Învăţământul din România a devenit, trebuie s-o recunoaştem, o amintire. Poporul spaniol, spunea Ortega y Gasset în Spania nevertebrată, este acum „norul de praf care stăruie după ce pe marele drum istoric a trecut în galop un mare popor…” România se tot descompune, se tot descompune, ca să-l reluăm pe Ortega, iar învăţământul nostru actual, modern şi democratic, nu este decât spectrul a ceea ce fusese cândva, în tristul regim comunist. La trecutu-ţi mare, minor viitor! Poate că aşa ar trebui să fie, poate că viziunea romantică a lui Eminescu şi a generaţiei lui (dar şi a celor care au urmat, cei care au făcut România şi România Mare) e fundamental greşită şi popoarele, cu tot cu sistemele lor de învăţământ, trebuie să accepte obligatoriu lecţia decăderii, a descompunerii iremediabile, a domniei cantităţii, cum spune René Guénon. Lecţia amară a incapacităţii de a mai construi firesc, organic, aşezat. A imposibilităţii de a fi mai buni ca cei de dinainte.
Lecţia bacalaureatului din acest an e mai profundă decât lasă să se vadă imaginile triste, de mahala, care au circulat pe televizor. Nu doar instituţiile sunt acum în cauză, chiar dacă, în logica momentului, ele au fost de vină. Nu doar procurorii sunt culpabili, deşi ei au greşit din punct de vedere profesional. Nici părinţii, codaşi şi ei la învăţătură morală, aşa cum s-a spus adesea, nu sunt străini de cele întâmplate. Chiar elevii, care ne sunt atât de dragi pentru că reprezintă viitorul ţării, nu sunt lipsiţi de responsabilitate pentru ce se petrece în învăţământ, la fel ca şi dascălii şi, cu voia dumneavoastră, ultimii pe listă, nici politicienii nu sunt uşi de biserică. Se poate construi o scară a vinovăţiei pentru cele ce se petrec în învăţământ? Dar la ce ar folosi aceasta? La ce ar folosi o scară a responsabilităţii într-o societate unde toată lumea acuză pe toată lumea şi nimeni nu se consideră vinovat pentru nimic? Unde toată lumea îşi cultivă imaginea în detrimentul fondului şi unde nimeni nu se judecă întâi pe sine, ci se uită numai la cei din jur? La ce bun să mai construim o procedură nouă, când toate cele pe care le-am adoptat în ultimii ani s-au dovedit falimentare?
Ceva mult mai profund şi mai grav stăruie în societatea noastră şi se acumulează subteran, ca un gaz toxic, gata să explodeze. Nu este vorba despre explozii sociale, teoretizate de foştii prooroci comunişti. Nu ne aşteaptă o revoltă socială, deşi nedreptatea materială e flagrantă. Chiar rezolvată problema materială, toxicitatea socială se va acumula în continuare, fără oprire. În joc este ceva mult mai profund; este ideea de Adevăr, pe care societatea actuală a respins-o de plano şi de care a uitat total. Este ideea de Dreptate, pe care s-a construit cea mai mare simfonie a antichităţii, Republica lui Platon, şi de care oamenii de azi nu mai vor să audă decât în termeni cotidieni, falsificatori. A face dreptate şi a fi în posesia adevărului a devenit acum o joacă de copii, un troc de semidocţi, un conclav de politruci. Aceste valori, de care lumea noastră fuge cu uşurinţă şi încordare înfrigurată totodată, se răzbună în forma în care vedem. În locul Adevărului, avem televiziunile. În locul vieţii, avem ştirile. În locul Dreptăţii, avem stima de sine şi siguranţa neghioabă a egoului atotputernic. Toate aceste paralizii metafizice ale lumii actuale sunt de citit în bâjbâiala penibilă de la bacalaureat a tuturor părţilor: a autorităţilor (care nu mai au nevoie de nicio prezentare!) şi a copiilor (care pendulează, de fapt, între bravura păcatului de a păcăli sistemul şi la fel de jalnica bravură de a fi „corecţi”), a părinţilor (care de la primii ani de şcoală ai odraslelor nu se gândesc decât la cariera acestora, mimând o dragoste firească şi o grijă liniştită şi fiind gata să facă orice pentru a ascunde scăderile copilului) şi a profesorilor (aceştia, prinşi între „grija” părintească şi atotputernicia sistemului politicianisto-birocratic au abandonat de mult fondul de lehamitea formei. Asta li se şi cere: să nu intervină mai profund de „abilităţi” şi „competenţe”, să nu le dea copiilor impresia că este ceva dincolo de „imagine” şi „negociere”, „eficienţă” şi „dinamică”. Atât!). Avem, iată, rodul acestor noi învăţături. Avem profesori şi părinţi care „negociază” (pe sub masă, e drept, dar de ce ar face-o în văzul lumii?), avem copii care au „abilităţi” la copiere şi se descurcă foarte bine la capitolul „comunicare” (un elev care ieşea de la dialogul cu procurorii a făcut, involuntar, o afirmaţie care spune multe despre situaţia în care ne aflăm. Întrebat cum a fost, elevul a apreciat că procurorii au fost…”cooperanţi”!). Avem, în fine, o „dinamică” socială fără precedent. Halal!
