nisipul, gunoaiele şi mocirla; în cărţile lui Bohumil Hrabal, frumuseţea şi mizeria se sprijină una pe alta.
Dacă monologul lui Hanta este încărcat de idei, uneori buimac, alteori sclipitor („aluna Cenuşeresei este capul meu” – spune omul-carte), monologul lui Jan Ditie, antieroul din romanul L-am servit pe regele Angliei, este vioi, relaxat, amestec năucitor de candoare şi cinism, de sinceritate dezarmantă şi fermecătoare mitomanie. De altfel, Hrabal ne sugerează, poznaş, că personajul însuşi ar fi ales titlul cărţii pentru a-i păcăli pe distinşii cititori, fiindcă nu el, ci şeful lui, domnul Skrivanek l-a servit pe regele Angliei, el, Jan, s-a mulţumit să-l servească pe împăratul Abisiniei, care a fost atât de impresionat încât l-a împodobit cu o eşarfă albastră şi cu o medalie strălucitoare. Şi aşa, din păcăleală în păcăleală, momiţi de întâmplări în care incredibilul devine realitate, cititorii află cât de năstruşnică dar şi plină de învăţăminte poate fi viaţa omului chiar atunci când vremurile îi sunt potrivnice şi îi pun beţe în roata norocului.
Jan este un băieţandru mic la stat, descurcăreţ şi pişicher: „un picolaş cum scrie la carte”. De pe când era doar un biet vânzător de crenvurşti în gară şi-a dat seama că „banul deschide porţile stimei şi consideraţiei” şi tot banul îi pune în mişcare pe oameni („Doamne, ce erau în stare să facă pentru câţiva creiţari! Se târau prin praf, se ciorovăiau, se scuipau, îşi arătau ghearele, mai-mai să-şi scoată ochii, ca nişte motani încălţaţi”), aşa că îşi propune să câştige bani. Şi reuşeşte. Din restaurant în restaurant, impecabil în haina de pinguin, cocoţat pe tocuri corespunzătoare, cu gâtul înfăşurat într-un guler înalt de celuloid care i se înfige în ceafă şi sub bărbie, Jan se caţără pe scara socială ca o marionetă trasă pe sfoara nesigură a hazardului. În plină ocupaţie nazistă, deşi abia vorbeşte germana, simte nemţeşte, se îndrăgosteşte de o nemţoaică, Liza, iar „oficiul pentru protecţia onoarei şi a sângelui german” îi eliberează autorizaţia de căsătorie „cu puternice lovituri de ştampilă, în timp ce, cu aceleaşi lovituri de ştampilă, patrioţii cehi erau condamnaţi la moarte şi executaţi”. Scena pare o ilustrare a proverbului încărcat cu subtilă ironie „Ţara piere şi baba se piaptănă”, dar este şi momentul în care Hrabal schimbă aproape imperceptibil tonul personajului său. Entuziasmul ascensiunii îl părăseşte, înregistrează răceala ostentativă a ofiţerilor germani, statutul lui privilegiat se clatină, dar pricepe, în sfârşit, relaţia dialectică între noroc şi ghinion: „Norocul meu a fost să fiu urmărit mereu de ghinion”. Îşi îngroapă nevasta ucisă în bombardament, dar moşteneşte o avere; ajunge milionar dar vin comuniştii care îl trimit la muncă într-un loc uitat de lume; este singur, dar abia acolo, în pustietate, i se întâmplă ceva cu adevărat incredibil: „Am început să nu mai aud nimic, dar să aud totul, să nu văd nimic, dar să văd totul”. Între tânărul arivist şi bătrânul eliberat de tirania lucrurilor rămâne zâmbetul. L-am servit pe regele Angliei tratează subiecte serioase – războiul şi ocupaţia germană, eugenia şi xenofobia, colaboraţionismul şi ascensiunea comuniştilor – cu lejeritate şi umor. Frazele-cheie, una anunţând începutul („Fiţi atenţi la ce vă spun acum”), cealaltă sfârşitul fiecărui capitol („Şi cu asta am terminat pe ziua de azi. Vă ajunge?”) instaurează un soi de complicitate între autor şi cititorul aproape somat să devină martor şi participant la o aventură neîngrădită a imaginaţiei, să-şi bată joc de cupiditate şi oportunism, să se bucure de plăcerile simple ale vieţii. Stilul în care se foloseşte de fapte diverse, de experienţe proprii lăsate în voia riscului şi a întâmplării, de adevăruri crude pe care le deturnează într-un suprarealism de multe ori tragic şi grotesc a devenit marcă înregistrată; iar printr-un transfer pe măsura incredibilului devenit realitate, scriitorul Bohumil Hrabal a devenit el însuşi personaj în galeria nostimă pe care tot el a creat-o. În 1990, scriitorul maghiar Peter Esterhazy a publicat Cartea lui Hrabal, în care Anna îşi imaginează o relaţie amoroasă cu scriitorul ceh, căruia îi trimite, într-o lungă serie de epistole, istorioare pline de angoase şi deziluzii, pe un ton cochet, presărat cu mici reproşuri de femeie îndrăgostită. În 2002, apare cartea polonezului Pawel Huelle Mercedes Benz – Din scrisorile către Hrabal, în care autorul îl invită pe dragul domn Bohumil să fie martor al amestecului de comedie şi nostalgie din viaţa tinerei generaţii.
În Occident, deşi receptat, alături de Milan Kundera, ca revelaţie a romanului ceh, Hrabal este totuşi „celălalt mare scriitor din Boemia”, cel care nu a vrut să emigreze şi a rămas în ţara lui, dar şi în umbra celui care a plecat. În schimb, cehii îl iubesc pe Hrabal, care nu a fost niciodată un disident declarat, mai mult decât pe Kundera. Poate văd în el însăşi întruparea spiritului ceh educat să respecte ordinea ca pe o convenţie, dar atras de disonanţe şi bufonerii care subminează convenţia oriunde şi oricând se manifestă ea, pentru că niciunde şi nicicând nu-şi face din ordine un ideal. „Ştiţi ce sunt cehii?” – întreabă un personaj din povestirea Trenuri cu prioritate. Şi tot el răspunde: „Sunt nişte puşlamale care râd”. Un răspuns ce ar putea fi completat de reflecţia personajului din Toba spartă, care tocmai asistă la o încăierare între amatorii de muzică simfonică şi fanii distracţiei lumeşti, cu bere şi sunet de fanfară: „Ca să poţi asculta totul concomitent, este nevoie de răbdare”; sau cu învăţătura care l-a însoţit pe Hanta pe drumul vieţii lui printre oameni şi cărţi: „Cerurile nu sunt bune, dar există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea şi dragostea, pe care le-am uitat şi le-am rătăcit”.
Moartea lui Buhomil Hrabal, în februarie 1997, a intrat în legendă. Varianta oficială – accident: marele scriitor ceh a căzut de la etajul cinci al spitalului de pe Bulowka, în timp ce încerca să hrănească nişte porumbei buluciţi la fereastra deschisă. Varianta prietenilor – sinucidere: Bohumil le spusese de mai multe ori că, atunci când nu va mai putea să scrie, se va arunca de la etajul cinci al blocului în care locuia. Influenţaţi probabil de vibraţia lirică a momentului, unii comentatori au comparat saltul lui Hrabal în neant cu zborul lui Dedal deasupra unui labirint uman încărcat de meschinăria şi ridicolul vremurilor noastre. Nu mă asociez acestei interpretări. Mă apropii mai degrabă de proiecţia imaginată de Pawel Huelle, cu Hrabal aşteptând la morgă să i se elibereze un certificat medico-legal şi să prindă rând la crematoriul din Praga, în timp ce tinerii lui prieteni comandă bere şi transformă şezătoarea lor obişnuită din barul „La irlandez” într-un ritual străvechi de chemare a spiritelor, la care se prezintă, pe rând, toate rudele, toţi prietenii, toate pisicile din Kersk şi toate fanteziile scriitorului, pe care tinerii lui prieteni le ştiau aproape pe de rost şi le întorceau pe toate părţile, savurându-le sonoritatea şi înţelepciunea. Poate a apărut chiar Hrabal, cu o snoavă limpede şi tristă: „Chiar azi vei sta la masă cu Avraam – mi-a spus bunul Dumnezeu. Dar bunul Dumnezeu ştie că aş prefera să nu mănânc deloc”.
În 1999, la Praga, pe strada unde a locuit cândva cu iubita lui soţie Pipsi, a fost ridicat un zid înalt, pe care o artistă din Slovacia l-a pictat pe Bohumil Hrabal înconjurat de pisicile lui. Pe bancă, în parc, te poţi aşeza liniştit lângă statuia lui Hrabal, să mângâi pisica pe care o ţine în braţe. În berăria Tigrul de aur, există un portret din care scriitorul îi priveşte pe prietenii lui, cunoscuţi sau necunoscuţi, hrabalieni cu toţii. Nu ştiu dacă şi în România există hrabalieni declaraţi. Dacă există, aş vrea să mă număr printre ei şi să sărbătorim împreună, la sfârşitul acestui martie, centenarul marelui ceh.