Care este secretul succesului de care se bucură Ismail Kadare, nominalizat de patru ori la premiul Nobel pentru literatură, distins cu prestigiosul International Man Booker Prize, şi asta în condiţiile în care a trăit şi a scris într-un regim totalitar lipsit de orice fisură? Răspuns corect şi la îndemână: talentul. Răspuns confirmat fără sfială de scriitorul albanez: „Regimul totalitar nu te obligă să nu ai talent, nu te împiedică să fii un geniu. Te obligă eventual să scrii câteva pagini compromiţătoare”.
Romanul Generalul armatei moarte, care-i va asigura notorietatea, a apărut, în 1963 (avea 27 de ani), întâi la Tirana, apoi la Paris, pentru că editorului francez i-a plăcut cartea: „Nu era nici împotriva comunismului, nici pentru, era literatură, pur şi simplu”. Dacă o asemenea remarcă, venită chiar din partea scriitorului, ne-ar îndemna să credem că Ismail Kadare s-a simţit bine în comunism, am greşi. Ocrotit de autorităţi ca valoare naţională, dar şi interzis, prigonit, trimis la reeducare după model chinezesc ori de câte ori părea că „întrece măsura”, nevoit să-şi adapteze libertatea interioară la rigorile cenzurii, Ismail Kadare s-a refugiat deseori în parabola care ascunde în profunzimea ficţiunii realităţi şi adevăruri imposibil de exprimat într-o dictatură cum era cea a lui Enver Hodja.
În cărţile care au radiografiat mecanismele totalitarismului revine, obsedant, atacul organizat împotriva libertăţii individuale. Dosarul H (de la Homer), roman apărut în 1981, abordează acest atac într-o scriitură cu tentă umoristică surprinzătoare la autorul mai degrabă sarcastic şi întunecat care este Ismail Kadare. Doi cercetători irlandezi ajung într-un regat albanez izolat şi xenofob cu intenţia de a înregistra la magnetofon (ultima descoperire a tehnicii la început de secol XX) baladele rapsozilor ce trec din când în când pe la un han uitat de lume. „Presupuşii folclorişti” sunt supravegheaţi discret de doi agenţi: unul „specializat în trasul cu urechea” , celălalt, „rodat în trasul cu ochiul”. Într-o ţară de analfabeţi ca Albania, ultim tărâm al „rapsozilor de la Homer citire”, privilegiată în competiţia rapoartelor informative este urechea, ea nu şomează niciodată, pentru că „oamenii bârfesc întruna şi ceea ce se spune şi se şopteşte este mai destabilizator pentru stat decât ceea ce se vede”. Veniţi în acest loc – „singurul din lume în care se mai produc poeme precum cele homerice” – să descopere tehnologia eposului antic, cei doi folclorişti nu se aleg decât cu impresia că au văzut două Albanii diferite. „Una perenă şi tragică în demnitatea ei şi alta care aduce cu o farsă”. În rest, toată munca lor – benzile, notele, observaţiile – toate sunt distruse. A fost „o bandă de sârbi invidioşi” – spun autorităţile. Dar străinii plecaţi cu mâinile goale intră în legendă: balada lor se răspândeşte în Balcani, „metalică, obsedantă, ca venită din altă lume”.
În Palatul viselor, farsa pe alocuri amuzantă din Dosarul H capătă nuanţe tragice. Atacul concentrat împotriva libertăţii foloseşte metode absurde, intră pe tărâmul incontrolabil al viselor; poliţia orweliană a gândirii devine poliţia inconştientului, supus astfel unei analize minuţioase, pornind de la ideea că imaginarul profund ascunde nemiloase păreri despre realitatea unui imperiu în descompunere. Este vizat Imperiul Otoman, dar parabola este atât de străvezie încât cartea, scrisă în 1981, este interzisă în Albania şi publicată în varianta finală abia în 1990, la Paris. În Palatul Viselor (Tabir Saray), enigmele onirice sunt înregistrate, interpretate şi prelucrate de funcţionari doar în aparenţă privilegiaţi, pentru că destinul lor se poate răsuci oricând, cu cât mai înalt le este rangul, cu atât mai dureroasă le poate fi prăbuşirea, iar odată prinşi în sistem nu mai au cale de întoarcere. Dacă supusul în mintea căruia s-a cuibărit „marele vis” (baş visul) – ales pentru a fi prezentat sultanului – se aşteaptă la o recompensă, va avea parte nu numai de o copleşitoare deziluzie, ci şi de interogatorii cumplite în „camera de izolare”, din care va ieşi doar un creier spălat ce va sfârşi în mormânt. „Dintre toate mecanismele statului, Palatul Viselor este singurul care rămâne în afara voinţei oamenilor. Este cel mai impersonal, cel mai orb, cel mai fatal, deci şi cel mai aproape de Stat”. Cu această constatare, singurul personaj lucid al cărţii îşi semnează condamnarea la moarte. Cine mai îndrăzneşte să se revolte, când supuşii nu sunt nici măcar conştienţi de monstruozitatea atacului care îi transformă într-o turmă tăcută?
Parcă şi mai cutremurător este romanul Spiritus, apărut în 1996, a cărui acţiune este plasată în strictă actualitate. Pretextul folosit în derularea evenimentelor aminteşte de Dosarul H: o echipă de cercetători occidentali ajunge în Albania abia scăpată de dictatură, după ce a cutreierat toată Europa de Est în căutare de date, informaţii, întâmplări demne de a figura într-o istorie a flagelului care s-a întins pe jumătate din suprafaţa globului pământesc: comunismul. Sunt extenuaţi şi dezamăgiţi. Îşi puseseră „prea multe speranţe în diversitatea terorii” şi acum, la capăt de drum, îşi dau seama că istoria comunismului este de o „monotonie dezolantă”. Dacă nici în „vechea ţară a legendelor” nu vor găsi „ceva nou, impalpabil, imposibil de gândit cu mintea omenească” înseamnă că întreaga lor călătorie a fost un eşec. După primele impresii le piere şi ultima brumă de entuziasm: Albania este doar un pământ pietros, învăluit în ceaţă, o lume care „nu vrea altceva decât să uite”. Şi tocmai când se pregătesc să părăsească hotelurile insalubre şi cafenelele pline de fum, apare un fir: „în oraşul vecin, sau în apropierea lui, cu ani în urmă, poliţia secretă a reuşit să captureze un spirit”. Din enigme înlănţuite, adevăruri ştiute şi neverosimile întâmplări se ţese povestea sufletelor prinse în capcană „aşa cum păianjenul prinde insecte”. Pentru că anchetatorii erau „mai puternici decât moartea”, iar microfoanele lor ultraperformante, cu baterie şi bandă magnetică, „urechi vigilente ale dictaturii proletariatului” plasate în căptuşeala hainelor, îi însoţeau şi în mormânt pe cei bănuiţi că uneltesc împotriva regimului. Shpend Guraziu era unul dintre ei. Mort într-un accident – după ce însoţise o delegaţie de senatori francezi – este îngropat cu microfon cu tot. După trei ani, anchetatorii deshumează trupul ciopârţit, pentru că vor să afle, prin intermediul unui medium, ce mesaj secret, primit de la acei străini, s-a cuibărit în spiritul celui aflat de mult în lumea de dincolo. „Dar n-a fost nici un răspuns. A fost linişte, peste tot. Mesajul acela a fost o iluzie în care au crezut ani de-a rândul toate popoarele Răsăritului”. Din lumea de dincolo nu vine decât blestemul care îl urmăreşte pe cel mai crud dintre anchetatori, cel care „a întors un mort de pe lumea cealaltă”: Arian Vogli, şeful securităţii, devenit demonul „mânăciungă şi limbăuscată”.
Lumea cărţilor lui Ismail Kadare se înfăţişează ca una plină de mituri, dar şi de spaime, de parcă „totul s-a cutremurat, s-a surpat, şi-a pierdut echilibrul”. Majoritatea criticilor îl consideră pe scriitorul albanez „cel mai bun exponent european al realismului magic”. S-ar mai putea spune că ironia şi observaţia lucidă se îmbină perfect cu magia miturilor şi a legendelor balcanice. Pentru că, umblând prin lume (abia în 2001 s-a întors definitiv în ţara natală, după ce a trăit zece ani la Paris), Ismail Kadare nu s-a scuturat niciodată de Albania şi de Balcani, deşi recunoaşte că „sunt o povară destul de grea”; nici n-a abandonat pe drum tolba în care îşi purta rădăcinile culturale, acel „specific” menit să-i asigure succesul şi universalitatea. „Balcanicii sunt fideli clanului, persoanelor, familiei, dar nu şi unor idei, unor principii…”, afirmă într-un interviu în care este evidentă preocuparea pentru viitorul acestei regiuni a neliniştii. „Ţările europene ne vor sau nu ne vor în Europa. Acest fapt creează în peninsulă un soi de lehamite la democraţie… În Balcani este multă energie negativă, dar ea se poate transforma într-una pozitivă, iar eu cred că aşa se va întâmpla…”
O fărâmă de speranţă bine temperată. Departe de a fi un optimist incurabil, Ismail Kadare nu poate să scoată Balcanii de pe harta sufletului. Din moment ce el, scriitorul, a reuşit să arate lumii civilizate că balcanicii pot să fie şi producători de cultură nu numai de războaie, fărâma de speranţă nu poate fi decât îndreptăţită.
