Câteva citate
Pe la mijlocul deceniului 1980, documentându-mă pentru scrierea cărţii Transilvania-Invincibile argumentum, am început să cunosc cât de cât universul de fapte şi idei care caracterizează în mod specific maghiarimea. Din mulţimea de informaţii pe care le-am dobândit astfel, noutatea cea mai şocantă pentru mine a fost să iau cunoştinţă de (1) dimensiunile şi intensitatea halucinantă a procesului de maghiarizare a minorităţilor etnice din Ungaria şi de (2) suportul teoretic – dacă îl pot numi aşa, al acestei politici, constant practicată de factorii maghiari de decizie politică şi susţinută cu însufleţire de felurite minţi luminate ale maghiarimii. Cunoşteam şovinismul maghiar, cu accente rasiste stridente, sprijin al revizionismului şi iredentismului unguresc. Credinţa oarbă, adeseori ridiculă a unor maghiari, deloc puţini, în supremaţia rasială a urmaşilor lui Attila. Ştiam şi de lipsa totală a vreunei relaţii de continuitate între Attila şi maghiari… Convingerea maghiarilor că se trag din Attila ştiam de asemenea că este la „baza” dispreţului acestora pentru celelalte etnii cu care istoria i-a pus în contact! Superbia cu care cuceritorul hun priveşte în jur de la înălţimea staturii sale statuare!…
Nu exclud de fel ipoteza superiorităţii rasiale a maghiarilor înainte de a verifica temeiurile acestui dispreţ. Repet, ca ipoteză, eu nu exclud, ci iau în serios ideea că un popor, în cazul de faţă cel unguresc, ne poate fi net superior nouă, românilor, eventual şi altora, tuturora chiar! De ce n-ar fi, la urma urmelor?!… Dar înainte de a apuca să verific această teză maghiară, constat cu stupoare că ungurii, în ciuda dispreţului bolnav pentru alte popoare, pentru români în mod deosebit, au avut constant o politică de maghiarizare a românilor şi a celorlalte minorităţi etnice. Şi întreb, sincer stupefiat: dacă ne dispreţuiesc aşa de tare ungurii, de ce vor să facă din tot românul un maghiar sadea?!… Căci toată istoria lor în spaţiul european, carpato-panonic, este marcată de această preocupare: maghiarizarea a tot ce mişcă în jur! A românilor în primul rând!
Nu mă deranjează dispreţul maghiar ancestral – aş putea zice chiar ura lor faţă de noi, faţă de români. Dar mă simt obligat să-i trag niţel de mânecă şi să-i fac atenţi: este absurd acest dispreţ, dacă îl raportez la preocuparea permanentă de a-i maghiariza pe toţi românii din Transilvania şi din Pannonia. Ce mai rămâne din tiparul uman maghiar, atât de aparte şi de glorios, dacă vrei să-i faci maghiari pe toţi cei pe care îi dispreţuieşti?!…
Unii dintre teoreticienii specificului naţional unguresc, simţind probabil această contradicţie, au părăsit teza superiorităţii maghiare dată de la Dumnezeu, cu care maghiarii au venit în Europa, purtată la oblâncul şeii… Şi au descoperit aceşti apostoli ai maghiarimii că superioritatea rasei maghiare rezultă din caracetrul ei de rasă „creuzet”, în care s-au vărsat toate virtuţile popoarelor maghiarizate. Au imaginat maghiarizarea ca pe o alchimie superioară, care a adunat în bazinul dunărean cam tot ce are Europa mai de soi, iar din acest mixtum compositum rezultatul fi-va mândra naţiune maghiară, un soi de sinteză etnică de rang superior fiecărui compus intrat în formula etnică.
Despre această contradicţie este vorba în rândurile de faţă!…
Eu, imaginându-mă maghiar, dar cu mintea mea de român, m-aş simţi obligat de natura raţională a fiinţei mele, să aleg: ori sunt rasist, ferm convins de superioritatea rasei mele şi atunci refuz orice amestec etnic, căci ar fi o mezalianţă dureroasă, inacceptabilă, ori practic şi doresc maghiarizarea tuturor celorlalţi, dar atunci nu-i mai pot dispreţui, ca pe nişte rebuturi umane, pe cei pe care vreau să-i fac şi să-i văd egali cu mine în minunata rasă maghiară, căreia Dumnezeu i-a hărăzit un destin atât de excepţional: „maghiarimea este sortită să devină cea dintâi naţiune din lume” („A magyar hivatva van rea, hogy elso nemzete a villagnak”). (Hoitsy Pal, important om politic maghiar, în „Budapest Hirlap”)
Fireşte, maghiarii nu sunt singurii pe lumea asta care au urmărit cu înverşunare un program de deznaţionalizare a celorlalţi. Rusificarea este probabil exemplul cel mai dureros pentru noi, românii. Pentru alţii, rusificarea a fost chiar fatală, ducând la extincţia unor etnii!… Vorbim şi de o grecizare, o germanizare etc. Maghiarizarea se deosebeşte de toate aceste practici dezonorante printr-un mic detaliu despre care îi vom lăsa să vorbească în primul rând pe înşişi dumnealor, exponenţii maghiarimii.
Las comentariile mai mult pe seama cititorilor, fiecare cu ce poate:
Kossuth: „Fără maghiarizarea croaţilor, a românilor şi a saşilor, noi, maghiarii, suntem pierduţi.” Acelaşi Kossuth, către maghiari, la 1848: „Când am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde şi sufletul. A pierde naţionalitatea este a muri ca popor, fără naţionalitate viaţa este de prisos… De aceea naţionalitatea şi limba e mai scumpă decât libertatea, căci libertatea se poate recîştiga, dar naţionalitatea niciodată!”
Întrebare strict logică: ce fel de maghiari erau croaţii, românii şi saşii care prin pierderea limbii materne îşi pierdeau şi sufletul? Cumva deveneau maghiari fără suflet? Deloc exclus!…
Volumul jubiliar al societăţii „Emke”, ONG specializat în maghiarizarea celorlalte neamuri:„Am dat multă atenţie azilurilor de copii, ţinând seama între altele de necesitatea ca cetăţeanul începând cu învăţatul vorbirii până la terminarea şcolii, dar şi mai târziu, printr-o păstorire potrivită, să fie înconjurat cu instituţiuni care cultivă ideea de stat ungar şi limbă maghiară.”
„Aici la Bârghiş, unde faţă de 800 de valahi abia sunt 200 de unguri, copiii valahi din azil vorbesc azi ungureşte mai corect decât ungurii” (din Anuarul Emke pe 1892-93).
„Este adevărat că societatea „Emke” este fanatică, este sigur că ea este şi şovinistă. Dar ce naiba am face azi dacă Ardealul nu ar fi fost fanatic şi şovinist? Şi cu ce perspectivă de viitor ne-am încuraja dacă „Emke” nu ar fi fost acolo şi dacă n-ar fi ceea ce este?!” (Acelaşi anuar, p.236)
În ziarul „Magyarorszag” din 26 mai 1904 găsim recomandarea inspectorului şcolar ca la şcoală „în timp ce copiii se joacă, să li se interzică jocul acelor copii care nu vorbesc limba maghiară.”
Societatea „Emke” a editat şi o cărticică cu titlul Cum să ne maghiarizăm numele. A existat şi o Societate Centrală de Maghiarizare a Numelor, reclamată de legislaţia vremii, care obliga orice funcţionar public să-şi maghiarizeze numele, gest considerat ca prim pas pe calea deznaţionalizării, a maghiarizării.
Paralel cu maghiarizarea persoanelor, a mai fost iniţiată o acţiune de maghiarizare a localităţilor, prin colonizarea unor maghiari aduşi din zonele în care maghiarii erau majoritari. În felul acesta se urmărea modificarea hotarelor etnice, demografice. Se poate vorbi de un revizionism ungar chiar înainte de Trianon, prin care s-a urmărit modificarea artificială şi abuzivă a hărţii demografice, pentru a se micşora procentul românesc net majoritar. Citez din acelaşi volum aniversar al societăţii „Emke”, fanatică şi şovinistă cum singură se proclamă: „Odată cu înfiinţarea societăţii „Emke” s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat „Secţia colonizării secuilor” a societăţii „Emke”, sub preşedinţia contelui Banffy Bela şi a deputatului Horvath Gyula. Statul, în această privinţă a şi stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acţiunei mijlocul Ardealului, Câmpia, părţile mărginaşe Secuimei şi împrejurimile de-a lungul rîurilor spre ţara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, lucru pe care îl consemnăm cu satisfacţie. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin în Banat. În judeţul Cojocna colonizarea din Sărmaşul Mare (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din judeţul Turda (Ludoş, Drighin, anul 1903) precum şi cea din Viţa (judeţul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. (…) „Ereklye Muzeum” a făcut mult pentru acţiunea lui „Emke” de a coloniza comunele Terihaş, Nimigea şi Baia Mare. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pişchi şi Pociovalişte”. (p. 390)
Laitmoivul „Ungaria va deveni maghiară sau nu va mai fi deloc” – O minoritate îşi propunea să deznaţionalizeze majoritatea!
Kostenszky „ori noi vom fi nimiciţi, ori naţionalităţile trebuie să se contopească cu noi: tertium non datur” (în „Nemzeti Politika”, p.25). Comentând acest „silogism”, Aurel Popovici consideră că avem a face cu „o idee de-a dreptul patologică…. ”
„Avem convingerea că problema naţionalităţilor nu poate avea decât o singură soluţie satisfăcătoare: maghiarizarea completă a naţionalităţilor.” („Pesti Naplo”, nr.209 din 1888)
„Un trist adevăr rămâne incontestabil: adevărul că în Ungaria naţionalităţile sunt oprimate.” („Magyar Allam”, 22 iulie 1891)
„Acest popor maghiar, ca şi Kossuth şi amicii săi politici, n-au încetat nicio clipă să fie opresorii cei mai sălbatici ai naţionalităţilor asupra cărora şi-au întins stăpânirea. Existenţa acestui regat ungar, care tiranizează milioanele de slavi şi de români cu o ferocitate demnă de despotismul turc, este o monstruozitate.”
„Sufragiul universal este un act iremediabil periculos pentru naţia maghiară, care s-ar vedea astfel ameninţată cu moartea… Cine cere o nouă extindere a dreptului electoral, acela sapă astfel mormîntul maghiarismului în Transilvania.” („Az Ujsag”, 6 aprilie 1917)
„Transilvania şi Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au format întotdeauna două ţări diferite.” (Szilagyi Sandor, Erdelyorszag tőrtenete, 1859, p.56)
„Maghiarii, care sunt şase milioane la număr (8 milioane după recensămîntul oficial, care este însă absolut inexact), au câştigat pentru maghiarism mulţi germani şi evrei, dar şi-au corupt în schimb, până în adâncul ei, propria lor naţiune.” (Albrecht Wirth, reputat etnograf, la 1904, în Wetlgeschichte der Gegenwart, Berlin, 1904, p. 308
„Astfel maghiarii sunt pe cale să devină cea mai bastardizată naţiune din Europa.” (În volumul Stat şi naţiune, p. 70)
„Adevărul este că discutând procesul şi politica de maghiarizare ieşim cu totul din zona normalului, trecând dincolo şi de anormalitate – dacă pot spune aşa, trecând în hăul halucinantului!… Spre asemenea tărâmuri mă simt purtat când aflu, bunăoară, că în sprijinul acestei politici de maghiarizare a funcţionat în Ungaria, în anii primului război mondial, legea după care orice român ardelean era scutit de război, de armată, dacă se declara …maghiar sau secui!…(după D. Drăghicesco, La Transyilvanie, Paris, 1918, p.15) (…) Ideea de a-i scuti de front, de război, pe toţi ne-maghiarii care acceptau să se declare unguri sau secui, care acceptau „să treacă” la unguri, este o idee pe cât de ticăloasă pe atât de neroadă. Ea denotă din partea guvernanţilor de la Budapesta o lipsă total de înţelegere şi respect pentru ideea de popor maghiar, de naţie ungară! Deschizând spre maghiaritate porţile prin care să treacă toţi cei care la ceas de cumpănă pentru ţara lor sunt gata să se lepede de orice valoare morală pentru a-şi salva nemernica piele, aceasta numai politică patriotică şi responsabilă nu poate fi numită. Ci tembelism politic. Curat că asemenea politică, împinsă până la capătul vizat, ar fi dus la bastardizarea totală a poporului maghiar.”(Invincibile Argumentum, p. 231-232)
Nu e de mirare că la Versailles, la masa tratativelor, sacrificiul de sânge maghiar n-a putut invoca niciun Oituz, Mărăşeşti sau Mărăşti, ori măcar Turtucaia. Vitejii honvezi făcuseră războiul mai mult în cafenele, cum nota Octavian Goga, trimiţându-i pe front, să moară pentru gloria maghiară, pe valahi, în frunte cu Iuliu Maniu…
„Maghiarii, un popor care s-a acoperit singur de o gloriolă lucitoare, locuieşte în mijlocul unor neamuri de altă rasă pe care întodeauna a pretins şi încă pretinde să le domine şi să le maghiarizeze, şi asta într-o manieră care sfidează adevărul.
În recensăminte, de pildă, domneşte strădania de a-i scoate pe maghiari mult mai numeroşi decât sunt în realitate.”(Julius Jung, Rőmer und Romanen, p. 300)
„Ce să înţelegem din faptul că, după ce vreme de două sute de ani au tremurat dinaintea paşalelor şi ienicerilor turci, maghiarii se intitulează suverani asupra slavilor şi românilor, în temeiul istoriei lor!” (Albert Lefaivre, Les Magyars pendant la domination ottomane en Hongrie(1526-1722), vol.II, p.429)
Din nou Aurel C. Popovici, cu o opinie memorabilă: „Părerea tuturor celor care cunosc Ungaria e că adevăratul popor maghiar nu este nici pe departe atât de exaltat, cât mai ales este exaltată clasa sa conducătoare; diferiţii transfugi constituiesc un adevărat blestem pentru întreaga maghiarime!” Transfugi, adică români sau croaţi ori saşi deznaţionalizaţi, renegaţi, făpturi lipsite de şira spinării, de orice elan sufletesc generos, oameni fără inimă şi fără obraz, „patrioţii” cum îi considera oficialitatea maghiară, alegându-şi deseori dintre aceştia agenţii cei mai zeloşi ai politicii de maghiarizare! (Invincibile Argumentum, p.232)
Iată şi o perspectivă poetică asupra bastardizării maghiarilor: „Colosalul bazin al Ungariei este asemănător căldarei vrăjitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu naţionalităţile, are la centru, la bază, invincibilele elemente ale maghiarismului. Providenţa stă de pază lângă această căldare şi de veacuri aruncă în ea tătari, turci, germani, sârbi, valahi, evrei şi tot ce este în lume. Iar ceea ce se aruncă în această căldare fierbe, clocoteşte şi alimentează forţa maghiarismului.
Iată puterea rasei maghiare. Această mixtură face ca femeile maghiare să fie cele mai frumoase din lume, bărbaţii – cei mai viteji, deoarece în căldare, prin fierbere, s-au evaporat toate păcatele fiecărei rase, iar toate virtuţile acestora s-au adunat într-un singur mănunchi.” (Eugen Rakosi, în „Budapesti Hirlap”, 1915, nr. 76) Pare că nu mai e loc de comentarii!… Câteva precizări numai: Degeaba facem menţiunea că autorul acestui text fantasmagoric era maghiar la prima generaţie. Textul a apărut în presa cea mai citită, a fost preluat şi în manualele şcolare. Adică a fost foarte apreciat pentru elanul său patriotic şi de ceilalţi maghiari, adevăraţii, câţi or mai fi rămas!…
„Întreaga noastră viaţă publică parlamentară, precum şi legislaţia noastră, nu trebuie să uite nicio clipă că noi exercităm o putere de atracţie asupra concetăţenilor noştri de altă limbă; această putere de atracţie se întemeiază pe două principii: pe de o parte simpatia şi dragostea, pe de alta – veneraţia şi stima.” (Contele Tisza, în şedinţa Camerei maghiare a deputaţilor din 30 iunie 1904)
„Noi nu maghiarizăm pe nimeni cu forţa. Noi suntem adepţii maghiarizării naturale, spre care îi împinge pe cetăţeni patriotismul lor. Ungaria ori va fi maghiară, ori nu va fi deloc!” („Pesti Naplo”, nr 110 din 1889)
„Maghiarizaţi-vă!” Iată cuvîntul care răsună ca din trompetă, revărsându-se din capitală asupra ţării întregi. „Maghiarizaţi-vă!” repetă ca un ecou răguşit oraşele provinciei. „Maghiarizaţi-vă!” Iată apelul în care se concentrează tot patriotismul maghiarilor. În el ei văd perfecţiunea deplină.(…) Astăzi, în Ungaria, cuvîntul maghiarizare este pârghia intelectuală a oricărei mişcări politice, economice şi chiar morale. De vom merge mai departe pe această cale, vom ajunge curând să fim trataţi drept imorali toţi cei care nu ne vom maghiariza.” („Siebenburgisch Deutches Tageblatt”, nr. 5460 din 1891)
„În Ungaria copiii orfani slovaci sunt luaţi din localităţile lor natale, în care se vorbeşte limba slovacă, şi transferaţi în localităţi unde se vorbeşte numai ungureşte.” (J.Novicow, Les luttes entre sociétés humaines, Paris 1893, citat de Bernard Lazare, L’Antisémitisme, Paris 1934, tomul II, p. 141)
„E un gest de bunăvoinţă faţă de maghiari să le aminteşti de greaua răspundere cu care s-au încărcat prin abuzurile săvârşite secole de-a rândul.” (M.H. Biedermann, Die Ungarischen Ruthenen, Innsbruck, 1887, t.II, p.IV)
„Tinerimea română, ieşind din şcolile maghiare, nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să atace, în graba cea mai mare, constituţia patriei noastre. De aceea este preferabil ca acest tineret să rămână ignorant, alungându-i pe români din toate şcolile.” („Ellenzek”, nr. 92 din 1884)
„Într-adevăr, în Transilvania există aproape 3000 de şcoli populare, dar aceasta nu mulţumită bunăvoinţei statului mghiar, căci nu sunt cuprinse în bugetul statului, ci sunt întreţinute prin contribuţia persoanelor particulare de naţionalitate română, care nu ezită să-şi sacrifice ultimul bănuţ atunci când este vorba de cultură şi de educaţia copiilor. Aceste şcoli, dacă există, aceasta se petrece împotriva dorinţei intime a maghiarilor, care, de altfel, îşi dau toată silinţa de a distruge orice autonomie a românilor, atât în şcoală, cât şi în biserică.
Atunci când un popor, asuprit cum suntem noi, după ce şi-a plătit toate impozitele către stat, mai susţine, absolut de bună voie, cu contribuţii private, 3000 de şcoli (trei mii) de şcoli, aceasta ce dovedeşte oare? Un singur lucru: că setea de cultură a acestui popor este nelimitată şi că el ar fi atins un grad de civilizaţie mult mai ridicat dacă n-ar fi fost mereu împiedicat să-şi dezvolte aptutudinile.” (Aurel C. Popovici, La Question Roumaine, 1892, p.102)
„Toate aceste evenimente dovedesc cât de puternic este sentimentul naţional în sufletul poporului român. Noi vă amirăm devotamentul pentru o viaţă naţională. Vă urăm curaj şi izbândă, puteţi conta în lupta voastră pe simpatia celor mai luminate minţi din această ţară. Ca dovadă, vă facem cunoscută moţiunea propusă de dr. Bridges, sprijinită de venerabilul Spooner, care în mijlocul celor mai vii aplauze, a exprimat speranţa noastră că poporul român din Transilvania va obţine autonomia, regretând totodată că ungurii, care, cu 46 de ani în urmă, şi-au atras prin suferinţele lor simpatia Marii Britanii, tratează azi într-o manieră atât de inumană celelalte naţionalităţi.” (Profesorul Morphile, discurs la Oxford, 1894, după Pamfil Şeicaru, La Roumanie…, p.278)
„Puterea actuală a maghiarimii depinde numai – am putea spune exclusiv – de sprijinul coroanei habsburgice. Dacă coroana i-ar retrage acest sprijin, puterea maghiară s-ar prăbuşi, ca o casă făcută din cărţi de joc.” (A Nemesis, Figyelmeztetes a magyar politica intezoinek, 1898, p.18
„Se împlinesc 40 de ani de când Austria face oficiul de jandarm în slujba politicii de maghiarizare. Maghiari n-ar fi îndrăznit niciodată să răpească naţionalităţilor drepturile lor dacă nu s-ar fi sprijinit pe forţa militară a Austriei.” (Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p.116)
„Ceea ce voieşte majoritatea domnilor români care au fost prezenţi – se ştie doar că întreaga mişcare este a românilor, căci numai ei au un ţel, un plan, un program bine definit, domnii slovaci şi sârbi fiind doar nişte moluşte – nu se va împlini, căci acestui lucru i se opune orice ungur adevărat şi cu judecata sănătoasă.” („Pester Lloyd” din 10 august 1895)
„Nu găsesc nimic nepotrivit în purtarea tineretului maghiar. Foarte bine au făcut tinerii noştri când au spart ferestrele şi vitrinele românilor, împiedicându-i să-şi ţină adunarea şi banchetul lor din luna mai.” („Ellenzek”, nr.115, din 1884)
„Agenţiile de presă fac cunoscut că acuzaţii Lucaciu şi Albini, ovaţionaţi la intrarea în tribunal de miile de români sosiţi să-i vadă, au fost bătuţi de unguri la sfârşitul audierilor cu o sălbăticie rară. Acest fel de a înţelege respectul datorat prizonierului aflat în neputinţa de a se apăra este prea de tot maghiar. (…) Sărmanii de noi, naivi care, odinioară, ne puneam atâtea nădejdi în libertatea Ungariei! Iată ce face Ungaria în libertate, acum, când o are! Cum e posibil oare să se petreacă asemenea infamii?!… După asemenea întâmplări poţi să juri că omul n-a făcut nici măcar un pas dincolo de cavernă!” (Ernest Lavisse, după Pamfil Şeicaru, La Roumanie…, p.276)
„Să lăsăm la o parte minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile ne-maghiare. Da, noi vrem să le suprimăm şi trebuie să le suprimăm.” (Geza Kosztelszki, 1898) „Politica mea şovină este o năzuinţă irezistibilă către un scop determinat şi către atingerea lui cu orice preţ. Acest scop este crearea unui stat unguresc unitar şi cu o singură limbă.” (Banffy Desider, 1895 După Milton C. Lehrer, Ardealul, pământ românesc, Bucureşti, 1989, p. 55 şi 172)
„Să rostim ca pe o rugă de îmbărbătare, ca pe un jurămînt de credinţă cuvintele lui Ducso Csaba: «Voi ucide pe fiecare român care-mi va tăia calea. Îi vom stârpi pe fiecare şi pe toţi! Fără milă! Noaptea am să aprind satele româneşti. Voi spinteca locuitorii cu spada mea. Am să le otrăvesc fântânile! Am să le gâtui pruncii! Voi fi fără milă! Faţă de toţi! Nu voi avea milă faţă de copii, ori faţă de muieri însărcinate! Răzbunare! Fără milă, cruntă răzbunare!» Acesta este idealul luptei noastre. Numai uniţi vom fi victorioşi. Trebuie să purtăm Transilvania în sângele nostru şi să n-o uităm nici în somn. Să trezim încredere şi speranţă în fraţii noştri din Transilvania şi să luptăm. Ca buni maghiari! Ca adevăraţi maghiari.” (din Manifestul publicat în 1985 de „Hungarian Freedom Fighters Federation” din SUA, după „Magazin istoric”, nr.5, 1987, p.66-67) Notă: Manifestul luptătorilor maghiari pentru libertate citează dintr-un text conceput în perioada interbelică, unul dintre cele mai ruşinoase texte pentru limba maghiară. Puţine sunt limbile pământului în care s-au mai scris asemenea mizerii. Partea cea mai tristă este că acest text, de care le e ruşine multor maghiari, se găsesc alţi maghiari, „mai reprezentativi”, să-l rostească ca pe o rugăciune…
„Acei ce împilează pe români, acei ce voiesc a stinge naţionalitatea română din Ardeal şi Banat sunt mai mult duşmanii prezentului şi viitorului Ungariei decât ai românilor.”(Mihail Kogălniceanu, discurs parlamentar, 1888)
„După treizeci de ani de legislaţie maghiarizantă, maghiarizarea naţionalităţilor este o imposibilitate, o halucinaţie, care nu face decât să alimenteze şi să aţâţe mereu adânca nemulţumire a naţionalităţilor ne-maghiare.” (Ludwig Mocsary, „Egyetertes” din 8 iunie 1904)
„Un lucru e cert: Ungaria, prin conducătorii ei, vrea duşmănie, nu pace. Tendinţele de apropiere între români şi maghiari sunt considerate păgubitoare pentru interesele naţiunii maghiare. Prietenia cu noi este respinsă cu furie, căci dacă ar prinde rădăcini, propaganda iredentistă ar eşua. Această politică de ură a statului ungar fiind o realitate, se impune datoria noastră de a ne apăra. (Corneliu I. Codarcea, Front anti-revizionist, Cluj, 1933, p. 19)
„Conducătorii maghiari, chiar în momentele cele mai tragice ale războiului, nu-şi dădeau seama de pericolul mortal care ameninţă Imperiul Habsburgic. Eforturile disperate ale împăratului Carol, de a trece la federalizarea imperiului pentru a împiedica dezmembrarea acestuia, s-au lovit de opoziţia încăpăţînată a oamenilor de stat unguri. Aceştia nu aveau nimic împotriva federalizării Austriei propriu-zise, dar nu acceptau nicicum să se aplice acelaşi sistem în Ungaria.” (Memoriile generalului Cramon, după Pamfil Şeicaru, La Roumanie…, p. 277)
„Deşi se simţeau umiliţi că tocmai românii au fost cei care i-au eliberat de bolşevici, bucuria maghiarilor că scapă din infernul sovietelor era mai vie ca orice alt sentiment.”(Ambassadeur Comte de Saint-Aulaire, Confessions d’un vieux diplomate, Paris, Flammarion, 1954, p. 486)
„România a eliberat Ungaria de o dominaţie abjectă care, o vreme, se instalase în imperiul Sfîntului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul autorităţilor maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcs a intervenit pe lângă comandamentul român rugându-i pe români să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni după aceasta o cerere similară a fost din nou făcută, de teama unei reacţii a albilor…
Probabil că maghiarii au mai uitat de binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii.” (Jules Cambon, diplomat francez, în ”Revue des Deux Mondes”, Paris, 1 Decembrie 1927, p. 619-620)
„O totală incapacitate să-şi recunoască şi să-şi exercite obligaţiunile politice, grandomania, asuprirea tiranică a tuturor naţionalităţilor ne-maghiare şi o linguşire ordinară a evreilor aşezaţi în Ungaria(…), pentru ca aceştia să influenţeze presa europeană ce aparţine coreligionarilor lor în favoarea maghiarilor, asta e tot ce poate spune istoria din ultimii ani despre Ungaria. (Paul de Lagarde, Deutsche Schriften, 1878, p. 73)
„Întreaga presă iudaică din ţară şi din străinătate a fost mulţi ani în serviciul politicii de maghiarizare. Din toate părţile şi în toate chipurile li s-au cântat maghiarilor imnuri de laudă pentru că au ştiut să înfrângă definitiv naţionalităţile „duşmane Statului”. Românii au fost înfieraţi, în mod consecvent, ca „iredentişti”, sârbii şi slovacii ca „panslavişti” şi „omladinişti”, uşurându-le astfel maghiarilor „absorbirea raţională” a acestor popoare, care, în fond au rămas întotdeauna credincioase imperiului. Orice mişcare politică a acestor naţionalităţi ne-maghiare a fost sistematic trecută cu vederea de această presă evreiască vieneză, pentru ca nu cumva să se ivească vreo îndoială în privinţa posibilităţii de reuşită a politicii de maghiarizare.” (Aurel C. Popovici, Stat şi Naţiune, p.32)
„Convingerea noastră de nestrămutat putem s-o sintetizăm astfel: Pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic. Conştienţi de această descoperire, trebuie să căutăm acea rezolvare care departajează şi elimină în întregime evreimea din viaţa ungurimii.”(Endre Laszlo, secretar de stat în guvernul maghiar 1944, după „Magazin istoric”, 1987, 1987, V, p.72)
„Putem afirma cu inima deschisă că nu a existat popor în Europa care să se fi purtat cu evreii mai cumplit, mai inuman decât ungurii.” (Singer Zoltan, Volt egyszer egy Desz, Tel Aviv, după „Magazin istoric”, 1987, V, p. 73)
„Prigonirea evreilor din Ungaria este, probabil, crima cea mai mare şi cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii.” (Winston Churchill, 1944, după „Magazin istoric”, 1987, V, p.75)
„Politica violentă şi brutală a Budapestei faţă de românii din Transilvania a făcut din aceasta călcâiul lui Ahile, care ameninţă la fel de mult existenţa monarhiei habsburgice, ca şi pe cea a Triplei Alianţe, precum şi pacea europeană.” (Lord Fitzmaurice, Londra, 1890, după Pamfil Şeicaru, La Roumanie…, p.269)
„În tinereţea mea, eu i-am iubit mult şi i-am admirat pe unguri, atunci când ei erau oprimaţi şi se plângeau atât de amar. Mai apoi însă, după ce i-am cunoscut mai bine, şi după ce m-am convins de nedreptăţile pe care le comit faţă de celelalte naţionalităţi, am început să-i detest pentru şovinismul lor. Sunt sigur că nimeni nu mai nutreşte pentru unguri alte sentimente şi, vă rog să mă credeţi, aceste injustiţii vor duce Ungaria la pieire, mai devreme sau mai târziu.” (Bjorn Bjoernson, laureat al premiului Nobel, în motivarea refuzului de a participa la Conferinţa inter-parlamentară pentru pace de la Budapesta, 1907)
„Un congres pentru pace nu are nicio valoare atunci când apostolii săi declamă la tribună în favoarea păcii, iar la ei în ţară oprimă alte popoare. Dar ceea ce este mai trist este faptul că în străinătate contele Apponyi se bucură de reputaţia unui pacifist, în timp ce în Ungaria el nu recunoaşte ne-maghiarilor nici măcar calitatea de fiinţe umane. Orice persoană cu judecata sănătoasă trebuie să smulgă de pe faţa acestui om masca sa mincinoasă, pentru ca lumea să vadă că nu este un binefăcător, ci o pasăre de pradă!”(Lev Tolstoi, în motivarea refuzului de a participa la Conferinţa inter-parlamentară pentru pace de la Budapesta, 1907)
*******
Domnule profesor ION COJA, ce urmăriţi prin publicarea acestor texte atât de incomode pentru orice maghiar?
Aceste texte şi altele asemănătoare eu le-am mai publicat o dată, amplu comentate, în cartea mea Transilvania. Invincibile Argumentum, scrisă în 1986 şi publicată în 1990. Acea lucrare a urmărit să fie o replică la măgăriile cuprinse într-o Istorie a Transilvaniei editată sub autoritatea Academiei Republicii Populare Ungare… Public din nou aceste citate, dureroase pentru amorul propriu al oricărui maghiar, incitat fiind de măgăriile udemeriste din ultima vreme, exhibate îndeosebi în Statutul Minorităţilor, cu care şantajează întreaga Ţară, şi în proiectul udemerist de împărţire administrativă. Nu-mi face plăcere că există aceste texte, atât de aspre, la adresa maghiarimii. Le-aş face uitate, nu le-am mai folosit niciodată după publicarea cărţii mele.
Ba mai mult, am imaginat un proiect cultural sui generis, unic ca formulă artistică, de colaborare româno-maghiară. Am plătit un traducător maghiar, am trecut peste toate resentimentele mele şi m-am adresat pastorului Tokes, oferindu-mi disponibilitatea totală în acest sens. Am luat legătura şi cu Ambasada Ungariei, cu aceeaşi ofertă şi cu gândul că reconcilierea istorică dintre noi şi maghiari ar fi timpul să se producă! Am făcut mai mulţi paşi în întâmpinarea „Celuilalt”, am întins mâna de mai multe ori şi am rămas cu ea întinsă „în deşert”… În plus, a umplut paharul gestul lui Aurel Vainer, deputatul care, în dezacord total cu evreimea pe care o reprezintă, a intrat în cârdăşie cu UDMR, trăgându-i după el şi pe ceilalţi deputaţi ai minorităţilor, într-un front comun împotriva românilor majoritari!… Ca răsplată că minorităţile au în România statutul probabil cel mai generos din Europa! Şi din lume…
Îmi pare rău de maghiarii normali şi serioşi, cu unii sunt în bune relaţii internaute, dar dacă ei nu potolesc secăturile din UDMR, cineva trebuie s-o facă! N-o fac eu, ci vocile autoritare pe care le innvoc pentru a le pune în faţă oglinda adevărului.
Concret, ce urmări aşteptaţi să se producă?
Unu: să ne apucăm noi, românii, să studiem în toate detaliile sale procesul maghiarizăii, proces absurd şi pentru mulţi români atât de dureros. Să vedem cum s-a desfăşurat şi cu ce rezultate.
De ce credeţi că a fost un proces absurd? În toate ţările se produce ceva similar: în Rusia rusificarea multor ne-ruşi, în Germania germanizarea multor polonezi, cândva, a multor turci astăzi. Chiar şi în România, mulţi minoritari, după a generaţie sau şapte, s-au românizat. Ce aveţi cu maghiarizarea produsă în Ungaria?
Hai s-o comparăm cu românizarea… Maghiarizarea s-a făcut printr-o politică de stat ad hoc, prin presiuni şi abuzuri, prin teroare şi şantaj, prin ameninţări şi câte şi mai câte tertipuri ordinare, criminale! Nu există la români nicio lege sau măsură administrativă care să fi urmărit deznaţionalizarea unui minoritar! Pe nimeni nu am obligat să-şi românizeze numele, de exemplu. Ba chiar i-am privit cu oarece suspiciune pe minoritarii care au făcut acest pas.
Dar românizarea din timpul lui Ion Antonescu?
A fost o măsură luată la sugestia şi presiunea UE de atunci, adică a Germaniei naziste. Şi a privit numai obiective economice, nu suflete de om! În plus, nu a dus propriu zis la nicio înstrăinare de avere! Tot ce s-a românizat atunci, s-a retrocedat imediat după august 1944. În principiu însă, maghiarizarea are o notă specifică, de tot hazul la drept vorbind: în Ungaria Mare, din vremea dualismului, maghiarii reprezentau o minoritate în propria lor ţară. Această minoritate a plănuit deznaţionalizarea majorităţii, a ne-maghiarilor, care reprezentau două treimi din populaţia Ungariei Mari!… Proiect imposibil pentru orice om normal, dar nu şi pentru politicienii maghiari… În fond, această zbatere întru maghiarizare a fost penibilă, jalnică, bună de luat peste picior. Nu e de mirare că la nivelul oamenilor de rând a favorizat mai degrabă procesul de de-maghiarizare a unor maghiari!… Proces natural, din cu totul alte cauze!
Deci propuneţi lumii academice, istoricilor, să se aplece asupra acestui subiect. Altceva?
Deja cunoaştem unele concluzii, anume că în Transilvania s-a produs un proces de colonizare cu maghiari a unor localităţi, a unor zone! Aşa s-a întâmplat şi în Rusia ţaristă, nu?
Chiar asta voiam să zic!
Cunoşti ce s-a întâmplat de multe ori, în alte ţări, cu aceşti colonizatori? Bunăoară cu ruşii care au fost aduşi în ţările baltice pentru a răsturna raportul demografic cu autohtonii?
Se pare că după 1990 ruşii au fost invitaţi de autorităţile din ţările baltice să părăsească coloniile! Nu au fost forţaţi, ci numai invitaţi. Să facem şi noi la fel cu maghiarii colonizaţi de „Emke” în Transilvania?
Măcar atât ar trebui să facem, să le amintim udemeriştilor că există şi această soluţie. Nu ar fi pe placul meu s-o aplicăm, dar s-ar putea ca alţi români să aibă altă părere. Poate eu greşesc şi modelul baltic ar trebui aplicat în Transilvania!
Aş avea însă nevoie imediată să ştiu care sunt localităţile în care s-a schimbat raportul români-maghiari prin aceste colonizări sau prin maghiarizare! Bunăoară în localitatea Bîrghiş, de care e vorba la un moment dat într-un document maghiar: în urmă ca 130 de ani, erau 800 de români şi 200 de maghiari. Asupra românilor s-a declanşat aspra şi ticăloasa strategie de maghiarizare. Care este azi raportul dintre români şi maghiari? Cred că trebuie să ne punem astfel de probleme!
Şi ce vom face după ce aflăm aceste detalii?
Nu sunt deloc detalii! Există o dreptate, o justiţie a istoriei! Care trebuie să repare nedreptăţile istoriei! Drept care nu mă simt deloc obligat să prezerv identitatea maghiară a unei localităţi care a devenit majoritar maghiară sau cât de cât maghiară prin colonizările abuzive făcute înainte de 1918 sau în perioada ocupaţiei horthyste! Bunăoară nu aş accepta ca o localitate din România să poarte un nume unguresc dacă acel nume a fost inventat de agenţii maghiarizării după 1867. Este o denumire frauduloasă, imaginată de nişte falsificatori ai istoriei!… Aş fixa pentru istoricii noştri acest prim obiectiv: să aflăm care dintre toponimele maghiare din România nu sunt istorice, nu reprezintă o moştenire propriu zis identitară. Denumirilor date de populaţia autentic maghiară trebuie respectate şi perpetuate. Dar celelalte, date de la Budapesta, de agenţii maghiarizării Translvaniei, au aceeaşi valoare ca numele dat Braşovului de cominternişti: Oraşul Stalin!… Aşadar practica cu plăcuţele bilingve, în sine corectă, trebuie pusă în acord cu adevărul istoric! În felul acesta vor dispărea, probabil, câteva plăcuţe!
Nu cumva dezgropăm astfel morţii, tulburându-le liniştea?
Nu uita că şi după 23 august 1944 a continuat colonizarea Transilvaniei cu maghiari!
Asta ce mai e?
Purul adevăr, paradoxal şi dureros! E vorba de 200.000 de maghiari care au fugit din Voivodina, de teama răzbunării sârbilor, de care şi-au bătut joc în timpul războiului, când au fost colonizaţi în Voivodina ruptă din teritoriul Yugoslaviei câteva zeci de mii de maghiari, aduşi din Ungaria propriu zisă. Au instituit în Voivodina un regim de teroare, cum au făcut şi în Ardealul de Nord-Vest, cu crime, rapturi etc. După război, 200.000 de unguri şi-au făcut bagajele, dar nu s-au întors în Ungaria, de unde plecaseră cu trei-patru ani în urmă, ci au fost direcţionaţi spre Transilvania! Nu intru în detalii. Nu cunosc exact motivele pentru care Petru Groza a acceptat acest implant bozgoresc!…
Mda, asemenea lucruri ar trebui mai bine cunoscute!
Iar după ce stabilim adevărul cu oarece exactitate, altfel se va pune problema identităţii spirituale, culturale etc!, a maghiarilor din România! Îi invităm să răspundă de când sunt în România! Nu chiar de o mie de ani! Foarte mulţi maghiari sunt numai de câteva decenii, nu de pe vremea regelui Ştefan! Subliniez: Cei care au fost colonizaţi în încercarea de a falsifica istoria nu merită să se bucure de drepturile fireşti acordate minoritarilor!
Şi cum veţi deosebi între maghiarii cu vechime şi cei aduşi cu pluta de guvernul de la Budapesta?
Nu trebuie să ştiu la fiecare maghiar din ce categorie este. Ci mă interesează cifrele statistice. Altfel vorbim acum şi altfel vom vorbi atunci când vom şti că 25% sau 1% ori 45% dintre maghiari sunt din categoria colonişti. În 1990 maghiarii i-au alungat din multe localităţi pe românii care erau stabiliţi acolo după 1950 sau de pe vremea lui Ceauşescu! A avut vreo logică această practică? Dacă da, atunci o putem aplica şi noi! În forme adecvate, pe care le putem găsi şi imagina atunci când vom şti proporţiile exodului maghiar spre Transilvania după 1867! Chiar dacă nu trecem la măsuri propriu zise, vizând anumite persoane, măcar atât să priceapă cei în cauză: că vor beneficia încă o dată de generozitatea românească şi că s-ar putea să fie ultima oară, dacă nu se potolesc cu intrigile şi stratagemele lor anti-româneşti! S-ar putea să apară o generaţie de români care să nu mai accepte cumsecădenia prostească a părinţilor lor! Care să nu mai accepte ca maghiarizarea românilor să continue şi în zilele noastre! Mă refer la aşa zişii ceangăi şi la programele udemeriste de recuperare a lor pentru maghiaritate! Programe penibile, jenante între oameni serioşi! Dacă sunt îndreptăţite astfel de programe, atunci avem şi noi dreptul la programe pentru recuperarea românilor secuizaţi sau maghiarizaţi, indiferent când şi unde s-a produs aceasta. Cu atât mai mult când maghiarizarea s-a produs cu program, sub presiunea autorităţii publice sau a opiniei publice. Modelul udemerist poate fi contagios! Nu se poate ca un rău atât de mare ca UDMR să nu aibă un revers convenabil, pentru care să le mulţumim că există şi ne dau şi nouă idei!… Repet: modelul UDMR! Trebuie aplicat în ambele sensuri! Să trecem la recuperarea românilor maghiarizaţi! Istoria poate fi corectată!
Doamne, ajută! …O ultimă întrebare: ce sentimente nutriţi faţă de maghiari? La un meci de fotbal Ungaria-Rusia cu cine ţineţi?
Ţin cu aceia la care am ţinut şi când s-a jucat acea dublă fantastică Ungaria-Anglia. Mata nu prea erai pe lumea asta atunci!… Dragul meu, orice român, naţionalist autentic, trebuie să ţină la maghiari. Mulţi dintre maghiari, fără să putem preciza care da şi care ba, sunt urmaşii populaţiei autohtone din Pannonia sau din Transilvania, populaţie care „a fiert” în creuzetul maghiar. Adică populaţie românească. Mai pune-i la socoteală şi pe românii maghiarizaţi ulterior, aşa cum nu trebuie uitat numărul apreciabil de maghiari şi secui care s-au românizat. În aceste condiţii este stupid să inventezi o prăpastie între români şi maghiari! Nu putem ridica o baricadă între noi şi unguri!
Deunăzi, pe un site „foarte” unguresc era comentat cu mare emfază faptul că încă din secolul al 12-lea este consemnată prezenţa unui student maghiar la Oxford (sau Cambridge?). M-a amuzat să constat că acel brav studinte, alumn primăvăratec, avea un nume cam românesc, uşor maghiarizat: Kende… Se trăgea aşadar din vestitul neam al Cândeştilor… Evident, poţi spune că dacă nu se maghiariza, nu ajungea în Anglia. E foarte adevărat…
Tot aşa, amân şi nu găsesc timp să demonstrez că notarul anonim al regelui Bela scria într-o latină deformată de limba sa maternă: româna!… Scria latineşte cu particularităţi care trădează faptul că ştia bine româneşte!…
Eu sunt conştient sau, mai exact, bănuiesc că în fiecare maghiar există un procent oarecare de românitate… Sper să nu mă înşel.
E valabilă şi reciproca: în fiecare român există un procent de maghiaritate?
Nu e valabilă pentru simplul motiv ca românii sunt populaţia cea mai numeroasă din această parte a Europei. Există efective importante de români în toate statele balcanice, în Rusia, în Ucraina… În raport cu maghiarii suntem de vreo trei-patru ori mai numeroşi…
Mă întorc la ideea cu procentul de românitate din „fiertura” maghiară. Câtă vreme trăiesc cu această bănuială, cu această ipoteză sub freză, sentimentele mele faţă de maghiari sunt pozitive, neaşteptat de pozitive dacă le raportez la contenciosul româno-maghiar, pe care îl cunosc destul de bine. Dacă mi se va demonstra că greşesc, cred că voi găsi alte temeiuri ca să-i preţuiesc pe maghiari. Între maghiari şi secui, recunosc, am aproape o slăbiciune pentru secui. Oricum, cred într-o internaţională a naţionaliştilor. Acolo ne este locul! La acest nivel, sigur ne vom împăca de minune! Îi admir pe maghiari pentru câteva din prevederile introduse recent în Constituţia Ungariei, fără să le pese de şuşotelile de la UE. La fel a procedat şi Brătianu în 1919, n-a ţinut cont de sfaturile şi protestele de la Paris sau Londra şi a trimis Armata Română să-i alunge pe bolşevici din Ungaria. Acum este rândul Budapestei să ne ofere un model. Le mulţumesc.
A consemnat Petre Burlacu.
