Ziariştilor care se năpustesc să-l cunoască pe „mujicul” care uluise lumea literară şi nu numai cu cele trei premii de prestigiu (Goncourt, Médicis şi Goncourt des Lycéens) primite pentru romanul Testamentul francez (1995), acesta le răspunde deliberat contradictoriu, uşor amuzat, lăsând misterul să întrepătrundă legenda. Dacă i-a fost greu? Da, i-a fost. S-a adăpostit o vreme într-un cavou din cimitirul Père Lachaise, s-a mutat apoi într-o cămăruţă din Montmartre, a scris pe hârtie adunată dintr-un centru de maculatură. Şi-a trimis manuscrisele la mai multe edituri şi a primit, invariabil, răspunsuri negative. Bănuia că nu le-a citit nimeni, deşi scrisorile de refuz erau „foarte argumentate”. A fost acceptat numai după ce şi-a prezentat scrierile ca traduceri din rusă. Astfel i-au fost publicate primele două romane, Fiica unui erou al Uniunii Sovietice (1990) şi Confesiunea unui stegar destituit (1992), care au trecut neobservate. Dar cu Testamentul francez s-a „împământenit” în literatura franceză.
Este vorba, cum probabil v-aţi dat seama, de Andrei Makine, născut la Krasnoiarsk, în Siberia, cel care, în 1987, a cerut azil politic în Franţa, abandonându-şi limba maternă, întrucât vorbea limba lui Voltaire din fragedă pruncie, bunica lui fiind franţuzoaică.
Testamentul francez este, fără îndoială, o carte tulburătoare. Teme majore precum libertatea, exilul, violenţa, depersonalizarea se contopesc într-o viziune poetică asupra timpului şi în decorul fascinant al Siberiei. Totuşi nu doar frumuseţea şi profunzimea scriiturii au impresionat imaginarul occidental. Intuind perfect că „Occidentul acela raţional şi rece, căruia ruşii îi păstrează o ranchiună nevindecabilă” trebuie cucerit cu abilitate, Makine a răspândit în Testamentul francez o copleşitoare declaraţie de dragoste pentru Franţa, pentru cultura şi istoria ei. Suficient pentru ca spiritul galic, atât de rebel cândva, să fie flatat şi să-l privească pe scriitorul rus ca pe o revelaţie, să-l aplaude zgomotos, să-l asimileze.
Dar este Makine cu adevărat asimilat în ţara lui de adopţie? Cheia unui posibil răspuns la această întrebare se află tot în Testamentul francez. Ajuns în ţara mult visată, tânărul emigrant, un alter-ego al scriitorului dacă ţinem seama de accentele autobiografice, vrea să o aducă la Paris pe Charlotte, bunica franţuzoaică. Ea nu poate să vină însă, e prea bătrână şi bolnavă. Se va sfârşi pe pământul îngheţat al nordului rusesc, unde destinul ei a decis că trebuie să rămână. Îi trimite în schimb o scrisoare din care tânărul află că de fapt nu-i este nepot, că nici măcar nu sunt rude, că l-a crescut doar pentru că mama lui, rusoaică, a murit în lagăr. Din fotografia care însoţeşte scrisoarea îl priveşte, pentru prima dată, o femeie zdravănă, în cizme şi pufoaică. Este cea care i-a dat viaţă şi i-a lăsat un alt testament: sângele rusesc. Bucurie sau povară? Vrea să se „vindece” de Rusia, dar cum să se vindece când dorul de Rusia îl sufocă? „Ceea ce mă făcea să sufăr cel mai mult în timpul acelor spovedanii nocturne era dragostea lor de nezdruncinat pentru Rusia, dragostea pe care confidenţele lor o trezeau în mine. Raţiunea mea, care lupta împotriva arsurii vodcii, se răzvrătea: Ţara asta e monstruoasă! Răul, tortura, suferinţa, automutilarea sunt distracţiile preferate ale locuitorilor ei. Şi totuşi, o iubesc? O iubesc pentru absurditatea ei. Pentru monstruozităţile ei. Văd în ele un sens superior, pe care nici un raţionament logic nu-l poate pătrunde. Dragostea aceasta este o permanentă sfâşiere”.
Andrei Makine nu se poate desprinde de Rusia. Trecând de la o carte la alta, observi repetiţiile. Siberia revine obsesiv; iubirea este, de cele mai multe ori, o zadarnică aşteptare; în satele sau orăşelele sovietizate, aflate la capătul lumii, suflarea Occidentului abia se simte, dar oamenii o percep totuşi ca pe un colac de salvare. Trei adolescenţi siberieni înfruntă urgia zăpezii pe zeci de kilometri pentru a vedea de zeci de ori un film cu Belmondo, adică nişte imagini din altă lume, unde coapsele bronzate ale femeii au dreptul să fie „perfect apolitice, perfect amorale, coapse în afara Istoriei, departe de orice ideologie” (Pe vremea fluviului Amur). Şi atunci când decorul se schimbă iar în locul Rusiei apare Franţa (Crima Olgăi Arbelina), tema este aceeaşi: exilul. Dacă Charlotte Lemonnier din Testamentul francez, franţuzoaica rătăcită în imensitatea înzăpezită a Rusiei, cară cu ea cufărul cu ziare şi cărţi franţuzeşti, Olga Arbelina, rusoaica aristocrată care îşi salvează viaţa exilându-se în Franţa, „îşi aşteaptă bătrâneţea” lucrând ca bibliotecară în comunitatea rusească din Villiers-la-Foret. Jacques Dorme, devenit fără voia lui pilot sovietic, se prăbuşeşte într-un versant de gheaţă din apropierea Cercului Polar după ce trăise o scurtă şi intensă poveste de dragoste cu franţuzoaica Alexandra, pierdută şi ea prin stepele ruseşti (Pământul şi cerul lui Jacques Dorme). Chiar când ne poartă pe trei continente, ca în romanul Iubirea omenească, Makine rămâne în sfera de influenţă rusească, aducând în prim plan un revoluţionar angolez care, instruit în Cuba, devine spion sovietic. Iubita lui, pe care o salvează cu preţul vieţii nu de la moarte ci de la pedeapsa pentru neglijenţă, este o siberiană: Anna.
Iubiri sfâşiate, vieţi zdrobite de război, de revoluţie, de epurarea stalinistă, de lagăr; vieţi terfelite de propaganda comunistă cu idealul ei de omogenizare a lumii într-o mediocritate generalizată, ademenitor numită „egalitate”. Destinul nemilos al omului estic se insinuează în toate cărţile lui Andrei Makine. Se poate presupune că cititorul occidental receptează cu o anumită detaşare asemenea insinuări, impresionat eventual de componenta lor exotică şi de virtuozitatea scriiturii. Pentru cititorul estic însă receptarea implică o complicitate cu nuanţe afective puternice. El se regăseşte în nenorocosul spaţiu estic, tolerat de o Europă care, „din fortăreaţa civilizaţiei sale, priveşte cu condescendenţă mizeriile noastre de barbari – războaiele în care muream cu milioanele, revoluţiile cărora ea le-a scris scenariile pentru noi”. Makine a scris această frază, dar tot el a ales această Europă. Poate părea paradoxal, mai ales că, în douăzeci şi cinci de ani, nu pare să fi găsit în acest spaţiu „a cărui indiferenţă îmbuibată toceşte până şi cele mai agresive condeie” (citat din Cartea scurtelor iubiri eterne, 2011) nici decorul nici personajele care să-i stimuleze imaginaţia. Ţara lui de adopţie i-a inspirat doar o carte de eseuri, apărută în 2006: Franţa pe care uităm să o iubim. Declaraţia de dragoste din Testamentul francez s-a subţiat, observaţiile acide nu lipsesc: „Forţa francităţii, acea libertate cu care gândirea aborda omul, cetatea şi istoria, acea impetuozitate intelectuală franceză atât de puţin carteziană, a lăsat locul unei tatonări, precum acelea pentru înlăturarea minelor. Da, aşa arată, astăzi, francezul care gândeşte: o inteligenţă înfofolită în nenumărate straturi de protecţie, şi care tatonează, se strecoară printre subiecte interzise, se târăşte pe un câmp minat, înspăimântată de o posibilă explozie”. Este clar: conformismul unui Vest preocupat excesiv de bunăstarea economică şi corectitudinea politică îl irită pe Makine. Întrebarea este: mai are de ales? Un răspuns posibil găsim tot într-o carte: Viaţa unui bărbat necunoscut (2009).
După câteva decenii trăite în Franţa, scriitorul Ivan Şuţov (tot un alter-ego al lui Makine?) – obosit, ocolit de succes şi de confraţi, înşelat de femeia iubită – porneşte spre Rusia, în căutarea unei iubiri din tinereţe. Ţara demult părăsită trăieşte acum într-un capitalism dezlănţuit. Pe malul unui râu unde sinucigaşii apărători ai Leningradului atacau la baionetă liniile germane se construiesc vile de lux. Fosta iubită este o femeie de afaceri cinică şi rapace. Noua Rusie îl deprimă, singurul chip luminos este al bătrânului Volski, un fost soldat care a trăit cumplita blocadă a Leningradului şi a cărui poveste ne dăruieşte pagini de un dramatism şi o frumuseţe cutremurătoare. După moartea bătrânului, Şuţov decide să se întoarcă în Franţa. „În avion, pentru prima dată în viaţă, are impresia că pleacă de nicăieri şi merge nicăieri sau, mai curând, că face o călătorie fără o destinaţie adevărată. Şi totuşi, niciodată nu a simţit atât de intens că aparţine unui pământ natal. Numai că această patrie nu coincide cu un teritoriu, ci cu o epocă”. Aşadar, Şuţov/ Makine nu mai trebuie să aleagă. Alegerea s-a produs demult. Va rămâne aşa cum a fost etichetat de presa franceză: „Un scriitor rus la Paris”. Apreciat în Vestul care ştie să aprecieze, iubit în Estul care nu a învăţat să aprecieze, dar e încă în stare (oare până când?) să iubească.
