Este mult prea complexă opera lui Aleksandr Soljeniţîn pentru a încerca, într-un spaţiu fatalmente limitat, să-i stabilim liniile de forţă. Ne oprim însă la o scriere pe nedrept ignorată, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, apărută în traducere românească la doar un an (1995) după versiunea în limba rusă, din cel puţin două motive. În primul rând, se poate observa că multe din ideile sale îşi păstrează actualitatea, chiar după două decenii de transformări fabuloase, în care ar fi putut fi infirmate brutal. În al doilea rând, ethosul acestei cărţi e mult apropiat de scepticismul tragic al lui Emil Cioran din Schimbarea la faţă a României (1936). Amândoi au încredinţarea că istoria, destinul au fost nedrepte cu popoarele lor. Premisele diferă însă mult, Soljeniţîn considerând că Rusia a trăit secole bune de istorie aservită, derulată împotriva spiritului rus, Cioran plasând întregul parcurs al românilor la periferia istoriei sau în subistorie, urmând nefericitul destin al culturilor minore.
Cititorii vor fi probabil bulversaţi să afle, din Chestiunea rusă, că Petru cel Mare, de pildă, nu reprezintă renaşterea, modernizarea, emanciparea, ci „tăvălugul năvalnic”. Ca slujitor al progresului, marele conducător „n-a făcut dovada unei inteligenţe ieşite din comun, arătându-se în multe privinţe de-a dreptul primitiv”. Şi mai departe: „Nu s-a ridicat până la înţelegerea faptului că nu pot fi strămutate (din apus) anumite rezultate parţiale, obţinute în civilizaţie şi cultură, făcând abstracţie de condiţiile în care s-au maturizat ele (acolo)”.
Dar să intrăm în fondul chestiunii. Cartea prezintă o scurtă incursiune în istoria Rusiei, cu intenţia explicită de a identifica şi interpreta acele momente care, în opinia autorului, au marcat, într-o înlănţuire deloc benefică, destinul poporului rus: Smuta (termen folosit de traducător pentru a denumi Smutnoe vremia, adică Vremurile tulburi care au zdruncinat Ţaratul Rusiei la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII), schisma bisericească (Rascol) ce a urmat după reforma patriarhului Nikon, semeţia ruptă de popor şi bâlbâielile diplomatice ale Romanovilor, revoluţia bolşevică şi cei 70 de ani de dominaţie comunistă care „au nimicit metabolismul organic al vieţii”.
Dacă în „sminteala” vremurilor tulburi, dincolo de distrugerile provocate de luptele pentru tron şi răzmeriţele oarbe, găseşte şi semne bune, precum consolidarea puterii locale ca dovadă a capacităţii de organizare a ruşilor la nivel popular, schisma provocată de reforma lui Nikon este percepută de Soljeniţîn ca un război împotriva propriului popor, „o crimă de o neasemuită cruzime”, ale cărei ecouri se resimt „până şi în neputinţa de care facem dovadă în secolul XX”. Cu aceeaşi necruţare îl „micşorează” pe Petru cel Mare: „Acest conducător cu desăvârşire insensibil la nevoile ţărănimii a mai avut şi acea idee smintită a dedublării capitalei, a strămutării ei în nişte smârcuri spectrale, pentru a înălţa acolo un paradis, ca să cadă în uimire întreaga Europă /…/ Toate faptele lui Petru, fie ele mari sau mici, au cerut o imensă risipă de energie din partea poporului, i-au istovit fiinţa”. Deşi inteligenţa şi spiritul european îi sunt recunoscute, nici Ecaterina cea Mare nu este încununată cu laude. Ca şi revoluţionarul Petru, progresista Ecaterina nu-şi poate reprima visele de mărire şi tentaţiile, din ce în ce mai păguboase, de a interveni în problemele vechiului continent: „Amestecul ei în conflictul franco-austriac n-a fost doar o idee sterilă, ci una de-a dreptul nocivă. Ecaterina a purtat nu mai puţin de şase războaie, iar înainte de a muri se pregătea să-l poarte pe al şaptelea: împotriva Franţei revoluţionare. Domnia acestei ţarine poate fi considerată dintre cele mai sângeroase”. Alexandru I, un visător romantic „sorbind hulpav din ideile occidentale” se lasă târât de Anglia într-un război inutil împotriva lui Napoleon, cu care se împacă şi din nou se războieşte, învingându-l la Borodino, cu un imens efort şi cu preţul trecerii Moscovei printr-un incendiu pustiitor. Chiar pe vremea „blajinului” ţar Nicolae al II-lea, acţionând alături de puterile occidentale, statul rus participă, cu un corp de armată, la înăbuşirea răscoalei din China, provocând astfel un conflict de interese urmat de „războiul dezastruos” cu Japonia.
În opinia lui Alexandr Soljeniţîn, toate aceste felii de istorie au un element comun: o politică externă mioapă, sterilă, străină de interesele ruseşti şi o politică internă complet dezinteresată de consolidarea şi însănătoşirea ţării înlăuntrul ei. Din fiecare pagină a cărţii răzbate o conştiinţă exasperată de greşelile diplomatice ale cârmuitorilor Rusiei care „sufereau de mania colonizării printr-o irepresibilă dispersie – vocaţia concentrării fiindu-le cu desăvârşire străină”- , de atracţia lor spre lucruri cu desăvârşire lipsite de importanţă pentru existenţa poporului, de bătăliile zadarnice în care îşi trimiteau soldaţii pentru a servi cauze străine, în timp ce „de pe întreaga imensitate rusească probleme interne nerezolvate, încâlcite sau neurnite din loc îşi clamau, cu vaiete, dreptul la existenţă”. (Într-adevăr, e greu de înţeles de exemplu că, în 1863, Rusia s-a oferit să-şi trimită flota pentru a sprijini Nordul american în lupta acestuia cu Sudul. Ne putem întreba, ca şi autorul: ce rost avea Rusia în acest conflict, o fi vrut să se răzbune cumva pe bătrânul şi perfidul Albion? )
Trei secole pline de posibilităţi ratate în privinţa dezvoltării interne, trei secole de epuizare a energiei în războaie „de pe urma cărora poporul nu se alegea cu nimic”, trei secole de atrofiere a demnităţii naţionale şi a principiilor religioase au oferit căpeteniilor bolşevice ridicate prin impostură „plămada docilă a unor experimente prin care se putea obţine orice”. Soljeniţîn detaliază cu amărăciune consecinţele războiului continuu pe care guvernul sovietic l-a purtat, peste 70 de ani, împotriva propriului popor, exterminarea fizică, risipa de cadavre pe drumul victoriei lui Stalin împotriva hitleriştilor, contraselecţia care elimina elementele cele mai valoroase din punct de vedere moral sau intelectual, „propaganda care îndobitocea şi pervertea sufletul, cerând, din partea fiecăruia, mereu înnoite acte de supunere”. Prăbuşirea acestei dictaturi fără precedent în istorie era inevitabilă, iar Soljeniţîn o prevăzuse în anii '80, iritându-l pe Gorbaciov care l-a taxat pe loc: monarhist. Dar mai prevăzuse şi „nenorocirea, haosul care va dura multă vreme” din pricina prăbuşirii „acelor artificiale frontiere leniniste, care au privat Rusia de ţinuturi ruseşti compacte”, criticând vehement inconştienţa cu care guvernul rus, instaurat în august 1991, a pierdut, în câteva zile, 25 de milioane de etnici ruşi rămaşi „peste graniţă”, fără a lăsa cale deschisă unor viitoare tratative. „Ce rezultă de aici? Că în Rusia nu există loc pentru ruşi, că nu avem mijloace să-i primim şi că, de fapt, îi refuzăm. Este un act de trădare faţă de ai tăi şi de înjosire în faţa întregii lumi”. Un capitol întreg este consacrat acestei ruşinoase trădări şi posibilelor soluţii de ameliorare a situaţiei, între care nu se sfieşte să propună un fel de Uniune Rusia-Belarus-Ucraina-Kazahstan; motiv în plus pentru ca unii analişti să-l considere susţinător al „panslavismului delirant” pe care el însuşi îl amendează chiar în paginile acestei cărţi.
Sunt însă şi voci care încearcă să-l scoată pe Soljeniţîn de sub acuzaţia de panslavism, venită din Occident. În această tentativă este mai ales interesul colateral de a găsi stângii occidentale încă un cusur moral şi-ai evidenţia cecitatea politică. Pentru că, într-adevăr, autorul Arhipelagului Gulag deplânge felul în care maica Rusia a fost terfelită mai ales în ultimul secol. E drept că el oscilează tragic între acest mitologic panslavism, rostit cu jumătate de gură, şi conştiinţa lucidă că Rusia nu se poate salva decât renunţând la pretenţiile hegemonice, dând aşa-zisei periferii (inclusiv Basarabiei) libertatea deplină de a-şi decide soarta, de a lăsa slavii Balcanilor să-şi caute personalitatea în Europa lor.
Poate nu întâmplător, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX apare la Moscova chiar în 1994, anul în care Soljeniţîn se întoarce în ţara natală, după 20 de ani petrecuţi în exil. (Să ne amintim că în cazul său nu este vorba de auto-exilare, ci de expulzare, după ce în prealabil fusese exclus din Uniunea Scriitorilor, privat de cetăţenia rusă, iar Mihail Şolohov ceruse ca disidentul „să nu mai fie lăsat să se apropie de vreo unealtă de scris”.)
Se întoarce într-o Rusie postcomunistă aflată în plin desfrâu oligarhic, sfâşiată de probleme economice şi şomaj, săracă şi umilită. Nu apreciase reforma lui Gaidar şi nu avea încredere într-o democraţie crescută „dintr-o dată” pe un pământ hrănit de totalitarismul celor 70 de ani. Se aştepta să găsească „o societate mai nemiloasă, mai bestială şi mai criminală decât cea a modelelor din Apus, pe care ne căznim să le imităm”. Şi totuşi este îndurerat şi dezamăgit. Îşi răreşte apariţiile publice, se retrage în căsuţa (dacea) de lângă Moscova şi continuă să scrie. Se stinge în august 2008, la aproape 90 de ani. Nu a mai apucat să-şi vadă ţara mult iubită aşa cum a dorit-o: „Teafără pe de-a-ntregul, îngrijindu-se de propria sănătate, aşezată între hotarele sale, refuzând orice amestec în interese străine”. S-a stins neîmpăcat cu o lume depersonalizată şi lipsită de spirit, dar împăcat cu Divinitatea şi cu sine: un rus tradiţional şi conservator care a spus lucrurilor pe nume.
