Georges Brassens
Altfel poți fi un prost liniștit, fără să te frămânți pentru tine însuți, dar cu reale șanse să sfârșești de oboseală pe la 180 de ani, perfect sănătos din punct de vedere psihic și cu un zâmbet tâmp imprimat pe figură, mulțumit că ai avut o contribuție deosebită la mersul înainte al lumii noastre moderne. Un prost de calitate medie pe scara prostiei este ușor de găsit în România și aiurea. Cel mai întâlnit exemplar poate fi identificat în fața televizorului, privind concentrat emisiunile tip ”reality show”, în cadrul cărora îi sunt dedicate numeroase reclame care îl pot învăța în mod proactiv cum să meargă pe jos până la următoarea stație de benzină ca să nu piardă punctele de pe card, sau cum să-și ducă prietena la farmacia Catena de ziua ei pentru că e reducere de 10 procente la piramidon. Prostul nostru este siderat de divorțurile din lumea mondenă, trăiește alături de ele, împarte bucuriile și necazurile lor. Emisiuni ca ”Acces Direct, sau ”În gura presei” (nu este relevant postul tv pe care sunt transmise cele două, pentru că emisiunile de tipul respectiv pot fi întâlnite pe aproape toate canalele), știrile de la ora cinci îi dau prostului nostru o imagine cuprinzătoare a lumii în care trăiește, o înțelegere comprehensivă a societății, așa că de la televizor dă fuga și votează. După vot, la circa cinci zile, află rezultatele și este fericit că au ieșit ai lui, sau din contră. Mânia îi umple sufletul și așa plin de ură pe ceilalți, pentru că de la ei i se trag toate. A uitat că data trecută au ieșit ai lui, dar el avea și atunci tot aceiași pantaloni rupți în fund pe care îi are și acum, pe terasă la o bere, unde cântă artistul foarte cunoscut, cu nume sonor de mezel. Prostul nostru autohton are idealuri înalte sau puternice, cum doriți, dacă le calculăm de exemplu în cai putere: Un BMW dacă aș avea…ce viață. Aș putea-o claxona pe blonda de vis a vis, dar așa…nu pot fi mârlan să o strig așa golănește de pe trotuaru' ăsta. Blonda de vis a vis se gândește la rândul ei la același BMW: cum s-ar mai uita dobitocu' de vis a vis la mine dacă aș fi la volanul înțolit în piele al animalului pe patru roți. Printre ei chiar trece în acel moment un nenorocit de BMW de serie redusă și consum mare. Numai că în BMW se află un alt tip de prost: este prostul autentic, cu stil. Este foarte rar întânit pe trotuar, pentru că trăiește mai mult în televizor. Acolo este mediul lui. În general. Pentru că în situații speciale acest rar exemplar poate fi găsit într-o multinațională. Consultanță, fast food, nu contează. Dar musai pe un post de management. Nu poate fi pe o poziție medie, pentru că nu se poate. Pozițiile astea care necesită asumare de responsabilitate, volum de muncă ridicat și sacrificii nu pot fi ocupate de proști pentru mult timp. Un prost într-o asemenea poziție, este ori dat afară, ori, destul de des, este avansat. La început prostul simte ceva, un complex există undeva în subconștient măcar, lucrurile nu merg tocmai cum ar fi vrut, ar putea să jure chiar că îi simte pe cei din jur râzând când e întors cu spatele, dar cu timpul, pe măsură ce este avansat, sentimentul se estompează, prostul nostru este tot mai sigur pe sine, pericolul de a se trezi și a-și da seama de mocirla în care se află este evitat, iar prostul supraviețuiește, viața lui capătă o tentă de culoare roz superlavabilă și rezistentă la intemperii. De ce ajunge prostul în asemenea poziții și cum supraviețuiește mai ales, sunt întrebări care mă macină în articolul de față.
Tipul nu știe să citească clar un buget, nu știe exact cum merge piața, așa că face proiecțiile de vânzări raportându-se la consumul benzinei de la BMW-ul din garaj și apa de la piscina din curte. Cum face totuși de rezistă acolo? De ce e nevoie de un prost acolo sus? O să râdeți, dar răspunsul e simplu. Pentru că e nevoie de el acolo. El a dat deja o probă. A asigurat ratingul la emisiunile pentru imbecili de la tv și este loial produselor pentru care se face reclamă, schimbându-le conștiincios, când reclama îi spune să o facă. Deci e competent. Dar de ce este totuși nevoie de el? Pentru că tipul gândește mai încet și din cauza asta nu-și permite să aibe principii, așa că le împrumută mereu pe ale șefului și le schimbă odată cu șefii care se schimbă și ei. Tot din cauza vitezei și a profunzimii gândirii este tentat să spună mereu ”da, se poate”, niciodată ”ar trebui să ne gândim”, sau ”vă propun să”, sau și mai rău, un simplu ”nu”. În momentul când spune ”da, se poate” lucrurile sunt mai destinse, totul e mai ușor, acțiunile pe care le ia sunt acoperite de gândirea șefului: ”Va trebui să vă concediem pe toți. Eu am luptat cât am putut, dar ei au fost duri, de neclintit. Așa că plecați acasă.”
Țin minte că lucram prin anii '95 într-o multinațională și o echipă de manageri la nivel regional vizitează o unitate din România. Unul din tipii cu morgă și costum se adresează jovial directorului pe România: ”A venit toamna; cad frunzele…este frumos.” Românul, puțin încordat, se întoarce spre directorul de operații şi-i șoptește printre dinți: ”Sunt frunze pe jos”. Acesta, deja agresiv, dar pe un ton controlat totuși se adresează supervizorului de lângă el: ”Nu știți să faceți un singur lucru ca lumea. O să vedeți voi aprecierea performanțelor…”. De astă dată, supervizorul, isterizat, se întoarce spre șeful de unitate și urlă: ”Sunteți niște imbecili! E o cocină aici! Vă dau afară pe toți!” În sfârșit, eu eram ultimul din rând, așa că am luat o poziție de iepure împietrit cu urechile lăsate, ochii plecați umil, numărând în gând dalele de piatră ce intrau în raza mea vizuală. ”…Vreau o listă cu vinovații și cu măsurile pe care ai de gând să le iei! E ultima dată când mai înghit gălușca asta!” M-am uitat pe furiș în timp ce urla, dar nici urmă de gălușcă. Am ieșit cu vinovații la o bere după ce s-a terminat toată tărășenia, după care a doua zi am făcut un raport în care vinovat de toamnă, de căderea frunzelor și de vânzările slabe în general conform ”targetului”, era de vină un tip, pila cuiva de sus, așa de sus, că toți au fost de acord că e o nenorocită de toamnă venită într-o nenorocită de țară, stoarsă de comori și resurse de capitaliștii sălbatici, activitatea fiind evalută pe general ca acceptabilă. Primele de la sfârșitul de an pentru echipa de manageri au fost de ajuns să acopere concediile pentru următorii 10 ani ai managerilor și ai familililor extinse ale acestora pe linie maternală și paternală până la a șaptea spiță.
Cam pe aici s-ar situa și răspunsul: Un sistem foarte bine pus la punct, standardizat, procedurat și simplificat până la cele mai înalte cote va accepta întotdeauna cel puțin o duzină de tâmpiți în conducere și, deși rezultatele din punct de vedere financiar-declarat par dezastruoase, tâmpiții vor avea întotdeauna un bilanț pozitiv. Indiferent de țară și companie. Chiar și după răsunătoarele prăbușiri, Pan American World Airways 1991, Daewoo 1999, Enron 2001, Sabena 2001, World Com 2002, Lehman Brothers 2008, toate au avut tâmpiții lor care s-au descurcat din punct de vedere financiar. Începutul crizei din 2008 este mai mult decât relevant. A se vedea Public Broadcasting Service, documentarul de pe ”Frontline” intitulat ”The Untouchables” (http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/untouchables/). Dar rezultatul pozitiv obținut de proștii cu stil nu a fost posibil decât prin încrederea totală, acordată de proștii de duzină.
Nici șansele pentru o carieră în politică nu sunt rele. Acolo este într-adevăr un paradis al proștilor. Și, la fel, succesul lor se bazează pe noi, proștii de jos, care îi alegem constant, le iertăm orice. Dar asta într-un articol viitor.
