La începuturile modernității, unul dintre reperele literare ale călătoriilor fusese romanul irlandezului Jonathan Swift despre aventurile lui Gulliver. Dar modelul etern rămâne Ulise care, la întoarcerea spre casă, după terminarea misiunii sale la Troia, devine călător pe țărmurile Traciei, nimerind apoi printre lotofagi și ciclopi, confruntându-se cu lestrigonii antropofagi, debarcând pe o insulă necunoscută, unde-i prizonierul erotic al magicienei Circe și, tot așa, nimerind pe insula sirenelor, apoi hoinărind între Scila și Caribda și, din nou, împotriva voinței, amant al unei frumoase nimfe; în sfârșit, urmează întâlnirea providențială cu Nausica, al cărei tată, regele Alcinous, îl va dezlega de blestem dăruindu-i o corabie care să-l ducă spre Itaca, unde încep noi aventuri… La granița cu postmodernismul, vine rândul călătoriilor inițiatice, definite și ca expediții spre noi înșine. Între acestea poate fi inclus, cu deplină îndreptățire, și romanul polonezei Olga Tokarczuk Călătoria oamenilor cărții (1996).
Ca structură narativă, romanul încă reamintește de proza scurtă a autoarei, de debutul din 1993, cu un promițător volum de nuvele. Portretele sunt realizate din mers, dar cu linii ferme, iar coagularea semnificațiilor se realizează prin scurte incursiuni eseistice care multora li se par adausuri care afectează coerența întregului. Dar, probabil, aceștia sunt „de modă veche”, ca să nu spunem mai multe.
În așteptarea declanșării călătoriei, personajele se pregătesc fixându-și repere ferme, încercând să se plaseze cât mai repede, dar în deplină cunoștință de cauză, în eveniment. E și momentul trebuie să se decidă dacă acceptă sau nu intrarea în utopie…
Autoarea e de formație psiholog, dar realizează și incursiuni în psihiatrie, adeptă a „analizei” lui Jung. Iar această incongruență psihanalitică nu-i fără ecouri în proza sa. După cum bine se știe, delimitându-se, la un moment dat, de Freud, Jung insistă asupra integrării inconștientului arhetipal în analiza portretului psihic, indicând drumul spre Sine al individului. Dar mai ales sondarea inconștientului colectiv este componenta care se regăsește explicit în „călătoria” Olgăi Tokarczuk. Cartea pe care călătorii se hotărăsc s-o caute, s-o găsească, reprezintă aspirația spre un nou început, spre o nouă mitologie capabilă să-i scoată din păienjenișul antinomiilor care-i asediază din toate părțile. Dar, se va vedea, asta îi afundă și mai mult în incertitudini, credința neputând fi nutrită de rațiune.
Se cuvine să amintim că după descoperirea evangheliilor gnostice, ereziologii creștini au creat noi direcții derivate din creștinismul primar, iar romanul Codul lui da Vinci, scris, în spirit comercial de americanul Dan Brown, în 2003, a incendiat imaginația neofiților. Dar și înainte de evangheliile gnostice Scripturile au fost, dacă nu contestate frontal, cel puțin însoțite de alte scrieri pretins revelatorii care au creat schisme creștine. Putem bănui că și cartea Olgăi Tokarczuk adiționează respectivele ecouri dar, cu siguranță, fără a se înscrie pe această traiectorie. Călătoria oamenilor Cărții nu-i decât în aparență o erezie de-acest fel, ea celebrând viața, dragostea, spiritul mereu iscoditor. Cât despre vreo contaminare din Codul lui da Vinci, nici nu poate fi vorba, poloneza publicându-și cartea cu câțiva ani buni înaintea lui Dan Brown.
Pentru a ne convinge de înțelesurile pe care Olga Tokarczuk le dă demersului său, să apelăm la un fragment lămuritor mai amplu, de fapt cheia întregii construcții romanești: „La început, Dumnezeu a creat lumea dintr-o literă frântă. Din cuvântul fisurat trupul s-a scurs ca sângele. Trupul e așadar un cuvânt imperfect. / Dumnezeu este perfect, este cuvânt și nu trup; de aceea l-a creat pe Adam, dându-i trup și cuvânt, pentru ca, perfect și infinit, să privească imperfecțiunea și finalitatea lui Adam. / Și pentru ca Adam să nu uite cuvântul și forța, Dumnezeu i-a dat Cartea, în care a trecut perfecțiunea sa, nemărginirea și nesfârșitul său. / Dar când Samael a distrus opera divină a creației, promițându-i lui Adam altă cunoaștere decât cea divină, Dumnezeu s-a îndepărtat de om și i-a luat cartea. Adam l-a implorat pe Dumnezeu de pe pământul înroșit de jar să i-o înapoieze. Și Dumnezeu s-a milostivit. L-a trimis pe îngerul Rafael și acesta i-a adus-o lui Adam. Adam a lăsat Cartea lui Set, iar de la Set a moștenit-o Enoh. Enoh a recunoscut că Adevărul este Scriptura și că în Scriptură este Adevărul, de aceea el a fost primul dintre oameni care a învățat să scrie Adevărul și să transmită această învățătură urmașilor săi. / Dar omul ajunge la Adevăr cu migală și pe cărări lăturalnice, de aceea Dumnezeu, în bunătatea sa nemărginită, l-a luat pe Enoh într-o călătorie de la primul până la al șaptelea cer, pentru a-i arăta întreaga lucrare divină. Iar în cerul al șaptelea i-a arătat pomul cunoașterii binelui și răului și pomul vieții. Și a fost Enoh cu îngerii lui Dumnezeu timp de șase jubilee, și i-au arătat tot ce e pe pământ și în ceruri. Și a văzut Enoh că în Cartea Sfântă era scris cel mai adevărat dintre adevăruri: că ceea ce este sus este și jos. / Și când Enoh a ajuns bătrân și obosit de viață, Dumnezeu l-a luat în cer pentru a doua oară și l-a făcut înger. Atunci a dispărut pentru totdeauna Cartea Sfântă. Dar Dumnezeu i-a promis lui Enoh că o va înapoia oamenilor, când va veni timpul”.
După cum se vede, deși considerat perfect întru toate, Dumnezeu are totuși nedumeriri ce țin de fundamentele epistemologiei, parte a Logosului mereu mirată de sine și de lume. Pe de altă parte, oamenii nu așteaptă venirea timpurilor pentru a reintra în posesia Cărții, pornind în căutarea ei. E oare o răzvrătire? Poate că da, dar ce să-i faci, asta-i natura umană, perfecțiunea fiind apanajul exclusiv al lui Dumnezeu.
Frăția, o organizație ad hoc a oamenilor Cărții, al cărei țel este trufia ieșirii din timp ca și pătrunderea dincolo de sine, pornește în temerara expediție sub conducerea Marchizului. Urmau să-l însoțească câțiva apropiați, după ce se vor fi întâlnit la hanul La Împărat de la marginea noroioasă a Parisului. Ideea călătoriei li se strecurase în minte într-un septembrie ploios al anului 1684, când în Franța hughenoții erau expulzați, din când în când având loc și arderi pe rug. Ajung la locul întâlnirii doar Marchizul, domnul de Berle și Veronica, logodnica tânărului cavaler d’Albi. Acesta din urmă nu va apărea deloc, soarta lui rămânând neștiută. Nu pornesc bine că domnul de Berle regretă confortul saloanelor pariziene. Se va întoarce în marele oraș mai târziu, după întâlnirea cu mult învățatul de Chevillon, maestru al științelor oculte, la castelul acestuia.
În cele șapte zile ale popasului la castelul lui de Chevillon, în așteptarea cavalerului d’Albi, Marchizul localizează, împreună cu de Chevillon, prin studii de bibliotecă, prin intuiții și revelații, locul din Pirineii spanioli unde-i ascunsă Cartea. Dar, în loc ca asta să-i grăbească într-acolo, mai degrabă le temperează elanul. Între timp, fiecare își redescoperise, chiar dacă nu deplin, partea ignorată a Sinelui. În puținul timp de popas, au totuși răgazul să reevalueze sensul și puterile artei, ale Creației omului, întruchipată de pictură, muzică, poezie și, prin ele, să simtă altfel intensitatea și limitele pasiunilor omenești. Deși aproape, Cartea pare tot mai departe, abia în a șaptea zi, verdictul celui din umbră luminând, brusc, întregul peisaj uman al Frăției. Cartea li se înfățișează ca o ipostaziere a eforturilor omului de aflare a adevărului și prin alte cărți: „Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acest lucru. Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de-al șaptelea copil în familia unui țesător, secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes. Oamenii presimt că atunci când toate evenimentele, mai mult sau mai puțin importante, sunt strânse într-un întreg, asemenea pietricelelor împrăștiate într-un mare mozaic, viața și moartea își arată adevărata semnificație” (trad. Constantin Gembașu).
Așa stând lucrurile, Călătoria ar trebui să se se încheie aici. Ca și romanul… Dar romanul continuă să înainteze spre ceața densă nu a adevărului absolut, ci spre sensul scurtei vieți ce ne-a fost dăruită de autorul suprem al Cărții.
Până aproape de Toulouse, Marchizul și Veronica vor fi însoțiți de un institutor englez care li se alăturase pe drum, înainte de a ajunge la castelul de la Chateauroux al alchimistului de Chevillon. Ocultismul acestuia mergea atât de departe încât îl antropomorfiza nepermis pe Dumnezeu, punându-i la îndoială perfecțiunea. „Cartea constituie – avertizează el – o extindere a conștiinței divine, fiind mai divină decât însuși Dumnezeu”. Vor fi ultimele lui cuvinte memorabile, încărcate de păcat, la foarte scurt timp părăsind această lume. Convins că traseul oricărei călătorii este închipuit dintru-nceput de pedanteria divină („Pentru Dumnezeu nu există viitor, nici surprize”), Marchizul se abandonează pasiunii de neînvins pentru Veronica. Poate tocmai această sincopă îl face să-i vorbească englezului despre Carte ca despre un basm al iraționalului, revelat prin legile divine ale naturii. Răgazul în care ei discută despre îndreptățirea și puterile alchimiei, despre efortul găsirii pietrei filosofale, îi prilejuiește Marchizului posibilitatea redescoperirii de sine prin dragoste. Cartea va deveni un pretext, iar căutarea ei un șir de întâmplări inițiatice. Tot acum Marchizul are și revelația că aurul alchimiei devine, pentru cei ce-l caută, o experiență spirituală care, prin înstrăinare, se transformă în cumplit delict moral.
Călătoria continuă mai mult din inerție și cu tot mai multe piedici ale naturii. Abandonându-și șareta care, pe drumurile tot mai dificile îi încurcă, cei trei – Marchizul, Veronica și vizitiul Gauche – încearcă să ajungă călare la mănăstirea din Pirinei unde e ascunsă Cartea. Dar, chiar la granița cu Spania, descoperă miracolul total, în persoana taumaturgului Delabranche, omul care, distilând lucrurile, reușește să le capteze sufletele în recipiente minuscule, cu speranța că astfel va descoperi elixirul universal al existenței. Tot el creează, printr-o distilare a seminței masculine, un homuncul de mărimea unei șopârle, „bestie” care trăiește într-un recipient cu apă și se hrănește cu o componentă a sângelui creatorului său. Paralel cu nemaiauzitele sale experimente din laboratoarele săpate în inima muntelui, Delabranche scrie și-o carte despre misterele lumii din care le citește oaspeților capitole întregi. Știe și el despre Cartea de la mănăstirea spaniolă, e convins că ea va spori înțelepciunea lumii, dar, până una alta, încearcă să pătrundă în epicentrul misterelor prin forțe proprii. După cum stau lucrurile, oamenii Frăției, câți au mai rămas, până la descoperirea Cărții lui Dumnezeu citesc, iată, necrezute pagini din Cartea oamenilor… Dar nu mai au răbdare să caute repere și în păienjenișul semnificațiilor paginilor lui Delabranche. Destinul lor e Cartea, așa că pornesc din nou la drum, deși acesta le întinde tot felul de capcane. E un ținut în care localnicii răzlețiți, uitați acolo din vremuri primordiale, simt adesea fâlfâitul aripilor balaurilor, iar oamenii Cărții pe cel al îngerilor. În curând, îngerii sau balaurii, nu se știe cine, îi vor lua la ceruri, Veronia și Marchizul stingându-se cu ochii ațintiți spre mănăstirea unde ei cred că îi așteaptă izbăvirea. Acolo anotimpurile coexistă, floarea și rodul atârnând pe același ram al pomilor. Îi va fi dat doar lipsitului de grai Gauche să găsească și să răsfoiască marea Carte dar, vai, el e analfabet și nu poate descifra înțelesul semnelor ce se înșiruie la nesfârșit sub ochii săi. În schimb, îi revine graiul…
Este oare romanul Olgăi Tokarczuk tentativa „descoperirii unei noi paradigme de gândire și de înțelegere a realității prin uitarea celei anterioare”, după cum afirmă compatriotul autoarei Jerzy Jarzebski? Poate că da; să nu uităm totuși că Gauche, descoperitorul Cărții, nu-i poate pătrunde sensul. Pentru el cartea nu-i decât talisman… Misterul, ca să fie deplin, este întotdeauna și-n întregul său indescifrabil. Dacă paradigma este un alt mod de înțelegere a lumii sau, într-o accepție mai restrânsă, o pildă larg-cuprinzătoare, atunci oamenilor Cărții le este barat accesul spre ea. Și nouă, la fel?
Păstrându-ne însă în siajul autoarei, vom avea plăcuta surpriză să o însoțim într-o nouă călătorie, prin romanul Rătăcitorii (2007). Înainte de asta, poate nu-i chiar inutil să fim la curent cu ravagiile pe care le poate face în literatură exegeza declarat postmodernistă. De pe această strapontină literară cineva poate să scrie că autoarea „are un stil inedit, care mizează pe tăieturile de text, pe asociațiile neașteptate, pe colajul de teme surprinzătoare, pe textura fină a ideilor în sintagme menite să surprindă”. Și tot așa: e un roman care, de fapt, nu e roman, unde autoarea introduce uneori texte „care aparent nu au nici o legătură cu subiectul, dar care sunt cele mai importante căi către înțelegerea personajului principal; întreruperile vin tocmai pentru a susține firul cognitiv al personajului, iar ceea ce pare lipsit de importanță susține tocmai teza principală a romanului.” Să mergem însă mai departe: „Nu de puține ori frânturile de gând sunt întrerupte de imagini sau de povești orientale sau de citate din alți autori, toate aceste pauze de imaginație fiind menite să ne facă să înțelegem mai bine călătoria prin fascinantul univers care este corpul”. Am fi tentați să exclamăm odată cu cronicarul român din secolele trecute: „se sparie gândul”. Se sparie chiar și frântura de gând invocată de exegetă, se risipesc în haotică sperietură, subiecte și subiecți, teme, teze și tematici, se face praf și pulbere cognitivitatea personajului principal, tremură catedrala corpului de-atâta fascinație exegetică, vai, postmodernistă.
Dar să revenim la ceea ce ne poate releva o lectură atentă, și-o interpretare echilibrată. Vom observa cu ușurință că dacă în primul său roman călătorii au un țel, unul precis, spiritual, rătăcitorii din Rătăcitorii, sunt exponenții „nomadismului modern”. Deși e scris în alt diapazon decât Călătoria…, deși rătăcirea pare o mișcare browniană, ieșind din aparențe vom întrezări și-aici o obstinantă căutare de sine. Una extrem de grăbită, întrucât regăsirea ființei e marcată de presiunea timpului interior. Mi se pare extrem de important să știm, în acest context, și părerea autoarei despre sine și operă. Despre Rătăcitorii afirmă că este „unitar, iar fragmentarea aparentă”. Metafora care unifică „fragmentele” i-a fost sugerată de o sectă rusească din secolul al XVIII-lea „care se revoltase împotriva conducerilor spirituale și laice (aș zice acum că sunt anarhiști), ei credeau că Satan încearcă să prindă oamenii cu un ac, ca într-un insectar, așa că un bun creștin trebuia să fie în continuă mișcare – spirituală și fizică”. Nimic nu ne împiedică să pătrundem pe vârfuri și într-o metaforă detestabilă, aceea că, fugind de acul lui Satan, omul contemporan îl caută, la rându-i, pe Necuratul, patron spiritual al furnicarului uman.
Să ne reamintim că aventura spirituală a oamenilor Cărții începe cu personajul Gauche, copilul abandonat la poarta unei mănăstiri de maici, copilul al cărui glas „înghețase”, iar clarisele care-l ocrotesc cred că-i „un semn de blagoslovire să nu poți niciodată să țipi într-o lume în care glasul omenesc este doar glasul celor care predică în pustiu”. În călătorie are încredințarea că simte mai tot timpul aripa ocrotitoare a îngerilor. Semnul de blagoslovire pare a fi și hidrocefalia lui Izidor, aflat sub protecția arhanghelului Rafael, din romanul Străveacul și alte vremuri (1995). Nici Izidor nu-i personajul principal; face parte dintr-o categorie al cărei destin e să fie mereu izgonită din istorie, ca hughenoții francezi al căror exod îl urmărește Gauche. În orășelul Străveacul și-n împrejurimi nevoia protecției divine e resimțită de bogați și săraci, de oameni simpli sau de suspuși de-a valma, Polonia fiind, mai tot timpul, în pragul anihilării. E drept că Izidor nu percepe prea clar pericolul care-i amenință pe toți, dar simte că Dumnezeu poate interveni și-n legile neîndurătoare ale războiului. Eșuează însă în tentativa de a se retrage într-o mănăstire, poate chiar Dumnezeu hotărând să nu-l scutească de vicisitudinile istoriei.
Și aici se face simțită obsesia călătoriei, dar ca o atracție spre tărâmul morții, prin încleștările uneori fără sens, prin grozăviile războiului, unde destinul lui Pluzcz Inecatul, de pildă, ilustrează ecourile vremilor prin care spațiul polonez, veșnic cotropit, cere tot timpul jertfe umane. Acest marș spre moarte golește Străvechiul de spiritualitatea care-i dădea identitate… Nu știm precis dacă ceea ce se întâmplă în această lume, până atunci sieși suficientă, este o intrare bruscă, violentă, în istorie sau ieșirea din ea („Lumea e pe sfârșite. Totul s-a isprăvit”) pentru statornicirea în utopie. Oricum, deși istoria reală pare „confecționată”, adică lipsită de noimă, cea întrupată în ficțiune nu-i deloc lipsită de seductivitate.
