Este extrem de dificil să-ţi clarifici impresiile despre omul şi cărturarul Adrian Marino (refuză să accepte că ar fi literat, critic sau istoric literar şi e de-a dreptul scandalizat când e considerat eseist), după lectura masivului volum Viaţa unui om singur (Polirom, 2010), apărut postum, conform dorinţei testamentare a autorului. Afirm dintru-nceput că la lectură şi încă mult timp după aceea, admiraţia, revolta şi mila creştină se amestecă de-a valma. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am avut chiar momente tulburi de regret că m-am apucat să citesc cartea. Dar, pe de altă parte, acest mare mizantrop – în sens aristotelic (ceva între bestie şi zeu) sau, mai degrabă sartrean („iadul sunt ceilalţi”) – e dublat şi de un psiholog lucid, în marginile cinismului devastator, având, după opt ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu în Bărăgan, puterea şi cutezanţa să afirme că „cei ce sunt buni ies din închisoare şi mai buni, iar cei răi ies şi mai răi”. De aceea, mă simt îndemnat să formulez o întrebare care ar putea fi considerată, probabil, neavenită: fost-a Adrian Marino, la intrarea în închisoare, un om bun? Un răspuns tranşant e greu de dat. Dar îl putem aproxima. Se poate afirma că s-a manifestat, încă din copilărie, ca neadaptat, asocial, veşnic neîmpăcat cu lumea, cu familia: „M-am născut şi am devenit repede un rebel, inconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent. Intram permanent în conflict cu mediul meu familial şi social, cu orice regulă educativă şi de convenienţă socială”. N-a fost iubit de părinţi şi nu şi-a iubit părinţii: „Aveam cele mai proaste relaţii cu mama, care nu mă iubea”. Îşi consideră tatăl, realizat social, un ratat cultural, un om mediocru, „steril, timid, dominat de o soţie tiranică”. N-a avut prieteni („nu comunicam cu nimeni”), iar pe colegii de şcoală elementară, gimnaziu şi liceu i-a considerat mediocri in corpore, „şterşi, mărunţi şi aroganţi”, ca şi pe profesori de altfel („mediocri şi meschini”). La universitate-i la fel: „Singurul (s. n.) profesor universitar, în înţelesul obişnuit al cuvântului, despre care păstrez amintiri frumoase şi recunoscătoare a fost N. I. Popa”, chiar dacă acesta avea, nu poate uita, „studii de doctorat ratate la Sorbona”. (Această din urmă precizare nu-l împiedică să considere neavenite documentele unui istoric literar ieşean despre respectivele doctorate ratate.) Nu-i rămâne decât să se „baricadeze în interior”. Dar, permis fie-mi să observ, interiorul are cotloane obscure, e neaerisit, e cu totul şi cu totul inospitalier. Rememorând anii studenţiei afirmă că n-a avut nici un profesor de la care să înveţe ceva, considerându-se autodidact: „Eram autodidactul perfect, regăsit, mai târziu, în Un uomo finito de G. Papini”. Incapacitatea de a se livra ca discipol (refuză să se pună, fie şi pentru o perioadă determinată, sub tutela lui G. Călinescu sau a lui Tudor Vianu) chiar şi-n anii formării intelectuale, şi-o afirmă necontenit. Mărturisirea pe care o face e incredibilă: „De şase decenii, cel puţin, gândesc mereu altfel, aproape în toate domeniile. Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurătate – care nu este nici sentimentală nici socială – este greu de suportat. O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie. Mai întotdeauna inexprimabilă şi incomunicabilă. Nu doresc nimănui o astfel de contrarietate şi uzură interioară. Fără ieşire şi fără o adevărată consolare […] Mă simt apăsat, adesea strivit, de amintirea unei vieţi care nu mi-a dat, în esenţă, nici o satisfacţie profundă”. Diagnosticul pe care şi-l aplică e necruţător: „Nu m-am plăcut niciodată. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat să trăiesc”. Ca un muribund ce-şi donează trupul facultăţilor de medicină, se livrează, fără menajamente, istoriei culturii: „Nu mă proclam nici exemplar, nici reprezentativ, ci doar demonstrativ. Sunt un simplu document de epocă şi nimic mai mult”.
Nu-i prea convingător nici în postura de document de epocă, întrucât nu doar epoca îl încarcă de contradicţii, ci şi firea, ca să întrebuinţez un eufemism, deloc în armonie cu orice realitate exterioară şi cu sine. Omul care aspiră să devină istoric literar, să exploreze mediul scriitoricesc, afirmă apăsat că tagma e profund şi funciar dezamăgitoare: „Toate contactele mele literare, cu personalităţi indiscutabile, nimic de spus, mi-au confirmat în mod definitiv, megalomania fundamentală, organică, mie profund antipatică a scriitorului”. Mai puţin, probabil, a lui Macedonski, megaloman în marginile patologicului, despre care scrie o excelentă carte, pentru a accesa atât de hulitul titlu academic de doctor în litere. Să-l fi iertat doar pentru că nu l-a cunoscut personal?!
E mult decepţionat că n-a întâlnit în închisoare decât extrem de puţini „democraţi de tip occidental”, celulele fiind populate mai ales cu „politicieni de mâna a doua şi cu câţiva deputaţi, cel mult, cu agentura electorală a partidelor istorice mai ales”. Era o „masă amorfă de militari, preoţi, frontierişti (condamnaţi pentru tentativa trecerii ilegale a frontierei în Iugoslavia şi-n Occident – n.n.), sionişti, organizaţii tinereşti, ţărani anticolectivişti, mulţi arestaţi pentru omisiune de denunţ, şi alte asemenea categorii neîncadrabile precis într-o grilă ideologică”. Afirmaţia care urmează e de necrezut: „Cu această faună politică nu aveam nici o afinitate. Nu era lumea mea. Un dialog real nu era posibil. Ea nu înţelegea nici sensul represiunii, nici revoluţia socială care începuse în România în forme atât de violente”. Consideraţiile sale ulterioare despre incapacitatea burgheziei române de a „resorbi şocul istoric al dictaturii comuniste”, despre „spectacolul execrabil (din puşcării – n.n.) al politicianismului balcanic, intrigant şi lipsit de scrupule”, care-l „distra” (!), deşi i se părea „odios şi ridicol” n-au nimic detestabil. Dar ele circumscriu o psihologie vrednică de milă. Crede că-i o mare inechitate (!) să fie închis alături de „politicieni de duzină”. Scriu fiecare cuvânt cu teama de a nu-l nedreptăţi, de a nu-i minimaliza suferinţa. Care-i reală. Dar, pe de altă parte, atât perioada sa penitenciară, cât şi cea care a urmat, de relativă libertate, sau, cea de după 1989, sunt marcate de drama de a nu-i fi recunoscută marea personalitate ideologică, morală şi culturală, dramă cu accente aproape patologice. O afirmă uneori explicit: cultura română nu-l merită şi nici poporul român, ticăloşit. Dar, vai, viaţa-i va demonstra că nici evadarea din această cultură fără fond nu-i posibilă. Eşuează în tentativa de a se afilia celei franceze, urmarea fiind o critică umorală a tot ce depăşeşte perioada clasică a acesteia. Mizantrop incorigibil: cusururile umanităţii blochează orice tentativă de afirmare a unui intelectual de talia sa. Oare insistenţa cu care aminteşte „resentimente şi defulări de dimensiuni monstruoase” nu are şi-un ascuns tâlc introspectiv? Simplă impresie de lectură…
Ajunge să afirme că închisoarea este „o farsă tragică”, doar pentru că unii dintre cei încarceraţi promovează un aşa-zis criteriu etic, de care, fără să motiveze, forţând limitele pamfletului, pare a se teme: „Observam preocuparea şi chiar obsesia, adesea morbidă, a criteriului etic. Mai precis, a turnătoriei şi a turnătorilor. Marele subiect de discuţii, de incriminări, acuzaţii, polemici […] Criteriul etic nu era de fapt, de cele mai multe ori, decât alibiul fără replică al variantei compromiterii, insultei şi voluptăţii denigrării, care, la români, sunt enorme. O capacitate de terfelire. Ponegrire şi desfiinţare practic fără limite. O pasiune a vituperării, a pamfletului fără egal. Cred că ea este inexistentă la un alt popor, în aceeaşi intensitate şi în proporţii de masă. Înjurătura la români este o virtute şi o voluptate naţională. Este doar transferarea în politică, unde ţine loc de competenţă, idei, programe constructive şi multe altele. Un resentiment şi o defulare de dimensiuni monstruoase, într-un registru minor şi trivial”. Nici poporul român, cum spuneam, şi nici cei din închisoare nu-l merită! Şi, până la urmă, nici Dumnezeu: „Nu mă rugam. De fapt nici nu ştiam ce poate să însemne acest lucru. Nu aşteptam să mă salveze o minune. Dacă Dumnezeu există, cu siguranţă că el nu ştie de existenţa mea şi că nu reprezint pentru El o preocupare”.
Desfide, la o lectură mai grăbită pe bună dreptate, literatura închisorii, evocările acestui spaţiu: „Este un gen pe care-l detest profund. Fals, afectat, artificial, mai ales total indecent. Mistica închisorii n-am avut-o niciodată. Iar a face literatură, beletristică, fraze frumoase, imagini şi formule fericite, a urmări efecte pur estetice pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales acum, culmea imposturii literare, a mistificării amorale. A cinismului literar, estet, exorbitant şi a egocentrismului de autor”. Desigur, vor fi şi dintre cei care se vor mira că, iată, literatul nu prea înţelege natura umană şi nici resorturile intime, psihologia creaţiei literare. În ceea ce mă priveşte consemnez doar faptul că el recade în obişnuita-i intoleranţă în a-şi ilustra teza prin scrierile lui N. Steinhart, prin serialul tv Memorialul durerii al Luciei Hossu-Longin („o mistificare totală”, „culme a imposturii”) ori prin Memorialul de la Sighet („enormă mutilare şi falsificare”, „culme a imposturii”). N-o spune direct, dar sugestia lui că nu i se acordă un spaţiu fizic şi ideologic în aceste producţii îl roade, iar când opune propriile-i amintiri nu face decât să mistifice literar-retoric: „La Jilava, în atmosfera saturată de vapori de apă, de transpiraţie şi hidrogen sulfurat, o muscă ce intra pe fereastră zbura un metru, apoi cădea moartă. Nu rezista”.
Îşi asociază drama, în plan spiritual, disproporţionat, neavenit, cu drama istorică a creştinismului, „o religie – îmi spun adesea – mult prea radicală, absolutistă, irealizabilă şi deci utopică. La antipodul structurii naturale umane”. Însă drama lui socială şi ideologică, eşecurile de tot felul stârnesc deopotrivă compasiunea pentru om şi repulsia pentru sistem, iar constatarea că majoritatea celor ce au făcut puşcărie sau a altora, mulţi, neagreaţi de statul totalitar li s-a întâmplat la fel nu micşorează impactul ci, dimpotrivă, îi dau şi o mai mare forţă distructivă. E cu totul explicabil că nu acceptă munca de jos, eventual fizică, dar stârneşte cel puţin nedumeriri, care sunt speculate până la ultimele consecinţe, că se complace să fie un întreţinut, acoperind delictul moral cu expresia de freelancer. Asociată cu enigma faptului că totuşi s-a plimbat prin toată Europa capitalistă, adiţionând burse, în timp ce altora, mai puţin „pătaţi” nu li se aproba vreo ieşire nici măcar în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de Germania comunistă, viaţa sa devine suspectă în ochii multora. Dar, să ne păstrăm doar în limita a ceea ce afirmă Adrian Marino despre singurătatea sa funciară, ca şi de cea indusă de vremuri… Şi afirmă, de pildă, că, după ce lui, un necunoscut chiar şi-n mediile culturale ale Clujului în care locuieşte, i se acordă Premiul Herder, este nevoit să înfrunte un baraj de ostilitate la toate nivelele. Se vede treaba că nu-şi dădea seama de meandrele psihologiei umane şi de teribilele distorsionări ale acesteia în comunism.
