Decizia Academiei Suedeze de a-i acorda Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2002 scriitorului maghiar Imre Kertész a surprins nu doar lumea literară, obișnuită de altfel cu tot felul de surprize și grăbită să se familiarizeze cu viața și opera unui autor aproape necunoscut, ci și opinia publică din țara natală. Voci nedumerite, chiar revoltate, invocau faptul că scriitorul nominalizat la Premiul Nobel „ca maghiar” trăia de ani buni în Germania, în timp ce autohtoni precum Péter Esterházy, Péter Nádas sau László Krasznahorkai, a căror valoare se bucura de recunoaștere internațională, rămâneau sine die pe lista de așteptare. (Pentru Esterházy așteptarea a luat sfârșit în iulie 2016, odată cu trecerea scriitorului în neființă la doar 66 de ani.)
Totuși e greu de spus că preferința Comitetului Nobel a fost influențată exclusiv de criterii politice. Imre Kertész nu avea aură de disident, nu era un contestatar vizibil, nici nu a fost persecutat în țara natală, cu care a rămas într-o relație amiabilă și după ce s-a stabilit, de bunăvoie și nesilit de nimeni, la Berlin. Și totuși, un criteriu în afara celui estetic a funcționat. Îl putem găsi citind printre rânduri motivația unui juriu care cultivă (deliberat?) formule vagi, general valabile: premiul i-a fost decernat scriitorului maghiar pentru că „face cunoscută experiența individului vulnerabil în fața despotismului barbar al istoriei”. Este clar că, prin felul în care pune accentul pe autenticitatea unei experiențe speciale convertită în literatură, motivația juriului vizează romanul autobiografic cu care Imre Kertész a debutat în 1975: Sorstalanság, tradus în românește cu titlul În afara destinului; un roman sumbru și apăsător despre viața unui adolescent evreu deportat la Auschwitz, un segment de biografie definitoriu pentru evoluția personajului narator dincolo de paginile cărții, o mărturie-document care se alătură altor asemenea mărturii despre tragedia holocaustului.
Trebuie spus că romanul În afara destinului, considerat astăzi una din cele mai valoroase creații literare având ca temă holocaustul, a fost primit cu indiferență. Ignorat de criticii literari și ocolit de cititori, scriitorul s-a hotărât să-și câștige existența ca traducător din limba germană și, timp de zece ani, nu a mai publicat nimic. Abia în 1988, la a doua ediție, cartea, de data aceasta promovată intens de critica literară, este tradusă în limba germană și apoi în alte limbi europene, iar Imre Kertész este recunoscut ca scriitor de anvergură. Îi apar, unul după altul, romanele Eșecul (1988), Kadiș pentru copilul nenăscut (1990), Drapelul englez (1991), Jurnal de galeră (1992), Proces verbal (1993), Altcineva. Cronica schimbării (1997). Nu refuză nici șansa de a ține conferințe publice pe care le va reuni, alături de eseuri răspândite prin reviste, în volumele Cultura Holocaustului (1993), Clipe de liniște în timp ce detașamentul își încarcă armele (1998), și Limba exilată (2001). Se poate spune că ecoul modest al cărții de debut s-a transformat în vuiet, povara marginalizării s-a prăbușit, iar în fața scriitorului s-a deschis calea succesului, la capătul căreia îl aștepta cel mai râvnit premiu și, bineînțeles, celebritatea.
Deși a fost publicat în limba română cu titlul În afara destinului (trad. Georgeta Hajdu), majoritatea comentatorilor se referă la romanul lui Imre Kertész numindu-l Fără destin, variantă apropiată de cea aleasă de editorul francez: Être sans destin. Așadar: În afara destinului sau Fără destin? Diferența de nuanță îndeamnă, vrând-nevrând, la speculații. Poate exista o ființă fără destin? Nu este cumva o contradicție în termeni, din moment ce omul și destinul său reprezintă ceva inseparabil, se provoacă și se creează reciproc? Dacă, dimpotrivă, ne smerim în fața actului divin al predestinării și refuzăm orice „ofertă de destin”, convinși că totul e deșertăciune, destinul, plictisit, nu ne părăsește cumva? Dar în afara destinului, împinși pe un drum paralel pe care nu-l recunoaștem ca fiind al nostru, putem trăi? Dacă da, până când și cu ce preț? Personajul narator Köves György, posibil alter-ego al scriitorului la vârsta adolescenței, este împins pe un asemenea drum, fără să știe de ce și până când va rătăci, împiedicat și abulic, mânat înainte de un singur gând: cum să supraviețuiască de la o zi la alta: „Nu mă puteam îndoi că trăiesc, chiar pâlpâind, chiar cu robinetul închis total, încă mai ardea ceva în mine, flacăra vieții cum se spune – adică trupul meu era aici, știam cu precizie, atâta doar că eu nu prea mai eram în el”. Faptul că supraviețuiește este un miracol înscris în propriul său destin, ori o întâmplare, rătăcită și ea pe același drum paralel, adică în afara destinului? Experiența disolutivă la care a fost supus se încheagă greu în mărturisire: „Am trăit și eu până la capăt un destin dat. Nu era al meu, dar eu l-am trăit […] Niciodată nu putem începe o viață nouă, întotdeauna o putem continua doar pe cea veche. Eu am pășit, nu altcineva, și în destinul care mi-a fost dat, am fost până la capăt cinstit […] Dacă există destin, atunci nu e cu putință libertatea; dacă însă – am continuat, din ce în ce mai surprins eu însumi, din ce în ce mai implicat – dacă există libertate, atunci nu există destin, adică – m-am oprit, dar numai cât să iau o gură de aer – atunci noi înșine suntem destinul – mi-am dat seama brusc, dar cu o asemenea claritate, în clipa de față, ca niciodată până acum.” Continuând să trăiască viața lui „de netrăit”, personajul își asumă datul implacabil, destinul din afara destinului pe care l-ar fi putut trăi dacă spiritul nu i-ar fi fost amputat de spaime și neputință. Perceput astfel, acesta poate fi mesajul transmis chiar prin titlul cărții. Dar, după cum vom vedea, în intenția autorului nu este nici singurul, nici cel mai puternic mesaj.
Elie Wiesel, Primo Levi, Ivan Klima, Danilo Kiš (i-am numit pe cei mai cunoscuți, dar lista poate continua) sunt, ca și Imre Kertész, scriitori care au trăit ei înșiși sau prin membri ai familiilor lor experiența deportării în lagărele naziste, semnând apoi mărturii tulburătoare despre prezența aproape materială a morții, despre frică și foame, frig și întuneric, dar și despre identitatea vulnerabilă (evreitatea), care potențează sentimentul devastator al excluderii. Fiecare mărturie, odată trecută prin filtrul subiectiv al rememorării/consemnării capătă un timbru specific, uneori patetic, alteori sarcastic, de cele mai multe ori însă încărcat de scepticism și disperare. În ceea ce îl privește pe Imre Kertész, majoritatea exegeților sunt de acord că originalitatea romanului său este asigurată de tonul detașat al relatării menite să topească în vocea lui Köves György, un băiat de 15 ani, sobrietatea credibilă a martorului și candoarea adolescentină a victimei.
Suntem așadar la Budapesta, în anul 1944. E război, „nu mai există niciun fel de garanții pentru nimic”, așa că plecarea tatălui spre un lagăr de muncă nu prea îl tulbură pe fiul adolescent. Asistă pasiv la întrunirea familiei venită să-și ia rămas bun. Nu înțelege zbuciumul exagerat al mamei vitrege, ascultă plictisit sfaturile rudelor, zarva din casă îl obosește. La fel de buimac va asista, după un timp, și la propria lui arestare. Nu va înțelege de ce a fost dat jos din autobuzul care îl ducea la muncă, alături de alți băieți evrei, din moment ce actele lui sunt în regulă; nici pe cine sau ce trebuie să aștepte într-o clădire părăsită, apoi într-un grajd, unde se înghesuie tot felul de oameni, la fel de nelămuriți ca și el, pentru că nu primesc nicio explicație pentru ceea ce li se întâmplă. Parcă am citi pagini din Procesul lui Kafka: aceeași vină nemotivată, aceeași „autoritate superioară”, îndepărtată și inaccesibilă, același joc sinistru care a transformat viața lui Josef K. într-un infern. Dar Köves György este încă prea tânăr, total nepregătit să ia în serios toată această vânzoleală: „Nici n-am știut, în marea grabă, pe unde s-o iau și-mi amintesc că între timp îmi venea să și râd puțin, în primul rând de uluire și de tulburare, din senzația că am nimerit, pe neașteptate, în miezul unei farse năroade în care nu-mi cunosc cu exactitate rolul, pe de altă parte și din cauza unui gând fugar care abia mi-a străfulgerat prin minte: chipul maică-mii vitrege, când va realiza că în seara asta mă așteaptă degeaba la masă.”
Acest băiat nu are stofă de martir. Nu este un rebel care vrea să scape din lagăr cu orice preț. Nu are calități de lider, nici de negociator capabil să beneficieze de mici avantaje. Când ajunge la Auschwitz, grija lui de căpătâi este să învețe regulile de bună purtare în lagăr și să le aplice întocmai pentru a fi „un bun deținut”; pentru că „nicăieri disciplina de viață, o anume exemplaritate, aș zice virtute, nu este atât de importantă, în mod vădit, ca în detenție”, iar soldații nemți, „curăței și bine îngrijiți, singurii, în tot acest haos, care răspândeau în jur siguranță și liniște” se impuneau exemplar, îndreptățind strădania deținuților de a se prezenta în fața lor „raționali și nu ca o adunătură”. De altfel, prima impresie este foarte bună: „Totul era în mișcare, totul funcționa, toată lumea era la locul ei făcându-și treaba cu precizie, cu voie bună, ca pe roate.” Studiază cu atenție „coșul bondoc, pătrățos, cu gura largă” după ce i se spune că nu e al vreunei fabrici de piele, ci al crematoriului, adică al cuptorului de incinerare, iar gândul că acolo „tocmai ard cei care din cauza bătrâneții sau din alte pricini s-au dovedit inapți în fața medicului” îi tulbură imaginația o vreme, nu însă „suficient de mult pentru umplerea unei zile întregi de inactivitate”. O ironie amară învăluie acest amestec de inocență și autoamăgire din care tânărul gimnazist secundar Köves György și-a construit o platoșă de insensibilitate…
Încercând să explice dificultatea de a enumera calitățile propriu-zis estetice ale romanului, unii critici îi atribuie autorului intenția manifestă de a ocoli capcana „literaturizării”, pe care Șalamov de pildă, punând degetul pe rană, o teoretiza în considerațiile sale: „Cititorul care a trăit experienţa de la Hiroshima, a camerelor de gazare de la Auschwitz, a lagărelor de concentrare sau care a luptat în război nu va vedea în ficţiune decât o ofensă. Pentru proza de astăzi şi de mâine importantă este depăşirea limitelor şi a formelor literare”. Fără a risca neapărat o comparație între două scrieri supuse de gravitatea temei aceleiași presiuni, trebuie spus că diferența de tonalitate – rece, rigidă la Imre Kertész, fierbinte și copleșitoare prin intensitatea trăirii la Varlam Șalamov – înclină balanța în favoarea celui din urmă. Și nu e vorba aici de efectul dramatic diminuat prin distanțare la Imre Kertész și amplificat prin implicare la Varlam Șalamov, ci de forța talentului.
S-a spus că apatia, indiferența, resemnarea îl apropie pe tânărul Köves de Meursault, personajul din Străinul lui Albert Camus, roman emblematic al literaturii absurdului, încă în vogă prin anii 70, când Imre Kertész scria romanul care îi va schimba destinul. Dar cea mai frecventă rămâne comparația, nu întru totul justificată, cu Armistițiul italianului Primo Levi. E drept că din paginile celor două romane lipsește descrierea explicită a ororilor și atrocităților din lagăr, dar motivele sunt diferite. Metaforic vorbind, În afara destinului ocolește lagărul de la Auschwitz, unde tânărul Köves va petrece doar trei zile. Aude multe grozăvii, dar nu vede mare lucru, pentru că are norocul să fie transferat într-un lagăr de muncă, la Buchenwald. Extenuat, bolnav și chinuit de foame, se abandonează unui calm vegetal, dar supraviețuiește. Ca o pală de vânt va trece pe lângă el eliberarea, iar drumul spre casă va fi expediat de autor în câteva pagini. La Primo Levi în schimb, accentul cade tocmai pe momentul eliberării, pe truda, foamea și temerile care îi însoțesc pe deținuții „pierduți, goliți, atrofiați” în drumul lor spre casă. Drumul este lung, ocolit, absurd. Dar este drumul spre viață: „Buhăit, bărbos, zdrențuit, am ajuns acasă, la Torino, după treizeci și cinci de zile de călătorie. Mi-am regăsit familia, prietenii plini de viață, căldura mesei sigure, soliditatea muncii de zi cu zi, bucuria eliberatoare de a povesti”. Nu vom găsi la Imre Kertész această deschidere spre lumină. Köves György se întoarce acasă ca într-un pustiu: o străină îi trântește-n față ușa apartamentului în care locuise cu un an în urmă; află că tatăl lui „a decedat după o scurtă suferință”, iar mama vitregă s-a măritat din nou; încearcă să le povestească vecinilor despre lagăr, dar își dă seama că vorbele nu-i sunt luate în seamă, ba chiar îi irită pe cei care îl aud fără să-l asculte; îi imploră să recunoască, măcar „de dragul rațiunii, de dragul onoarei”, că el, ca victimă, nu poate înghiți „amarnica nerozie de a fi doar nevinovat”. Își dă seama că „există unele lucruri despre care, pare-se, nu putem discuta niciodată cu străini, cu neștiutori”, iar atunci când este întrebat de un ziarist ce simte la întoarcerea în orașul natal, răspunsul este: „ură”. Urăște „pe toată lumea”; nu doar pe cei care i-au rupt în două viața, făcând-o de necontinuat („o viață nouă aș putea s-o încep doar dacă m-aș naște din nou, ori dacă mintea mi-ar fi atacată de vreo afecțiune, boală sau așa ceva”), ci și pe cei au trăit dincolo de sârma ghimpată, pe cei care nu vor sau nu pot să recunoască profunzimea suferințelor îndurate în lagăr, pe cei răuvoitori sau doar ignoranți, pe cei nepăsători sau doar indiferenți, pe neîncrezători și pe minimalizatori. Acesta este mesajul transmis prin cuvintele adolescentului a cărui voce stinsă a devenit aspră și categorică atunci când revolta l-a trezit din letargie; mesajul cu care trebuie să rămână cititorul după ce închide cartea. Un mesaj pe care autorul și-l asumă fără rezerve: „Să scriu un roman, un roman despre Auschwitz, care nu l-ar răni pe cititor, ar fi rușinos. Să-l rănesc pe cititor, asta vreau; toată tehnica mea tinde spre asta. Chiar dacă-l cruț de cele mai teribile atrocități, vreau totuși să-l rănesc.” Complicată terapie, pentru că nu tratează trauma propriu-zisă, ci reacția nepotrivită a semenilor. Folosește aceeași terapie în Lichidarea, roman terminat după câștigarea premiului Nobel, povestind încercările unui editor de a recupera scrierile unui supraviețuitor al holocaustului care s-a sinucis, apoi anunță că a renunțat la scris: „Nu mai scriu. Opera legată atât de mult de holocaust s-a terminat pentru mine.” Împăcare cu lumea care „și-a ieșit din țâțâni”, oboseală indusă de sentimentul că vorbește în deșert, sau sentimentul datoriei împlinite? Caracterul predominant autobiografic al scrierilor sale, în care efortul de transfigurare fabulatorie a realului trebuie suplinit de dramatismul și densitatea realului însuși, înclină spre ultima supoziție: autorul s-a stins în 2016, la 87 de ani, cu sentimentul datoriei împlinite. A spus tot ce-a avut de spus și a reușit să se facă nu doar auzit, ci și ascultat.
