Estul – tărâmul pieilor roşii ale Europei
Czeslaw Milosz, nobilul polonez cu vederi de stânga, în marginile marxismului, se naşte în 1911, într-o Lituanie înghiţită de imperiul rus. Comprimată puţin şi urmată doar pe anumită dimensiune, biografia sa seamănă cu cea a lui Mircea Eliade: azil politic la Paris, apoi profesor de slavistică la Universitatea California din Berkeley. Romane, versuri, tratate de poetică, eseuri şi, în 1980, premiul Nobel pentru literatură care, din nefericire, îi este refuzat scriitorului român de două ori. Motivaţia juriului pentru polonez: „A ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiţia precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde”. Dacă Nobelul s-ar acorda şi post-mortem, cu aceleaşi argumente i s-ar fi putut atribui şi lui Homer! Avantajul şi dezavantajul de a fi de stânga sau de dreapta… Dar Milosz şi-a câştigat celebritatea mai ales ca eseist.
Definirea Estului dintr-o perspectivă largă dar şi unificatoare este, pe cât de dificilă, aparent pe-atât de inutilă datorită mai ales aglomerării stereotipiilor acumulate în timp în legătură cu metabolismul acestui spaţiu. Ţările aflate, după război, într-o falsă solidaritate ideologică şi o frăţietate politică tensionată, extrem de ipocrită, se regăsesc, după destrămarea imperiului sovietic, într-o altă eterogenă solidaritate pentru accederea în Europa, fenomen pe care scriitorul mai are timp să-l observe până în 2004, când se stinge la Cracovia. Estul divers şi esenţialmente contradictoriu este, de-acum, un truism, de-ar fi să-l ilustrăm doar prin aceea că slavii polonezi ies din îmbrăţişarea panslavismului prin catolicism, insula de latinitate, reprezentată de români, se resoarbe în mistica ortodoxiei, iar Ungaria este un paloş asiatic căzut din cer în centrul geografic al continentului.
Czeslaw Milosz, deosebit de preocupat de identitatea Estului în general şi-a entităţilor sale etnice, istorice, culturale şi politice, în special, găseşte, aproape involuntar, în Europa natală (publicată în Franţa, în 1958), o definiţie intuitivă a Estului: „Europa a avut propriile sale Piei Roşii”. Cu alte cuvinte, a fost (şi este!) invadat, spoliat, îmbrâncit în rezervaţii, impunându-i-se valori şi moduri de a fi civilizatoare, globalizante. Ca pieile roşii să fie masate în debaraua istoriei, li se pune între paranteze tocmai istoria sau li se inventează una în consonanţă cu interesele aşa-zisului invadator, nu întotdeauna acelaşi. Triburile care, oricum, au sute şi sute de motive să se încaiere, sunt asmuţite când imperialii consideră că-i momentul. Harta Estului este o piele de tigru cu nenumărate pete, insule de identitate şi de conflict. Dar harta Estului este flancată şi de poncife care nu se manifestă doar la nivelul mitologiei populare – nemţii crezând despre polonezi că ar fi suboameni, iar polonezii considerându-i pe ruşi barbari – ele influenţând şi deciziile politice la nivel înalt. În Nord, Lituania natală a scriitorului, neînrudindu-se cu nimeni, este, o bună perioadă, mult vizibilă. Şi mai important este că ţări, la începuturi fără suflu – mai degrabă seminţii, pentru că state puternice pot deveni principatele, ducatele sau oraşele independente – au ifose imperiale. Şi nu doar ifose. Între ele, Ungaria şi Polonia. Cu câtă voluptate îl citează pe scriitorul rus Dmitri Merejcovski: „Rusia este ca o femeie, dar niciodată nu a avut un bărbat. Au violat-o numai tătarii, ţarii, bolşevicii. Singurul bărbat al Rusiei ar fi putut fi Polonia. Însă Polonia era prea slabă”! Prea slabă, ca să poată rezista vrăjitoarei mistice de la Răsărit, care-o maltratează de câte ori are chef. Memoria lui Milosz este aproape arsă când vine vorba de Sud, autorul abia dacă ştie despre români altceva decât că se pierd în lumina crepusculară a unui Orient tânguitor. (Deşi România oferă ospitalitate, începând cu 17 septembrie 1939, pentru o sută de mii de polonezi, militari şi civili, după invazia armatei germane şi, ulterior, a celei sovietice, deşi chiar el beneficiază de aceasta, nu găseşte răgazul să mediteze asupra rolului românilor în crearea identităţii complexe a Estului.) De altfel, memoria e vehiculul important şi viu, dar selectiv, al lui Milosz, uneori doar memoria primei tinereţi, când îşi caută, cu febrilitate, identitatea. Aceasta se emancipează chiar prin amintitele poncife, apoi prin multe altele dar, paradoxal, şi prin efortul constant de a le elimina. La maturitate, nobilul polonez devine om de stânga, uşor captiv într-un concept marxist.
De-ar fi să ne oprim doar asupra originilor antisemitismului în Est şi-ale amplificării acestuia în secolul al XX-lea, consideraţiile lui Milosz (colorate subiectiv, doar e, în primul rând, scriitor) merită toată atenţia. Situat într-o zonă de complicate confluenţe, el afirmă că nu Rusia e leagănul antisemitismului. Evreii s-au statornicit temeinic în Lituania, în ţările baltice: „Numeau oraşul Vilnius Ierusalimul Nordului şi vedeau în el în mod just capitala lor culturală […] Întreaga viaţă a comunităţii cu multitudinea de curente, orientări şi aspiraţii evolua organic în oraşul cunoscuţilor exegeţi ai Talmudului, al aprigelor dispute între rabini şi hasizi, adică în vechea reşedinţă unde ar fi fost greu să li se aplice evreilor denumirea de nou-veniţi”. Dar antisemitismul porneşte totuşi din Nord, inclusiv din Polonia, în Rusia cunoscând forme care consacră un capitol de intoleranţă perpetuă.
Cosmopolit şi poliglot, european şi american în egală măsură, Czeslaw Milosz rămâne om şi scriitor al Estului: „Rădăcinile mele sunt acolo, în Răsărit, şi aceasta este o certitudine. Chiar dacă este greu sau neplăcut să explic cine sunt, trebuie totuşi să încerc”. Din dorinţa de a se explica pe sine – un intelectual surprins de „cursul istoriei” (Mircea Eliade o numea „teroarea istoriei”), învăluit de Noua Credinţă (termen folosit pentru a denumi doctrina marxist-leninistă îmbibată de stalinism), folosit de noua putere şi străduindu-se în acelaşi timp să-şi păstreze independenţa, dar mai ales din dorinţa de a le explica intelectualilor occidentali „cum funcţionează gândirea omului în democraţiile populare”, cum se adaptează el la condiţii neobişnuite şi cum ajunge să sprijine un sistem politic pe cât de utopic pe atât de înrobitor – a scris Gândirea captivă;o carte de referinţă pentru înţelegerea totalitarismului comunist în opinia majorităţii comentatorilor, o „încercare de eliberare din fatalism pe fondul unui mare conflict interior” în opinia autorului.
Pastila Murti-bing şi dedublarea Ketman
Gândirea captivă a apărut în 1953, la Paris, într-un moment în care stânga vestică era fascinată de realizările regimului sovietic. Nu e de mirare că din rândul confraţilor intelectuali s-au auzit voci care l-au acuzat pe Milosz de trădare, apostazie şi anticomunism visceral (pentru Sartre, de pildă, anticomunistul era un câine!). Nu a lipsit nici reproşul că autorul, în fond un „criptocomunist”, şi-ar fi justificat, în chip aproape pervers, complicitatea cu sistemul incriminat. Să ne amintim că, într-o primă fază, Milosz a cochetat cu puterea comunistă, pe care a reprezentat-o, în calitate de consilier cultural, la Ambasada polonă din Washington. O experienţă care, fără îndoială, i-a folosit în multe privinţe, oferindu-i posibilitatea să cunoască din interior atât impostura bolşevismului, cât şi disponibilitatea multor intelectuali din Est (dar şi din Vest) de a se angaja de partea mişcărilor utopic-radicale, a căror victorie părea inevitabilă. Slujitori şi interpreţi ai Noii Credinţe, intelectualii intră în rândurile maselor şi devin utili, au sentimentul că transformă lumea şi gândirea la scara planetară, că acţionează „întru izbăvirea speciei umane”; de fapt, nu sunt decât biete victime ale murti-bingismului.
„Pastila Murti-Bing”, metaforă împrumutată de Milosz din romanul Nesaţ al lui Stanislaw Witkiewicz, este hapul care îi transformă pe cei neîmpăcaţi sau măcinaţi de ură în fiinţe senine şi fericite. În romanul lui Witkiewicz, după ce înghit pastilele preparate de filosoful mongol Murti-Bing, locuitorii spaţiului central-european nu se mai simt ameninţaţi de invadatorii asiatici, dimpotrivă, îi îmbrăţişează cu convingerea, indusă, că invazia şi noua guvernare sunt bine-venite şi chiar pozitive. În Gândirea captivă, tableta Murti-Bing devine sinonimă cu ideologia în formă condensată şi absolut obligatorie. Doctrina începe prin a-i fascina pe intelectuali cu argumentele ei teoretice de nezdruncinat, cu ingeniozitatea minciunilor construite întotdeauna din sâmburele adevărului, cu siguranţa ei că va cuceri lumea. Când, după fascinaţie, vine momentul îndoielii, cei prinşi în capcană se văd obligaţi să aprobe, altfel vor fi îndepărtaţi, oropsiţi şi chiar puşi la zid. Se scutură de sentimentul vinovăţiei şi „trec pragul”, convinşi că nu există altă cale. O asemenea operaţie, conchide autorul, nu rămâne fără urmări: „Lasă după ea un soi de apatie, vizibilă adesea în lumina stinsă din priviri şi în grimasa buzelor. E tristeţea liniştită a cuiva care a gustat din fructele pomului binelui şi al răului, a cuiva care ştie că minte şi îi compătimeşte pe oamenii lipsiţi de conştiinţa deplină”. Aceasta poate fi schiţa unui profil de intelectual din Est. Doar o schiţă, şi doar pentru un anumit profil. Cele patru portrete de scriitori – Alfa sau moralistul, Beta sau îndrăgostitul nefericit, Gamma sau robul istoriei, Delta sau trubadurul – îmbogăţesc galeria cu chipuri rătăcite în diverse forme de colaboraţionism, victime ale autoamăgirii, ale deziluziei, dar şi ale flexibilităţii şi dedublării asumate conform practicii numită de Milosz, Ketman.
Termenul, definit de Arthur de Gobineau în Religions et philosophies de l’Asie centrale, se referă la un fenomen specific culturii persane. În rezumat, este vorba despre psihologia celor care puteau trăi împăcaţi cu sine şi chiar mândri de liniştea desăvârşită cu care spuneau ceva, crezând, de fapt, cu totul altceva. Această dualitate, îndelung exersată, asigura superioritatea celui care, datorită autonomiei interioare, îşi persifla adversarul, acţionând cameleonic. Foarte răspândit în lumea comunistă, fenomenul se manifestă fie prin tăcere în privinţa propriilor convingeri, fie prin mascarea lor cu declaraţii publice opuse. Comportamentul schizofrenic este considerat „chibzuit” pentru că doar în felul acesta constructorii, artiştii, scriitorii, oamenii de ştiinţă îşi pot urma vocaţia oferind Cezarului, adică statului totalitar, toate rezultatele muncii lor. Pe de o parte, succesul repurtat în acest joc devine sursă de satisfacţie, propria viclenie fiind apreciată; pe de altă parte însă, această actorie permanentă transferă fiinţa umană în rolul său, aşa încât adevăratul sine nu se mai poate diferenţia de sinele pe care îl simulează. Acest proces complicat şi urmările lui devastatoare este analizat de Czeslaw Milosz cu sarcasm, dar şi cu înţelegere faţă de omul de cultură care este, înainte de toate, om, cu slăbiciuni de tot felul şi încrâncenat să supravieţuiască. Totuşi, ne aminteşte autorul refuzând doctrinei dreptul de a justifica crimele în numele ei, a înţelege nu înseamnă a ierta totul.
O carte despre intelectualii din Est scrisă pentru cei din Vest
Se poate afirma, fără exagerare, că Gândirea captivă este o carte despre intelectualii din Est scrisă pentru intelectualii din Vest. Acestora din urmă, pentru care „singurul mod de presiune este banul”, trebuia să le fie dezvăluit spectacolul renunţărilor şi umilinţelor la care erau supuşi confraţii lor de dincolo în încercarea disperată de a se adapta şi a trăi „într-un cadru construit ca la carte, dar, după cum se vede, nu pe măsura lor”. Astăzi, la şaizeci de ani de la publicare, Gândirea captivă încă este considerată „cea mai convingătoare ilustrare a minţii şi a spiritului sub totalitarism” (Jane Degras), deşi spaimele autorului nu s-au confirmat. Rusia nu a reuşit să-şi impună nebunia întregii lumi, iar pentru trezire nu a fost nevoie să treacă două sau chiar trei sute de ani; Occidentul a înţeles, măcar în parte, mecanismul „marii epoci staliniste” şi a acţionat aşa cum spera Milosz: corespunzător. Doar atitudinea intelectualului din Est faţă de Vest a rămas, se pare, la fel de complicată: tot „ceva în genul iubirii înşelate” şi, după cum se ştie, iubirea înşelată lasă adesea urme care se manifestă prin sarcasm.
