Asumați-vă spațiul. Mergeți pe teren!

Viorica Joiţa 7 septembrie 2013 0 Comentarii

Cercetarea sociologică nu este posibilă fără asumarea spațiului și a problemei de cercetat – spunea un profesor drag mie. În fapt, aș afirma că o mare parte din obiectul de cercetare al unei științe este dată de probleme actuale care pot fi identificate. Cu alte cuvinte, în calitate de cercetător ar trebui, așa cum scria Mills[1], să privim dincolo de „necazurile personale” și, mai mult decât atât, să nu cădem în capcana indiferenței, a apatiei sau, mai rău, a superficialității (mă refer la îmbrățișarea unor viziuni asupra problemei fără a trece totul printr-un filtru).

Nu știu dacă următorul rezultat se datorează programei școlare, însă, știu sigur că în ceea ce mă privește, harta mentală de-acum câțiva ani (în sine sau ca probleme, preocupări) nu depășea zona Bucureștiului. În fond, de ce ai fi avut altă preocupare? Cea mai anostă materie din liceu era reprezentată de istorie – paradoxal, deși se spune că istoria ordonează mintea, nu reușise decât să facă totul mai confuz (nu mai știu dacă denumirea sa era „Istoria României”, dar era suprasaturată de noile concepte ca „diversitate”, „multiculturalitate” și altele de acest fel).

Astfel că, de vreo doi-trei ani, a început să se facă lumină. Nu aș găsi un termen mai bun pentru a ilustra procesul decât „trezirea”. „Trezirea – scria Hesse – reprezintă pentru mine un fel asemănător de realitate concentrată, de acolo îşi şi trage numele; în asemenea ceasuri am într-adevăr impresia că aş fi zăcut vreme îndelungată în somn sau într-o stare de somnolenţă, iar acum m-aş fi trezit cu mintea mai limpede şi mai receptivă ca niciodată”[2].

Numai cu mintea limpede poți merge pe teren, de data aceasta, chiar prin părțile Ardealului. Ardealul nu se lasă nici el mai prejos: cu greu poți izbuti să nu te lași prin în mrejele sale. Nu întâmplător, cred eu, „bătălia politică sau geopolitică” pe acest spațiu apare când și când. De aceea, ți se cuibărește în minte gândul că Dumnezeu a înzestrat Transilvania cu asemenea bogății spre a îndulci întrucâtva apăsările locuitorilor, apăsări exterioare voinței lor.

Preocuparea mea se referă la aspecte ce țin de relațiile interetnice dintre români și maghiari. În cazul de față, am să descriu pe scurt cazul unei localități unde românii sunt majoritari[3].

În comuna Voșlobeni sau Voșlăbeni din județul Harghita românii sunt majoritari; aici trăiesc 1118 români și 770 maghiari. Localitatea este situată între comunele Sândominic (24 români, 5906 maghiari), Suseni (40 români, 4838 maghiari), Joseni (40 români, 5332 maghiari)[4]. De aceea, s-ar putea să auziți în discursuri că este numită „enclavă românească”.

Ca să ajungi aici trebuie să treci, după orașul Miercurea Ciuc, prin localitățile în care cetățenii români de etnie maghiară sunt majoritari. Pe drum, după șocul tipic bucureșteanului – plăcuțele bilingve – al doilea șoc este acela al steagurilor și stegulețelor așa-zisului „Ținut Secuiesc”, unele fluturând chiar pe instituții publice. În Voșlobeni, nicio casă construită lângă drum nu avea acest simbol afișat. Despre Voșlobeni (de unde se pare că proveneau și părinții lui Ion Creangă) se spune că este una dintre cele mai vechi așezări omenești din Bazinul Giurgeului. Localitatea[5]a fost atestată documentar în primele decenii ale secolului al XVII-lea (1630) într-un document ce se află în Arhivele statului din Miercurea Ciuc.

Se crede că numele așezării vine din maghiară, Vasláb-Vașlábu, însă, există argumente care susțin faptul că așezarea a luat naștere odată cu „desprinderea unor țărani aserviți din moșia Oșlobeni pe moșia familiei nobile Lazar din Lăzarea (…). Voșlobenii au adus cu sine numele așezării ce au întemeiat-o, care a fost la început „Oșlob”, ”Oșlobeni”, având la bază cuvântul slav „oșlob”, care înseamnă „eliberat”[6].

După așezarea secuilor aici, au existat relații bune între aceștia și populația românescă deoarece românii și secuii aveau același sistem de cultură a pământului (pământul era considerat bun comun), iar cum „pământ era destul”, aceștia au putut conviețui timp îndelungat împreună în bună înțelegere.

Așa cum spuneam, în Voșlobeni românii sunt majoritari. În satul în care am poposit – Izvoru Mureșului – de fapt, etnicii maghiari sunt mai mulți decât românii – după spusele localnicilor. În principiu, populația vorbitoare de limbă maghiară se găsește la intrarea în localitate (mai găsești printre ei și câțiva români), iar dacă vrei să pornești în căutarea românilor, etnicii maghiari/ secuii, cum își spun ei – îți vor indica partea opusă a satului. Așa că trebuie să te înarmezi cu ceva răbdare dacă vrei să ajungi până acolo, ai ceva de mers pe jos.

Între timp, n-am ezitat să testez anumite „mituri”- cum spun unii, „adevăruri”- cum spun alții,  despre zonele unde locuiesc etnici maghiari laolaltă cu etnici români. Așa că nu m-am sfiit să intru prin toate magazinele sau localurile dimprejur și să interacționez cu oamenii de acolo. Din păcate pentru iubitorii de asemenea mituri, n-am reușit decât să le infirm. Secuii vorbesc o română impecabilă. Cei mai zgârciți la cuvinte, măcar au înțeles ce le-am cerut.

Până să ajung la majoritatea românească m-am plimbat nestingherită pe ulițele satului și, într-un final, am ajuns și la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, locul unde Î.P.S. Ioan Selejan a adus laolaltă doi piloni identitari: credința ortodoxă și istoria românească (în curtea mânăstirii există un edificiu-muzeu al spiritualității românești, unde îi veți găsi lalolaltă pe Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Mihai Viteazul și alții). Și tot aici, pentru cei care nu știu, pe 15 august, de „Adormirea Maicii Domnului”, Arhiepiscopul Covasnei și Harghitei le-a împarțit românilor stegulețe cu tricolorul pentru ca aceștia să le ducă acasă.

Continuându-mi drumul, am ajuns și în partea românească a satului (Izvoru Mureșului). Aici este situată și biserica românească, unde – în cadrul slujbei de duminică – preotul punctează și importanța conservării identității lor românești. Dacă vorbiți cu sătenii români vă vor spune, probabil, că etnicii români și maghiari se înțeleg bine și se căsătoresc între ei. Ca să vă arate că așa este unii încep și îi și enumeră, alții completează cu date știute de ei.

Un aspect comun în cele câteva discuții (atât cu românii, cât și cu maghiarii) este acela că toți refuză să vorbească despre politică. Mai mult, spun ei, toate problemele, dar și scânteile de conflict pleacă de acolo. De aceea, „noi n-avem treabă cu politica”, „noi nu discutăm politică” sau „eu nu mă uit la televizor, că e numai politică”, o să auziți destul de des.

Dincolo de acestea, ca vizitator în satul din Voșlobeni, mai ai o curiozitate. Pe drum vezi pensiuni, unele par goale, astfel că te întrebi din ce trăiesc oamenii de aici. Din punct de vedere economic, n-am reușit să găsesc răspunsul la această întrebare. Un om al locului mi-a spus, însă, că înainte era funcțională o carieră de dolomită în Voșlobeni, unde lucrau aproximativ 3000 de oameni pe salarii destul de mici. Ulterior, a fost închisă, astfel că astăzi se mai pot vedea doar ceva utilaje și clădiri părăsite.

            În final, pentru că m-am lovit de comentarii pe lângă subiect (răuvoitoare sau care etichetează) și neașezate în context, îndemnul meu este acela de a merge pe teren și de a ne documenta înainte să ne pronunțăm pe teme pe identitate/etnicitate etc. Realitatea socială este înțeleasă cel mai bine când mergem pe teren, nu doar când citim, dar, din păcate, puțini avem disponibilitatea de a mai face acest efort.