Modalitatea directă de a-l descifra mai lesnicios pe scriitorul maghiar László Krasznahorkai (născut în 1954, la Gyula) nu este cea obişnuită, adică de a-i lua la rând toate cărţile, de altfel puţine, ci de a ne referi mai cu seamă la romanul intitulat Satantango, cel care i-a adus celebritatea.
Profitând de faptul că unele scrieri ale lui László Krasznahorkai au fost ecranizate, inclusiv Satantango, fie-mi îngăduit să afirm că, în roman, acesta se dovedeşte şi un abil, inventiv regizor al naratorului, încredinţându-i personaje apte să trăiască după imboldul haosului moral, în continuă şi tensionată adaptare doar la regulile falimentului. Universul astfel creat devine lumea agoniei sieşi suficiente. E comunitatea în care vieţuiesc condotierii mizeriei, Petrina şi Irimiás, în care Doctorul devine observator şi filosof abulic al unei realităţi apăsătoare, de nesuportat, în care ratarea şi disoluţia par a fi continuarea firească a unui destin cu rădăcini înfipte chiar şi-n tensiunile colosale ale geologiei (Jurnalul Doctorului abundă în astfel de observaţii). În multitudinea de simboluri existenţiale, regizorul de care vorbeam fixează cadrul, scena, limitele şi reperele temporale, creând o atmosferă de veşnică toamnă, îndărătnic ploioasă, ceţoasă şi noroioasă, bântuită de fantasme ameninţătoare, în care instinctele se târăsc lent, uneori adormite, spre un tărâm dominat de putrefacţie, în care peisajul pare animat doar de mătasea broaştei, păianjeni şi jivine muribunde. Abolirea moralei vesteşte apocalipsa sau ceea ce naratorul numeşte, prin filosoful disperării, Doctorul, „harababură cosmică”. Poate că uneori Krasznahorkai aglomerează simbolistica, făcând lectura nu tocmai uşoară, dar cititorul, odată intrat în labirint, este răsplătit, cu vârf şi îndesat, la ieşirea ce părea imposibilă. El are revelaţia că a greşit când, într-un moment sau altul, va fi fost excedat, sufocat de respectivele simboluri, că nu-i deloc prizonierul căutărilor formale ale autorului, întrucât încercările acestuia de resuscitare, pe coordonate proprii, a unor zone ale literaturii, considerate experimentale, din perioada convulsiilor formale, nu sunt deloc excesive. De aceea, a-l apropia de Joyce, şi, vai, de Proust, sau, cum procedează Susan Sontang, care-l plasează în descendenţă din Gogol şi Melville, nu reprezintă decât eforturi excesive de a-i atribui intenţii care nu se regăsesc în scrierea sa. Oricât ne-am strădui, e greu să găsim vreo asemănare între autorul lui Moby Dick şi maghiarul Krasznahorkai, poate imaginaţia prodigioasă şi stilul seductiv, dacă nu cumva, printr-un ciudat proces de lapsus calami, Susan Sontang se va fi gândit la parabola recluziunii lui Iona, în pântecele balenei! Dacă-i vorba să-l raportăm neapărat la cineva, vom observa, aşa cum s-a mai spus de altfel, că atmosfera romanului e mai degrabă kafkiană decât gogoliană. Oricum, Satantango nu este, la urma urmelor, decât romanul pe care-l indică chiar… titlul: o mişcare lentă, uneori sacadată, mult tensionată, continuă, într-un spaţiu determinat, spre faliment moral şi disoluţie existenţială. Cartea lui Krasznahorkai nu este altceva decât un roman de atmosferă, una densă, ameninţătoare, de implacabilă lucrare a unui destin orb. Personajele, deloc excepţionale – escroci de mică anvergură, dar care-şi proiectează existenţa pe aspiraţii romantice într-o lume insuportabil de mediocră; cupluri care (nu-i nici o noutate) se detestă, se urăsc; curve fără vocaţie, frecventate de clienţi fără apetit erotic; un filosof care-şi îneacă ideile, chiar înainte de a le formula, într-o cantitate imensă de palincă; femei ofilite, otrăvite de melancolii cehoviene ale evadării: unde, spre mediocritatea sclipitoare a oraşului, spre dezgustul feminităţii fără feminitate?; bastarzi ai unei lumi viermuinde…
Unii, între care şi hidrocefala Estike, trăiesc în glod, sub cupola cerului pluvial, dominaţi de o implacabilă forţă a fricii şi ostilităţii, fără măcar să-şi dea seama că există şi altfel de orizonturi existenţiale, aici, pe pământ. Nu le rămâne decât aspiraţia de a se ridica spre tărâmul îngerilor cu ajutorul otrăvii pentru şobolani. Chiar dacă ceilalţi nu recurg cu necesitate la acest mod de izbăvire, măcar se amăgesc cu un plan existenţial de rezervă, poate un mod precar de a învinge frica, întrucât frica şi spaima îi învăluie pe toţi, ca o ceaţă binefăcătoare. Abandonaţi capriciilor Satanei, oamenii coloniei simt totuşi o stranie voluptate în încercările necontenite de a-şi domina semenii, prin orice mijloace. Victime sigure sunt cei săraci cu duhul.
Cartea lui László Krasznahorkai este un poem al glodului toamnei, al neputinţei funciare a unei comunităţi care, dezintegrându-se, devine, paradoxal, tot mai unitară. O coagulează frisoanele fricii și abandonului total. E de-ajuns o scânteie, un stimul de-aiurea sau din interior, pentru a scoate la suprafaţă porniri criminale. Anihilării morale îi urmează, poate firesc, anihilarea fizică…
Încet, dar cu paşi siguri, autorul se furişează, în cartea sa, spre tărâmul interzis al capodoperei. Înfruntarea dintre hidrocefala Estike şi pisica Micur, pe de o parte, dintre ea şi Sanyi, fratele mai mare, pe de alta, ne spune multe despre triumful talentului pur al scriitorului. Oricât ne-am strădui să găsim în Satantango doar mânia protestului antitotalitar al lui Krasznahorkai (şi, căutând, o vom găsi, nu-i nici o dificultate în asta) vom dezarma totuşi în faţa intenţiei lui de a cuceri, pentru literatură, noi modalităţi de expresie.
Moartea Estikei e teribilă: o împinge cu cinism la sinucidere fratele ei (crimă ticăloasă), iar fata nu ezită să înghită otravă pentru şobolani, să-şi caute odihna alături de pisica Micur, pe care, vai, o strangulase, având încredinţarea că de-acolo de sus, dintre îngeri, o să-i poată ajuta cumva pe cei de care se simţea legată doar prin nenoroc. Părăseşte fără regrete, cu bucurie, o lume în care era mereu bruscată, dispreţuită, în care era mereu forţată să-şi justifice cu umilinţă inutilitatea. Pare a fi singurul personaj luminos din tărâmul năpădit de pânze de păianjen și mucegai, dominat de mirosuri pestilenţiale şi haos general.
Oamenii coloniei hotărăsc să-i aştepte pe cei doi izbăvitori, Petrina şi Irimiás, unde altundeva decât în cârciumă. Se adună rând pe rând acolo, mânaţi de instincte obscure, de idei şchioape, aproape niciodată coerente. Irimiás, el este maestrul între cei doi, urmează „să pună capăt acelei jalnice mizerii ce durează de ani de zile, să pună capăt acestei linişti umede, acestui dangăt al clopotelor sufletului ce începe să bată deja în zorii zilei gonind oamenii din pat, pentru ca apoi, înotând în sudoare, să fie obligat să privească neputincios cum, încetul cu încetul, se alege praful de toţi”. Bărbaţi şi femei, acestea din urmă soţiile protagoniştilor, beau în neştire, reactivându-şi vechi suspiciuni, sancţionaţi apoi de rele presimţiri: „nici de acum încolo nu vor face altceva decât să rătăcească orbeşte, din când în când, năpustindu-se, neajutoraţi, unul la celălalt, asemenea cailor din abatoare, sortiţi morţii” (trad. din maghiară de Anamaria Pop). Băutura e departe de a-i relaxa (Futaki: „Când beau nu mă gândesc numai la sicriu”), nu le anulează nici panica, nici disperarea. Acelaşi Futaki se străduieşte să-şi explice care-i pricina deplorabilei stări de lucruri: „Ne-am născut pe lumea asta împrejmuită (s. n.) şi, la fel ca nişte porci care se tăvălesc în propria mizerie, noi nici nu ştim ce rost are buzna asta în jurul ţâţelor hrănitoare, ce rost are veşnica luptă corp la corp, pe cărarea ce duce la troacă sau, la apusul soarelui, spre un loc de dormit”. Capitolul intitulat Treaba păianjenului 2 este halucinant din toate punctele de vedere. Dacă în exteriorul noroios, mustind de apa căzută necontenit din cer, agresiunea o reprezintă mătasea broaştei, în adăposturile dărăpănate, în cârciuma imundă, păianjenii îşi ţes cu îndărătnicie cotropitoarea pânză peste obiecte şi oameni. În aşteptarea înfrigurată a lui Irimiás, „îngerul situaţiilor deznădăjduite şi al oamenilor lipsiţi de orice speranţă”, neputincios doar în faţa prostiei, în cârciumă se dezlănţuie o neagră şi jegoasă Valpurgie. Madam Schmidt înfierbântă simţurile tuturor bărbaţilor pe care-i încurajează discret, cu multă şi rafinată parşivenie. Madam Halics, fiinţă bigotă, e mai mereu în transă mistică, implorându-l pe Dumnezeu să intervină pentru a curma Sodoma şi Gomora din pusta maghiară. Putem afirma că madam Schmidt devine prizoniera, momeala Satanei. Dar, în loc ca Preabunuldumnezeu să se îndure de cei rătăciţi, păianjenii dau un ultim atac: îşi ţes pânza, inclusiv pe feţele toropiţilor de băutură, retrăgându-se apoi fulgerător în ascunzişuri. Aşa-i găsesc Irimiás şi Petria în zorii zilei, după ce rătăciseră o noapte întreagă prin ploaie. Dar, vai, aceştia nu sunt deloc convinşi că trebuie să se dedice salvării eşuaţilor din colonie. În discursul său de la cârciumă, Irimiás mărturiseşte, fără ocolişuri, că a nimerit acolo cu totul întâmplător, rătăcit, că-i dezolat găsindu-i „calici şi îndobitociţi”. E însă adânc preocupat de drama Estikei, găsită fără suflare între ruinele castelului Winkheim, vinovaţi fiind de asta chiar oamenii locului. În plus, le sădeşte în sufletele fals spăşite, vinovăţia stării în care se zbat, considerând că eşuarea nu-i decât urmarea unei sentinţe irevocabile „pentru că această inerţie, este o inerţie păcătoasă, această slăbiciune este o slăbiciune păcătoasă, această laşitate, doamnelor şi domnilor, este o laşitate păcătoasă!” Când „îngerul” Irimiás vorbeşte de „nenorocirea celor deposedaţi pentru totdeauna, ajunşi la sapă de lemn şi excluşi din societate, a mulţimii care trăieşte de pe o zi pe alta, lipsită de apărare”, pare a da apă la moară celor care consideră că Satantango ar fi un protest antitotalitar. N-avem nici un motiv să excludem acest punct de vedere, ci doar să-l nuanţăm, cu atât mai mult cu cât îngerul se dovedeşte un escroc. Îi deposedează pe cei lipsiţi de apărare de toţi banii pe care-i au, astfel făcându-i şi mai dependenţi de el. Le fixează un ţel iluzoriu, după care-i împrăştie în tot judeţul, îi vinde pur şi simplu, aceştia devenind victime ale unei „practici demonice”.
Atmosfera gogoliană – ca să fim totuşi în nota de interpretare a Susanei Sontag – s-ar întrezări doar spre finalul romanului, în care o armată de funcţionari confecţionează dosare pentru toată suflarea. Pe baza informaţiilor culese din teritoriu, a rapoartelor directe şi indirecte, se „redactează” fişe de portret pentru fiecare individ luat în vizor – şi cine nu-i luat… – până la varianta finală, de cele mai multe ori şi aceasta susceptibilă de îmbunătăţiri. Oricum, documentul este elaborat de un colectiv care nu lucrează de mântuială. Desigur, uneori simulează de minune dedicaţia, tragerea de inimă, dar analizele sunt complexe şi, cum spuneam, niciodată definitive: „Când au ajuns la pasajul cu relatarea despre madam Schmidt, s-au confruntat cu cele mai mari greutăţi, întrucât erau într-o reală dilemă: cum să reformuleze – dar să rămână fideli profesiunii – expresii vulgare de genul o femelă proastă, cu ţâţe mari, cum să îndrepte asemenea propoziţii grobiene astfel încât în niciun caz conţinutul documentului să nu fie afectat?! După lungi dezbateri au ajuns la concluzia că varianta: persoană imatură din punct de vedere intelectual, preocupată să-şi etaleze în primul rând sexualitatea este satisfăcătoare, dar n-au avut timp nici măcar să respire, pentru că s-au văzut puşi în faţa unor noi grosolănii cum ar fi, de exemplu, curvă ordinară. Din cauza inexactităţii s-au văzut nevoiţi să renunţe la expresii de genul: femeie cu reputaţie dubioasă, femeie din lumea celor decăzute, femeie desfrânată şi alte asemenea eufemisme, care în primele clipe încă lăsau impresia iluzorie a rezolvării; băteau nervoşi darabana pe tăbliile celor două mese de birou aşezate faţă în faţă, fiecare evita, chinuindu-se, privirile celuilalt, iar la final au acceptat expresia, oarecum echivalentă cu un eşec ceva mai mic, adică: femeie care-şi oferă trupul fără să stea pe gânduri”. Şi tot aşa, despre madam Kraner („bârfitoare cu bube la gură”, „microfonul care transmite cu uşurinţă informaţii nedemne de încredere”), madame Halics („fanatică religioasă”), domnul Schmidt (omul nu prea inteligent, având tendinţa „de a se retrage umil în faţa puterii”, ceea ce îl face „potrivit pentru îndeplinirea la un nivel deosebit a activităţii în discuţie”, adică activitatea de informator!), Futaki („singura persoană periculoasă”, dar „nu la modul foarte serios”; „faptul că-i fricos întrece înclinaţia spre rebeliune, se cacă pe el de frică”). N-ar trebui să ne mire: Petrina şi Irimiás, fricoşi şi ei, fuseseră acuzaţi de vagabondaj şi şantajaţi să devină informatori.
Cercul se închide cu jurnalul doctorului, nevoit doar să-şi închipuie ce se întâmplă în casele vecinilor, fără să-şi dea seama că acestea fuseseră părăsite. Doctorul este un Oblomov beţiv, veşnic pironit în fotoliu, un observator fără reacţie directă la ceea ce se întâmplă în jur, un capitulard sui generis.
Reproşul unor exegeţi, extrem de puţini la număr, e drept, că efortul stilistic şi estetic al autorului ar fi cam căznit, nu se susţine. Să nu uităm că romanul a fost publicat totuşi în 1985, perioadă în care, în literatura maghiară, cu toată deschiderea ei europeană, se mai recurgea la modalităţi esopice. Căpitanul care, prin Petrina şi Irimiás, învrăjbeşte şi alungă o comunitate, „îndosariind”, cum am văzut, fiecare individ pentru a putea fi riguros controlat, pentru a avea evidenţa fiecărui posibil „rebel”, nu reprezintă, cu necesitate, aşa-zisa Securitate politică. Oare nu-i întreaga societate modernă o alcătuire satanică? Oricum, Satan, din Satantango, nu-i Diavolul din credinţele populare de sub cupola creştinismului, ci un arhetip literar.
