Un celebru roman distopic[1] apărut în al doilea an al „războiului rece” prezintă scenariul istoric fictiv a trei superputeri continentale guvernate de tot atâtea sisteme politice totalitare: Oceania, Estasia și Eurasia. Aceasta din urmă, supus unui regim neo-bolșevic, cuprinde spațiul teritorial mare care se întinde din Europa de Vest și Marea Mediterană până în strâmtoarea Bering. Aceasta este imaginea Eurasiei modelată de un informator aflat în serviciul Departamentului de Cercetare Informațională (IRD) al Ministerului Britanic de Externe, un „polițist colonial”[2] împrumutat literaturii, care s-a inspirat flagrant din schemele propagandei antinaziste și antisovietice[3].
În realitate, numele Eurasia circula de ceva vreme în domeniul științific: folosit de geologul austriac Eduard Suess (1831-1914) în lucrarea Das Antlitz der Erde[4], a fost inventat de matematicianul și geograful german Carl. Gustav Reuschle (1812-1875) într-un Handbuch der Geographie[5] pentru a indica continentul care unește Asia și Europa într-un mod de nedespărțit. De fapt, termenul continent (din latinescul continēre, „a ține împreună, a ține unit”) indică în mod corespunzător o masă compactă de pământ ce apare înconjurat de ape oceanice și maritime, deci nu poate desemna nici Europa, nici Asia, ci doar complexul continental față de care Europa și Asia sunt părțile constitutive. Dacă totuși, ignorând criteriul geografic pe care se bazează noțiunea de continent, am vrea să trasăm o linie convențională între Europa și Asia, am fi nevoiți să luăm ca linie de demarcație Uralii, un lanț muntos care nici măcar nu ajunge la 2.000 de metri înălțime (cel mai înalt vârf, Narodnaja, atinge 1.895 de metri deasupra nivelului mării). Va fi apoi necesar să se continue această linie de despărțire de-a lungul râului Ural și de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Caspice; dar aici încep problemele și divergențele, deoarece după unii granița dintre cele două presupuse continente european și asiatic este constituită de bazinul hidrografic caucazian, după alții de depresiunea Kuma-Manîci la nordul Caucazului.
Toate acestea nu fac decât să evidențieze caracterul unitar al realității geografice din care fac parte Asia și Europa. Grecii trebuie să fi crezut deja că acest caracter unitar nu privea exclusiv geografia fizică, deoarece între secolele VIII-VII î.Hr. Teogonia lui Hesiod menționa Europa și Asia ca două surori, fiice ale lui Ocean și Thetys, aparținând „sfintei neamuri de fiice [θυγατέρων ἱερὸν γένος] care pe pământ / cresc pe oameni la tinerețe, împreună cu Apollo / și cu râurile: această soartă o au de la Zeus”[6]; și chiar Eschil, care luptase și împotriva perșilor la Maraton (și probabil și la Salamina), vorbea despre Grecia și Persia – reprezentative pentru Europa și Asia – ca fiind „două surori de sânge din același neam [ϰασιγνήτα γένους ταὐτοῦ]”[7].
Dar să trecem la vremuri mai recente. Orientalistul, exploratorul și istoricul religiilor Giuseppe Tucci (1894-1984), care a condus mai multe expediții arheologice în Tibet, India, Afganistan și Iran și în 1933 a fondat împreună cu Giovanni Gentile Institutul Italian pentru Orientul Mijlociu și Îndepărtat, puțin înainte de moartea sa, a insistat asupra necesității unui concept care să nu mai considere Asia și Europa opusă una celeilalte, ci să le privească ca două realități complementare și inseparabile. De fapt, el s-a referit la un fel de unitate culturală eurasiatică în ultima sa intervenție publică, un interviu apărut la 20 octombrie 1983 în ziarul „Stampa”din Torino. „Eu – a declarat savantul cu acea ocazie – nu vorbesc niciodată despre Europa și Asia, ci despre Eurasia. Nu există niciun eveniment care să aibă loc în China sau India care să nu ne afecteze, sau invers, și așa a fost întotdeauna”. Afirmațiile de acest fel nu sunt neobișnuite în opera lui Tucci. În 1977 el denunţase ca gravă eroarea care se face atunci când Asia şi Europa sunt considerate două continente distincte între ele, întrucât, în opinia sa, „trebuie să vorbim de un singur continent, cel eurasiatic: atât de unite în părţile sale, încât nu a existat un eveniment semnificativ într-unul care să nu fi fost reflectat în celălalt” [8]. Chiar înainte de asta, în 1971, comemorându-l pe Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Persan, în Capitoliu, Tucci spusese că „Asia și Europa sunt un singur întreg, unite de migrațiile popoarelor, evenimentele cuceririlor, aventurile comerțului, în o complicitate istorică pe care doar cei neexperimentați sau needucați, care cred că întreaga lume se termină în Europa, persistă s-o ignore” [9].
Un alt mare savant din secolul al XX-lea, istoricul religiilor Mircea Eliade (1907-1986), a documentat în toată producția sa științifică ceea ce el însuși a definit ca „unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci a întregului ecumene care se întinde din Portugalia până în China și din Scandinavia până în Ceylan” [10]. La apogeul „războiului rece”, când locuia ca exilat în Franța, de acea parte a „Cortinei de Fier” care îl despărțea de țara de origine, Eliade a refuzat să conceapă Europa în termenii restrânși pe care apărătorii așa-numitei „civilizații occidentale” ar fi dorit să-i impună. De altfel, el a respins sarcastic concepția occidentalistă, scriind textual: „Există încă occidentali cinstiți pentru care Europa se termină pe Rin sau cel mult la Viena. Geografia lor este în esență sentimentală: au ajuns la Viena în luna de miere. Mai departe, există o lume străină, poate fascinantă, dar incertă: acești puriști ar fi tentați să descopere, sub pielea rusului, acel celebru tătar despre care au auzit la școală; cât despre Balcani, cu ei începe acel ocean etnic confuz de nativi care se extinde până în Malaezia” [11]. Din studiul său asupra etnografiei românești, care este inserată într-un context uriaș care depășește în mare măsură Carpații și cursul Dunării, Eliade a derivat convingerea că sud-estul Europei constituie „adevărata piatră de temelie a legăturilor stratificate dintre Europa mediteraneană și Orientul îndepărtat” [12]. De altfel, în moștenirea folclorică românească luxuriantă, Eliade a identificat diverse elemente care se referă la teme mitice și rituale prezente în diverse locuri de pe continentul eurasiatic. De exemplu, supunând una dintre cele mai cunoscute balade populare românești, cea a meșterului Manole, unei analize comparative, savantul a adus în lumină o serie întreagă de analogii care se împletesc într-o zonă cuprinsă între Anglia și Japonia. De altfel, el a remarcat că tema sacrificiului uman necesar pentru a finaliza o construcție nu este atestată doar în Europa („în Scandinavia și printre finlandezi și estonieni, printre ruși și ucraineni, printre germani, în Franța, în Anglia, în Spania”[13]), zona sa de difuzare include și China, Siam, Japonia și Punjab. În sfârșit, Eliade a arătat că diverse fenomene investigate în studiile sale, precum alchimia sau șamanismul, se găsesc răspândite pe o vastă arie a continentului eurasiatic, uneori până în regiunile periferice extreme ale acestuia.
Pe lângă Tucci și Eliade, putem să amintim și un alt savant, Franz Altheim (1998-1986), care a plasat gravurile din Val Camonica în ceea ce el a numit „lumea eurasiatică a cavalerismului”[14] și, având în vedere procesele istorice care au marcat trecerea de la epoca antică la cea medievală, ne-a invitat să privim dincolo de granițele Imperiului Roman. Reamintind în mod expres perspectiva istoriografică a lui Polybius, care îmbrățișează ecumenul unificat politic de Roma – „tot spațiul dintre Stâlpii lui Hercule și porțile Indiei sau stepele Asiei Centrale”[15] –, Altheim a indicat istoriografiei necesitatea de a ţine cont de unitatea substanţială a continentului eurasiatic. El a acordat o atenție deosebită Völkerwanderung-ului hunilor, protagoniști ai unei călătorii trans-eurasiatice care de pe malul lacului Baikal, la nord de Mongolia, i-a dus pe Câmpiile Catalaunice, în nordul Franței. Dacă în Asia hunii au influențat de secole soarta Imperiului de Mijloc, în Europa – subliniază Altheim – au deschis calea pentru invaziile și așezarea unei serii întregi de popoare asemănătoare: avari, bulgari, khazari, cumani, pecenegi, maghiari, care – scrie cărturarul în cartea sa despre Attila și hunii – „se termină cu înaintarea mongolilor”[16]. Altheim și-a combinat interesul pentru figura lui Attila, liderul de origine central-asiatică care a întemeiat un imperiu în Europa, cu cel al lui Alexandru cel Mare, care a adus civilizația greacă în Indus, Syr-Darya, Aswan și Golful Aden, inaugurând o nouă fază în istoria Eurasiei.
Eurasianiştii anilor 1920
Ideea Eurasiei care reiese din opera unor savanți precum Giuseppe Tucci, Mircea Eliade și Franz Altheim[17] este foarte diferită de cea pe care o inspiră așa-numitul eurasism sau eurasianism „clasic”[18], care se caracterizează printr-o aversiune radicală față de cultura europeană, identificată drept „romano-germanică”[19].
Eurasianismul „clasic”[20] este reprezentat de un grup de intelectuali ruși care au emigrat după înfrângerea armatelor albe și au fost activi în anii 1920, dintre care trebuie să-l menționăm pe cel mai eminent: prințul Nikolai S. Trubețkoi (1890 -1938), celebru în domeniul lingvistic pentru că a dezvoltat, împreună cu ceilalți savanți ai Cercului de la Praga, așa-numita „nouă fonologie”[21], istoricul Georgy V. Vernadski (1887-1973), geograful și economistul Piotr N. Savitsky (1895-1965), muzicologul Piotr P. Suvčinsky (1892-1985) și teologul Georgy V. Florovsky (1893-1973). În ceea ce este considerat „manifestul” mișcării, adică în colecția de eseuri intitulată Ischod k Vostoku [„Ieșirea spre Est”] și publicată la Sofia în 1921 de o editură ruso-bulgară[22], eurasianiștii „clasici” au exprimat ideea fundamentală conform căreia popoarele Rusiei și regiunile adiacente acesteia din Europa și Asia formează o unitate naturală, deoarece sunt legate între ele prin afinități istorice și culturale. Întemeiată nu numai pe moștenirea bizantină, ci și pe cucerirea mongolă și, prin urmare, identificabilă ca „eurasiatică”, potrivit autorilor lui Ischod k Vostoku, identitatea culturală rusă fusese negată atât de reformele lui Petru cel Mare și de clasa politică e a guvernat apoi Rusia, cât și de curentul slavofil, pe care l-au acuzat că vrea să imite Europa. În ceea ce privește Revoluția bolșevică, deși au evaluat-o negativ, „eurasiaticii” de la Sofia și-au propus totuși să studieze sensul ei în contextul istoriei ruse; Savitsky, în special, a văzut în Revoluția din octombrie o dezvoltare a revoluției burgheze din secolul XIX, dar, pe de altă parte, a observat că aceasta a mutat axa istoriei universale spre Est.
Într-un eseu din 1925, intitulat Nasledie Čingis Chana [„Moștenirea lui Genghis Khan”] Trubețkoi a intenționat să evidențieze relația strânsă existentă între cultura rusă autentică și elementul turco-mongol, făcând referire la un eveniment istoric specific: unificarea eurasiatică făcută de către Genghis Khan și urmașii săi. „Eurasia – scria Trubețkoi – constituie un tot unitar atât din punct de vedere geografic, cât și antropologic. (…) Prin urmare, prin însăși natura sa, este destinată istoric să constituie o singură entitate statală. Încă de la început, unificarea Eurasiei s-a dovedit inevitabilă din punct de vedere istoric, iar geografia însăși a indicat mijloacele de realizare a acesteia”[23].
Este evident că prin numele Eurasiei Trubețkoi și al celorlalți „eurasiaști” din anii 1920 nu înțelegeau, așa cum ar fi cerut conținutul semantic al termenului, marele continent dintre Atlantic și Pacific și dintre Oceanul Arctic și Indiean, ci se refereau la un spațiu mare intermediar între Europa și Asia, distinct atât de Europa, cât și de Asia. Pentru ei, Asia era ansamblul regiunilor periferice estice, sud-estice și sudice ale marelui continent: Japonia, China, Indochina, India, Iran și toată Asia Mică. În ceea ce privește Europa, aceasta a coincis cu „lumea romano-germanică”, reducându-se substanțial la Europa de Vest și Centrală, în timp ce ceea ce se numește de obicei „Europa de Est”, până la Urali, era pentru ei o parte a Eurasiei. Pe de altă parte, au considerat că împărțirea Rusiei într-o parte europeană și o parte asiatică este greșită și înșelătoare. În eseul intitulat Povorot k Vostoku [„Întoarce-te spre Est”] Pyotr Savitsky este explicit: „Rusia nu este doar Occidentul, ci și Orientul, nu numai Europa, ci și Asia; într-adevăr, nu este Europa, ci Eurasia”[24]. În esență, pentru autorii „manifestului” din 1921, Eurasia era identificată cu Imperiul Rus, mai mult sau mai puțin același spațiu mare delimitat istoric de granițele Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.
Într-o oarecare măsură, istoricul, etnologul și antropologul Lev N. Gumilev (1912-1992)[25] este legat de „eurasianiștii” anilor 1920, căci cu lucrările sale [26] a reevaluat contribuția popoarelor turc, mongol și tătar la nașterea Rusiei, recunoscând caracterul multietnic al acesteia din urmă și multiplicitatea rădăcinilor culturale. Gumilev identifică, de asemenea, Eurasia cu zona geografică a Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice. Împărțită de la nord la sud în patru benzi orizontale caracterizate respectiv de tundră fără vegetație, taiga forestieră, stepă și în final deșert, această zonă geografică se află între două benzi climatice, care pe de o parte o separă de clima europeană mai blândă și, pe de altă parte, de clima musonică tipică zonelor periferice ale Asiei. O astfel de conformație, potrivit lui Gumilev, a dus la formarea unei civilizații autonome puternic distinctă de celelalte care o înconjoară.
Neoeurasianismul
Dintr-o reelaborare a așa-zisului eurasianism „clasic”, îmbogățit de contribuțiile geopoliticii și elemente ale gândirii tradiționaliste (René Guénon, Julius Evola etc.), s-a născut în Rusia, la sfârșit, așa-zisul „neoeurasianism” al anilor 1980. Principalul său teoretician și exponent este Aleksandr G. Dughin (1962-), fondator al Mișcării Internaționale Eurasianiste (Meždunarodnoe Evrazijskoe Dviženie) și, de-a lungul anilor, colaborator sau susținător al unor diferite subiecte politice: mai întâi al Partidului Comunist al lui Ghenadij Zjuganov, apoi al Partidului Național Bolșevic al lui Eduard Limonov, apoi al Partidului Liberal Democrat al lui Vladimir Jirinovski și în cele din urmă al partidului Rusia Unită al lui Vladimir Putin.
Viziunea lui Dughin se deosebește de eurasianismul „clasic”, deoarece înlocuiește incompatibilitatea Rusiei cu Europa „romano-germanică” (cel puțin în prima fază a gândirii sale) cu antiteza radicală dintre interesele continentale ale întregii mase eurasiatice și Occidentul hegemonizat de Statele Unite. Europa, lumea musulmană, China și Japonia nu mai sunt considerate adversari ireductibili în jurul Rusiei, ci mai degrabă potențiali aliați ai acesteia, în numele opoziției de inspirație schmittiană dintre puterile terestre și maritime.
Eurasia, care de la Trubețkoi până la Gumilev fusese identificată cu aria corespunzând mai întâi Rusiei imperiale și apoi Uniunii Sovietice, nu are un profil univoc și definit în neo-eurasianismul dughinian. Uneori, de fapt, Dughin numește întregul continent Eurasia; alteori afirmă că „nici ideea eurasiatică și nici Eurasia ca concept nu corespund strict limitelor geografice ale continentului eurasiatic”[27]; alteori el consideră Eurasia și Europa ca două civilizații distincte una de cealaltă[28].
În perspectiva geopolitică a lui Dughin, pe care el însuși a expus-o pe larg în primul număr al „Eurasiei”[29], continentul antic, adică masa terestră a emisferei estice, este împărțit în trei „centuri verticale” mari, extinzându-se de la nord la sud, fiecare fiind formată din mai multe „spații mari”. Prima dintre aceste „centuri” este Eurafrica, formată din Europa, marele spațiu arab și Africa trans-sahariană. Al doilea „brâu” este zona ruso-centrală, alcătuită din trei spații mari care se suprapun uneori; primul dintre ele este Federația Rusă cu fostele republici sovietice din Asia Centrală, al doilea este spațiul mare al islamului continental (Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan), al treilea spațiu mare este India. În cele din urmă, a treia „centură verticală” este zona Pacificului, un condominiu format din două spații mari (China și Japonia) care include și Indonezia, Malaezia, Filipine și Australia.
Această subdiviziune constituie o renaștere a panideilor-ului lui Karl Haushofer (1869-1946), care teoretizase o emisferă estică împărțită geopolitic într-un spațiu euro-african, un spațiu panrusesc extins până în Oceanul Indian, dar fără o ieșire în Pacific și, în sfârșit, un spațiu din Orientul Îndepărtat care include Japonia, China, Asia de Sud-Est și Indonezia[30]. Dugin a făcut unele modificări în schema haushoferiană, cerute de situația internațională de astăzi, atribuind Orientul Apropiat și Siberia până la Vladivostok celei de-a doua centuri (zona ruso-centrală).
Perspectiva geopolitică „verticală” teoretizată de Dughin a fost subiectul, în paginile „Eurasiei”, al observațiilor critice ale lui Carlo Terracciano (1948-2005)[31]. Eurasia, observă Terracciano, „este un continent „orizontal”, spre deosebire de America, care este un continent „vertical”[32]; într-adevăr, întreaga masă continentală a emisferei noastre, emisfera estică a globului terestru, este formată din unităţi omogene dispuse orizontal. Traducând această viziune geografică în termeni geopolitici, Terracciano a avut în vedere „integrarea marii câmpii nord-asiatice de la Canalul Mânecii până la strâmtoarea Bering”[33]. Această primă bandă orizontală este flancată, în benzi orizontale ulterioare, de celelalte unități geopolitice ale Eurasiei și Africii: marele spațiu arab din Africa de Nord și Orientul Apropiat, marele spațiu transsaharian, marele spațiu islamic dintre Caucaz și Indus etc. Într-o asemenea perspectivă, este firesc ca Europa să se integreze într-o sferă de cooperare economică, politică și militară cu Rusia, altfel, scrie Terracciano, Europa va fi folosită de americani „ca un pistol îndreptat spre Moscova”[34]. La rândul ei, Rusia nu se poate lipsi de Europa, are nevoie de ea. Din punct de vedere rus, „singura securitate pentru secolele care vor urma nu poate fi reprezentată decât de controlul sub orice formă al coastelor masei nordice eurasiatice, acele coaste care au vedere la cele două mari oceane mondiale, Atlanticul și Pacificul” [35]. Necesitatea integrării geopolitice a Europei și Rusiei impune atât europenilor, cât și rușilor să revizuiască definitiv anumite contraste, pornind de la contrastul „rasial” dintre euro-germani și slavi”[36]. Dar rușii trebuie să elimine și reziduurile acelei eurofobii care, născută din nevoia corectă de a-și reevalua componenta turco-tătară, i-a determinat uneori să opună radical Rusia Europei germanice și latine. Așadar, „dacă mai putem și trebuie să vorbim despre Apus și Est, linia de despărțire trebuie plasată între cele două emisfere, între cele două mase continentale despărțite de marile oceane”[37], astfel încât adevăratul Apus, pământul apusului, se va dovedi a fi America, în timp ce Orientul, pământul luminii, va coincide cu continentul antic.
Conform perspectivei geopolitice care a caracterizat gândirea lui Dughin până în 2016, Eurasia – întregul continent eurasiatic – este obiectul agresiunii Statelor Unite ale Americii, care este împinsă să cucerească Heartlandul și, astfel, puterea mondială, prin natura lor însăși talassocratică (și nu doar prin orientarea ideologică a unei părți a clasei lor politice). Dar la momentul campaniei electorale a lui Donald Trump și a alegerii acestuia la președinția Statelor Unite, gândirea lui Dughin a suferit o schimbare radicală: adoptând un criteriu mai mult ideologic decât geopolitic și indicând „principalului inamic” nu atât în puterea americană, ci în fracțiunea liberală și globalistă, Dugin salută alegerea lui Trump cu entuziasm fierbinte și scrie textual: „Pentru mine este evident că victoria lui Trump a marcat prăbușirea paradigmei politice globale și, simultan, începutul unui nou ciclu istoric (… ) În epoca lui Trump, antiamericanismul este sinonim cu globalizarea (…) Cu alte cuvinte, în contextul politic actual, antiamericanismul devine parte integrantă a retoricii acelei élite liberale însăși pentru care apariția lui Trump a fost o lovitură adevărată. Pentru oponenții lui Trump, 20 ianuarie 2017 a fost „sfârșitul istoriei”, în timp ce pentru noi a reprezentat o poartă către noi oportunități și opțiuni”[38]. Trei ani mai târziu, pe 3 ianuarie 2020, în aceeași zi în care Trump susține cu mândrie asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani, Dughin îi urează textual – într-un mesaj publicat pe Facebook – încă patru ani de președinție: „Four more years” . În 2021, Dughin își reiterează poziția pro-trumpistă într-un Manifest al Marii Treziri[39], în care afirmă că Marea Trezire „vine din Statele Unite, din această civilizație în care amurgul liberalismului este mai intens decât în altă parte”[40]. ], nereușind să recunoască „rolul important jucat în acest proces de agit-propul american conservator Steve Bannon”[41]. Concluzia este că „lupta noastră nu mai este împotriva Americii. America pe care o știam nu mai există. Diviziunea societății americane este, de acum, ireversibilă. Ne aflăm în aceeași situație peste tot, în Statele Unite și în străinătate. Aceeași bătălie se dă la scară globală”[42].
„Imperiul European este, prin postulat, eurasiatic”
În perspectiva „orizontală” a lui Carlo Terracciano, este evidentă influența gândirii lui Jean Thiriart (1922-1992), care a ajuns să teoretizeze, după o lungă elaborare, fuziunea politică a Europei cu Rusia într-o singură republică imperială. În 1964, într-o Europă împărțită între două blocuri, Thiriart a publicat o carte în principalele limbi europene intitulată Un empire de 400 millions d’hommes: l’Europe, în care afirma necesitatea istorică de a construi o Europă unitară, independentă. atât din Washington cât şi din Moscova. „În contextul unei geopolitici și al unei civilizații comune – scria el – Europa unitară și comunitară se întinde de la Brest până la București. (…) Față de cei 414 milioane de europeni se află cei 180 de milioane de locuitori ai SUA și cei 210 milioane de locuitori ai URSS”[43].
Concepută ca o a treia forță suverană și armată, „imperiul celor 400 de milioane de oameni” prezis de Thiriart ar fi trebuit să stabilească o relație de conviețuire cu URSS bazată pe condiții precise: „Coexistența pașnică cu URSS nu va fi posibilă decât dacă după ce toate provinciile nostre din est și-au recâștigat independența. Apropierea pașnică de URSS va începe în ziua în care aceasta se va retrage în interiorul granițelor anului 1938. Dar nu înainte: orice formă de conviețuire care ar putea implica împărțirea Europei nu este altceva decât o fraudă”[44]. Potrivit lui Thiriart, coexistența pașnică între Europa unitară și URSS și-ar fi avut dezvoltarea logică într-o „axă Brest-Vladivostok. (…) Dacă URSS vrea să păstreze Siberia, trebuie să facă pace cu Europa, cu Europa de la Brest până la București, repet. URSS nu are și va avea din ce în ce mai puțin puterea de a păstra Varșovia și Budapesta, pe de o parte, și Chita și Khabarovsk, pe de altă parte. Va trebui să aleagă, sau riscă să piardă totul. (…) Oțelul produs în Ruhr ar putea foarte bine să fie folosit pentru apărarea Vladivostokului”[45]. Axa Brest-Vladivostok teoretizată la acea vreme de Thiriart părea să aibă mai mult sensul unui acord care vizează definirea zonelor respective de influență ale Europei unite și ale URSS, întrucât „în prima jumătate a anilor ’60 Thiriart a raționat încă în termenii unei geopolitici „verticale”, care îl făcea să gândească după o logică mai mult „eur-africană” decât „eurasiatică”, adică să contureze o extindere a Europei de la Nord la Sud și nu de la Est la Vest”[46] .
Scenariul schițat în 1964 a fost dezvoltat de Thiriart în anii următori, pentru ca în 1982 să-l definească în felul următor: „Nu mai trebuie să gândim sau să speculăm în termeni de conflict între URSS și noi, ci în termeni de apropierea si apoi unificare . (…) trebuie să ajutăm URSS să devină parte în marea dimensiune continentală. Aceasta va tripla populația sovietică, care chiar prin acest fapt nu va mai fi o putere cu un „caracter rus” dominant. (…) Fizica istoriei va fi cea care va forța URSS să caute țărmuri sigure: Reykjavik, Dublin, Cadiz, Casablanca. Dincolo de aceste limite URSS nu va fi niciodată în pace și va trebui să trăiască într-o tensiune militară neîncetată. Și scumpă”[47]. Până aici viziunea geopolitică a lui Thiriart devenise declarat eurasianistă: „Imperiul euro-sovietic – scria el în 1987 – face parte din dimensiunea eurasiatică”[48]. Acest concept a fost reiterat de el în lungul discurs pe care l-a ținut la Moscova cu trei luni înainte de moartea sa: „Imperiul European – spunea el cu acea ocazie – este, prin postulat, eurasiatic”[49].
Ideea unui „Imperiu euro-sovietic” a fost expusă de Thiriart într-o carte scrisă în 1984 și publicată postum într-o ediție italiană. În 1984, scria autorul, „istoria le oferă sovieticilor moștenirea, rolul, destinul care pentru o scurtă clipă fusese atribuit celui de-al treilea Reich: URSS este principala putere continentală din Europa, este „heartland”-ul geopoliticienilor. Discursul meu actual se adresează conducătorilor militari ai acestui magnific instrument care este armata sovietică, instrument căruia îi lipsește o mare cauză”[50]. Pornind de la observația că în mozaicul european format din țările satelit ale SUA sau URSS singurul stat cu adevărat independent, suveran și puternic militar era cel sovietic, Thiriart a atribuit URSS un rol similar celui jucat de Regatul Sardinia în proces de unificare a Italiei sau de Regatul Prusiei în lumea germană; sau, ca să citez o altă paralelă istorică propusă de însuși Thiriart, din Regatul Macedoniei în Grecia în secolul al IV-lea î.Hr.: „Situația Greciei în 350 î.Hr., spulberată în orașe-state rivale și împărțită între cele două puteri ale vremii, Persia și Macedonia, prezintă o analogie clară cu situația actualei Europe occidentale, împărțită în state teritoriale mici și slabe (Italia, Franța, Anglia, Germania Federală) supuse celor două superputeri”[51]. Prin urmare, așa cum a existat un partid pro-macedonean la Atena, ar fi fost potrivit să se creeze un partid revoluționar în Europa de Vest care să colaboreze cu Uniunea Sovietică; care, pe lângă faptul că s-a eliberat de cătușele ideologice ale dogmatismului marxist incapacitant, ar fi trebuit să evite orice tentație de a instaura o hegemonie rusă asupra Europei, altfel întreprinderea sa ar fi eșuat inevitabil, la fel cum încercarea lui Napoleon de a stabili o hegemonie franceză pe continent a eșuat. „Nu este vorba – a precizat Thiriart – de a prefera un protectorat rusesc în locul unui protectorat american. Nu. Este vorba despre a-i face pe sovietici, care probabil nu sunt conștienți de asta, să descopere rolul pe care l-ar putea juca: să se extindă identificându-se cu toată Europa. La fel cum Prusia, pe măsură ce a crescut, a devenit Imperiul German. URSS este ultima putere europeană independentă cu o forță militară semnificativă. Îi lipsește inteligența istorică”[52].
Tabla de șah eurasiatică
Tabla de șah eurasiatică (The Eurasian Chessboard) este titlul celui de-al doilea capitol al unei cărți scrise în 1997 de Zbigniew Brzezinski (1928-2017)[53], care din 1977 până în 1981, în timpul președinției lui Jimmy Carter, a fost consilier pentru securitatea națională. Bazându-se pe tezele lui Sir Halford Mackinder (1861-1947), a cărui celebră formulă nu omite să o citeze[54], Brzezinski explică cercurilor imperialismului nord-american necesitatea adoptării unei „geostrategii pentru Eurasia”[55], crezând că este esențial ca Statele Unite, dacă vor să domine lumea, să-și exercite controlul asupra continentului eurasiatic. „Pentru America – scrie el – Eurasia este principala pradă geopolitică. Timp de o jumătate de mileniu afacerile mondiale au fost dominate de puterile eurasiatice (…) Acum o putere non-eurasiatică predomină în Eurasia, iar primatul global al Americii depinde direct de durata și eficacitatea preponderenței sale pe continentul eurasiatic”[56]. Brzezinski atrage atenția asupra unui fapt: „Eurasia este cel mai mare continent de pe glob și este geopolitic axial”[57], astfel încât o putere care ar fi capabilă să o domine ar controla două din cele trei cele mai avansate regiuni ale lumii și mi economic cele mai productive. Pe de altă parte, „o simplă privire asupra hărții geografice mai arată că controlul Eurasiei ar implica aproape automat subordonarea Africii, făcând emisfera vestică și Oceania periferice geopolitic față de continentul central al lumii”[58]. În plus, „Eurasia găzduiește și majoritatea statelor asertive și dinamice din punct de vedere politic. După Statele Unite, cele mai mari șase economii și șase mari cumpărători de arme se află în Eurasia. Cele mai populate două țări care aspiră la hegemonie regională și influență globală sunt eurasiatice. Toți potențialii adversari politici și/sau economici ai primatului american sunt eurasiatici. În total, puterea Eurasiei o umbrește în mare măsură pe cea a Americii. Din fericire pentru America, Eurasia este prea mare pentru a fi unită politic. Eurasia este așadar tabla de șah pe care continuă să se desfășoare lupta pentru primatul global”[59].
Pentru a da o idee despre „această tablă de șah enormă eurasiatică cu o formă ciudată care se întinde de la Lisabona până la Vladivostok”[60], pe care se joacă „marele joc”, Brzezinski inserează o hartă geografică a continentului împărțită în patru spații mari, numite de el, respectiv, Middle Space (corespunzând aproximativ Federației Ruse și teritoriilor adiacente din Asia Centrală), West (Europa), South (Orientul Apropiat și Mijlociu), East (Orientul Îndepărtat și Asia de Sud-Est). „Dacă Middle Space – scrie Brzezinski – poate fi târât din ce în ce mai mult în orbita expansivă a Occidentului (unde America este preponderentă), dacă regiunea de sud nu este supusă dominației unui singur jucător și dacă Extremul Orient este neunificată în așa fel încât să provoace expulzarea Americii din bazele pe care le menține în afara teritoriului său, atunci se poate spune că America prevalează. Dar dacă Middle Space respinge Occidentul, devine o singură entitate asertivă și câștigă controlul asupra Sudului sau stabilește o alianță cu principalul jucător estic [China, ed.], atunci primatul Americii în Eurasia se reduce semnificativ. La fel s-ar întâmpla dacă cei doi mari jucători din Orientul Îndepărtat [China și Japonia, n.red.] s-ar uni într-un fel”[61].
„Geostrategia pentru Eurasia” dezvoltată de Brzezinski identifică Europa drept principalul vehicul la dispoziția Statelor Unite pentru proiecția ulterioară a puterii lor pe continentul eurasiatic. Conform definiției brutal de realiste folosite de fostul consilier al lui Carter, Europa este „capul de pod geopolitic fundamental al Americii pe continentul eurasiatic”[62]; în plus, este un „cap de pont democratic”[63], întrucât „aceleași valori”[64] care au fost exportate din America în Europa în 1945 și 1989 au făcut din aceasta din urmă „aliatul firesc [sic!] al Americii”[65] . Prin urmare, asigură Brzezinski, extinderea Uniunii Europene, irelevantă din punct de vedere politic și supusă militar SUA, nu trebuie să trezească îngrijorări excesive la Casa Albă, dimpotrivă: „O Europă mai largă va extinde raza de influență americană (… ) fără a crea în același timp o Europă integrată politic, care să poată provoca imediat Statele Unite în alte părți în chestiuni geopolitice de mare importanță pentru America, în special în Orientul Mijlociu”[66].
În ceea ce privește rolul geopolitic al Rusiei, marea țară aflată în centrul masei continentale eurasiatice, Brzezinski relatează posibilitățile care erau luate în considerare de analiști la sfârșitul anilor 1990. Dintre toate teoriile formulate la acea vreme, cea care s-a adeverit practic este aceea conform căreia Rusia, mai devreme sau mai târziu, ar constitui o alianță eurasiatică împreună cu Iranul și China: „cea mai militantă putere islamică din lume și cea mai cea mai populată și puternică putere asiatică”[67].
NOTE
[1] George Orwell, Nineteen Eighty-Four, Secker & Warburg, London 1949.
[2] Roderigo Di Castiglia (pseudonimul lui Palmiro Togliatti), Hanno perduto la speranza, “Rinascita”, anno VI, n° 11-12, novembre-dicembre 1950.
[3] Giulio Meotti, Ecco perché ho scritto 1984, “Il Foglio” (versiune digitală), 26 agosto 2013.
[4] Eduard Suess, Das Antlitz der Erde, 3 voll., F. Tempsky, Prag-Wien-Leipzig 1885-1909.
[5] Carl Gustav Reuschle, Handbuch der Geographie oder Neueste Erdbeschreibung mit besonderer Rücksicht auf Statistik, Topographie und Geschichte, Schweizerbart, Stuttgart 1859.
[6] Hesiod, Teogonia, 346-348.
[7] Eschil, Persanii, 185-186.
[8] Raniero Gnoli, Ricordo di Giuseppe Tucci, ISIAO, Roma 1985, p. 9.
[9] Giuseppe Tucci, Ciro il Grande. Discorso commemorativo tenuto in Campidoglio il 25 maggio 1971, ISIAO, Roma 1971, p. 14.
[10] Mircea Eliade, L’épreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris 1978, p. 70.
[11] Mircea Eliade, L’Europe et les rideaux, “Comprendre”, 3, 1951, p. 115.
[12] Roberto Scagno, Mircea Eliade: un Ulisse romeno tra Oriente e Occidente, in: AA. VV., Confronto con Mircea Eliade, Jaca Book, Milano 1998, p. 21.
[13] Mircea Eliade, Struttura e funzione dei miti, in Spezzare il tetto della casa, Jaca Book, Milano 1988, pp. 74-75.
[14] Franz Altheim, Storia della religione romana, Settimo Sigillo, Roma 1996, p. 30.
[15] Franz Altheim, Attila et les Huns, Payot, Paris 1952, p. 5.
[16] Franz Altheim, Attila et les Huns, cit., p. 225.
[17] Se pot adăuga și alte cazuri exemplare: cfr. C. Mutti, Esploratori del Continente. L’unità dell’Eurasia nello specchio della filosofia, dell’orientalistica e della storia delle religioni, Effepi, Genova 2011.
[18] Eurasism sau eurasiatism? Eurasist sau eurasiatist? Este adevărat că expresiile „eurasism și eurasist [au] intrat acum în uz comun” (Aldo Ferrari, La Foresta e la Steppa. The myth of Eurasia in Russian culture, Libri Scheiwiller, Milano 2003, p. 197, n. 89). ). Totuși, pe baza unui criteriu analogic, consider de preferat formele eurasiatism și eurasiatist, întrucât termeni similari, precum de exemplu europenism, africanism, americanism etc., precum și adjectivele corespunzătoare, se formează prin adăugarea sufixului -ism. , -ist la tema adjectivală, nu la tema nominală. Altfel am avea un europist, un africhist, un americhist.
[19] “Cultura europeană (…) este rezultatul istoriei unui anumit grup etnic. Triburile germanice și celtice, suferind influența culturii romane în diferite grade și amestecându-se puternic între ele, au creat un mod de viață comun specific din elementele culturii lor naționale și ale culturii romane. În virtutea condițiilor etnografice și geografice comune, au trăit o viață comună mult timp și în obiceiurile și istoria lor, datorită relațiilor reciproce continue, elementele comune au fost atât de relevante încât sentimentul unității romano-germane a fost inconștient mereu prezent în ele” (Nikolaj Trubețkoi, L’Europa e l’umanità, Einaudi, Torino 1982, p. 12).
[20] Pentru o privire de ansamblu asupra gândirii eurasianiste „clasice”, pe lângă studiul menționat mai sus al lui Aldo Ferrari, La Foresta e la Steppa, vezi Otto Böss, La dottrina eurasiatica. Contributi per una storia del pensiero russo nel XX secolo, Società Editrice Barbarossa, Cusano Milanino, s.d.
[21] Nicolas S. Troubetzkoy, Principes de Phonologie traduits par J. Cantineau, Paris 1949.
[22] AA. VV., Ischod k Vostoku. Predčuvstrija i sverženija. Utverždenie evrazijcev, Rossijsko-Bolgarskoe izdatel’stvo, Sofija 1921.
[23] Nikolaj Sergeevič Trubeckoj, L’eredità di Gengis Khan, Società Editrice Barbarossa, Milano 2005, p. 24.
[24] Pëtr Savickij, Povorot k Vostoku, in AA. VV., Ischod k Vostoku, cit., pp. 1-13.
[25] Martino Conserva – Vadim Levant, Lev Nikolaevič Gumilëv, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2005; Luigi Zuccaro, La geofilosofia con Lev Gumilëv, Anteo, Cavriago 2022.
[26] în italiană: Lev Gumilëv, Gli Unni. Un impero di nomadi antagonista dell’antica Cina, Einaudi 1972.
[27] Aleksandr Dugin, L’idea eurasiatista, “Eurasia. Rivista di studi geopolitici”, 1/2004, p. 9.
[28] Alain De Benoist – Aleksandr Dugin, Eurasia. Vladimir Putin e la grande politica, Controcorrente, Napoli 2014, p. 100.
[29] Aleksandr Dugin, L’idea eurasiatista, “Eurasia. Rivista di studi geopolitici”, cit., pp. 7-23.
[30] Cfr. Karl Haushofer, Il blocco continentale. Mitteleuropa-Eurasia-Giappone, Anteo, Cavriago 2023.
[31] Claudio Mutti, Carlo Terracciano redattore di Eurasia, “Eurasia. Rivista di studi geopolitici”, 1/2021, pp. 19-24.
[32] Carlo Terracciano, Europa-Russia-Eurasia: una geopolitica “orizzontale”, “Eurasia. Rivista di studi geopolitici”, 2/2005, p. 181.
[33] Carlo Terracciano, Europa-Russia-Eurasia: una geopolitica “orizzontale”, cit., p. 191.
[34] Carlo Terracciano, Europa-Russia-Eurasia: una geopolitica “orizzontale”, cit., p. 184.
[35] Carlo Terracciano, Europa-Russia-Eurasia: una geopolitica “orizzontale”, cit., p. 184.
[36] Carlo Terracciano, Europa-Russia-Eurasia: una geopolitica “orizzontale”, cit., p. 186.
[37] Carlo Terracciano, Europa-Russia-Eurasia: una geopolitica “orizzontale”, cit., p. 190.
[38] “For me it is obvious that Trump’s victory marked the collapse of the global political paradigm, and simultaneously the beginning of a new historical cycle. (…) in the ‘Age of Trump’ anti-Americanism is already synonymous with globalization (…) In other words, anti-Americanism in the current political context is becoming an integral part of the rhetoric of the very same liberal elite for whom the arrival of Trump was a real blow. For the opponents of Trump, January 20 was the ‘end of history’, while for us it represented a window for new opportunities and options” (“Les Amis d’Alain de Benoist”, 28 marzo 2017, alaindebenoist.com). Per un’analisi dell’errore di valutazione commesso da Dugin circa il fenomeno trumpista, cfr. Daniele Perra, La visione strategica di Aleksandr Dugin, “Eurasia. Rivista di studi geopolitici”, 1/2020, pp. 19-26.
[39] Alexandre Douguine, Contre le Great Reset. Le Manifeste du Grand Réveil, Ars Magna, 2021. Ed. it.: Aleksandr Dugin, Contro il Grande Reset. Manifesto del Grande Risveglio, AGA Editrice, Cusano Milanino 2022.
[40] Alexandre Douguine, Contre le Great Reset. Le Manifeste du Grand Réveil, cit., p. 47. Despre destinul reînnoită al temei evanghelice a „Marii Treziri”, cfr. Claudio Mutti, Le sètte dell’Occidente, “Eurasia. Rivista di studi geopolitici”, 2/2021, pp. 9-17.
[41] Alexandre Douguine, Contre le Great Reset. Le Manifeste du Grand Réveil, cit., p. 37. Sul ruolo di Steve Bannon, cfr. Claudio Mutti, Sovranisti a sovranità limitata, in AA. VV., Inganno Bannon, Cinabro Edizioni, Roma 2019, pp. 83-102.
[42] “Our fight is no more against America. America we knew doesn’t exists anymore. The split of American society is henceforth irreversible. We are in same situation everywhere – inside of US and outside. So the same combat on global scale” (Alexander Dugin, Great Awakening: the future starts now, “Katehon”, 9 gennaio 2021, katehon.com).
[43] Jean Thiriart, Un impero di 400 milioni di uomini: l’Europa, Volpe, Roma 1965., pp. 17-18.
[44] Jean Thiriart, Un impero di 400 milioni di uomini: l’Europa, cit., p. 21.
[45] Jean Thiriart, Un impero di 400 milioni di uomini: l’Europa, cit., pp. 26-29.
[46] Lorenzo Disogra, L’Europa come rivoluzione. Pensiero e azione di Jean Thiriart, Prefazione di Franco Cardini, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2020, p. 30.
[47] Jean Thiriart, Entretien accordé à Bernardo Gil Mugurza [rectius: Mugarza] (1982), in: AA. VV., Le prophète de la grande Europe, Jean Thiriart, Ars Magna 2018, p. 349.
[48] Jean Thiriart, La Turquie, la Méditerranée et l’Europe, “Conscience européenne”, n. 18, luglio 1987.
[49] Eseul L’Europe jusqu’à Vladivostok, publicat în traducere rusă în periodicul „Den’” şi publicat în limba franceză în nr. 9 din „Nationalisme et République” din septembrie 1992, a fost reluat în conferința de presă pe care Jean Thiriart a susținut-o la Moscova la 18 august a aceluiași an. Traducerea italiană a apărut în „Eurasia”: prima parte în numărul nr. 4/2013 (p. 177-183), partea a doua în n. 4/2017 (p. 131-145).
[50] Jean Thiriart, L’Impero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2018, p. 204.
[51] Jean Thiriart, L’Impero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, cit., p. 190.
[52] Jean Thiriart, L’Impero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, cit., p. 191.
[53] Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard. American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books, New York 1997. Ed. it.: La grande scacchiera, Longanesi, Milano 1998.
[54] “Who rules East Europe commands the Heartland; Who rules the Heartland commands the World-Island; Who rules the World-Island commands the world” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 38).
[55] “A geostrategy for Eurasia” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 197).
[56] “For America, the chief geopolitical prize is Eurasia. For half a millennium, world affairs were dominated by Eurasian powers (…) Now a non-Eurasian power is preeminent in Eurasia – and America’s global primacy is directly dependent on how long and how effectively its preponderance on the Eurasian continent is sustained” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 30).
[57] “Eurasia is the globe‘s largest continent and is geopolitically axial” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31).
[58] “A mere glance at the map also suggests that control over Eurasia would almost automatically entail Africa’s subordination, rendering the Western Hemisphere and Oceania geopolitically peripheral to the world’s central continent” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31).
[59] “Eurasia is also the location of most of the world’s politically assertive and dynamic states. After the United States, the next six largest economies and the next six biggest spenders on military weaponry are located in Eurasia. The world’s two most populous aspirants to regional hegemony and global influence are Eurasian. All of the potential political and/or economic challengers to American primacy are Eurasian. Cumulatively, Eurasia’s power vastly overshadows America’s. Fortunately for America, Eurasia is too big to be politically one. Eurasia is thus the chessboard on which the struggle for global primacy continues to be played” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31).
[60] “This huge, oddly shaped Eurasian chessboard – extending from Lisbon to Vladivostok” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 35).
[61] “If the middle space can be drawn increasingly into the expanding orbit of the West (where America preponderates), if the southern region is not subjected to domination by a single player, and if the East is not unified in a manner that prompts the expulsion of America from its offshore bases, America can then be said to prevail. But if the middle space rebuffs the West, becomes an assertive single entity, and either gains control over the South or forms an alliance with the major Eastern actor, then America’s primacy in Eurasia shrinks dramatically. The same would be the case if the two major Eastern players [China și Japonia] were somehow to unite” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 35).
[62] “America’s essential geopolitical bridgehead in Eurasian continent” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 59).
[63] “The Democratic Bridgehead” e titlul celui de-al treilea capitol al The Grand Chessboard, cit., p. 57.
[64] “the same values” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 59).
[65] “America’s natural ally” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 57).
[66] “A larger Europe will expand the range of American influence (…) without simultaneously creating a Europe politically so integrated that it could soon challenge the United States on geopolitical matters of high importance to America elsewhere, particularly in the Middle East” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 199).
[67] “the world’s most militant Islamic power, and the world’s most populated and powerful Asian power” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 116).
Traducere Cristi Pantelimon
Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/quale-eurasia/#_ftnref6
