Un pilon principal care susţine practica imigrării în masă este ideea că ţările vestice sunt caracterizate inerent de o formă „civică” de apartenenţă naţională. Ţările vestice exprimă dorinţele „naturale” ale „omului ca om” pentru drepturi egale, domnia legii, libertatea de expresie şi proprietate privată. Stângiştii şi conservatorii la modă insistă asupra autenticităţii istorice a acestei definiţii civice. Această identitate civică, ne spun ei, este ceea ce face din ţările vestice ceva unic şi totodată universal. Unic, pentru că sunt singurele ţări unde ideea de cetăţenie a fost radical separată de orice trecut etnic sau religios; şi universal, pentru că aceste valori civice sunt adevăruri evident pe care toţi oamenii le doresc, ori de câte ori oportunitatea de alegere le este dată.
Includerea criteriului etnică sau istoric-religios în conceptul apartenenţei vestice este manifest neliberal. Ba mai mult, este astăzi luat de bun că dacă ţările vestice ar trăi conform ideii de apartenenţă civică, acestea trebuie să renunţe la orice sens de europenitate şi creştinătate ancestrală. Această deschidere pentru imigranţi de etnii multiple şi trecut religios diferit este în prezent văzută ca fiind o expresie mai veridică a caracterului inerent al ţărilor vestice, în detrimentul ancorării în orice noţiune precum etnie europeană şi istoricitate creştină.
Realitatea prin care constituţiile ţărilor vestice au fost concepute şi înţelese în termeni etnici şi creştini (dacă numai implicit la fondatorii ţărilor europene, niciodată pentru o eră a migraţiilor în masă) a fost trecută cu vederea în mod oportun de elitele la modă azi. Aceste elite minimalizează în mod voit un fapt, şi anume că ţările liberale ale Europei au apărut în interiorul graniţelor etnolingvistice, unde strămoşii au trăit timp de generaţii – Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Suedia, Norvegia, Finlanda şi Danemarca – au fost statele cu cele mai puternice constituţii, instituţii şi trăsături liberale. Acele state (sau imperii, precum cel Austro-Ungar) compuse din grupuri etnice multiple erau cele extaziate de forme neliberale de naţionalism etnic şi rivalităţi intense ale identităţilor şi graniţelor politice. Cu alte cuvinte, memoria istorică arată că un grad ridicat de omogenitate etnică tinde să producă valori liberale, în schimb ţările sau zonele cu număr ridicat de grupuri etnice diversificate au tendinţa de a genera tensiuni etnice, conflicte şi instituţii neliberale. Aşa cum a argumentat Jerry Muller în „Us and Them” (Foreign Affairs: Martie/Aprilie 2008), „Democraţia liberală şi omogenitatea etnică sunt nu doar compatibile; ele pot fi complementare.”
Stângiştii la modă şi conservatorii s-au diferenţiat în direcţia de redefinire a rădăcinilor istorice ale naţionalismului vestic şi abolirea identităţii etnice ale naţiunilor occidentale. Eric Hobsbawm, cel mai cunoscut apărător al Marii Terori din Uniunea Sovietică, a convinst mare parte a lumii academice, în cartea sa Nations and Nationalism since 1780: Programme, Myth, Reality (1989), că statele naţionale din Europa nu au rezultat din împărtăşirea memoriei istorice a oamenilor, un simţ al apartenenţei teritoriale şi locuiri, dialecte similare şi trăsături fizice; nu, statele-naţiuni ale Europei au fost „construite social”, entităţi, „tradiţii inventate,” „imaginate” de oameni care s-au perceput ca parte a unui grup „mitologic” într-un trecut necunoscut. Hobsbawm a căutat în mod deliberat să discrediteze orice simţ de identitate etnică printre europeni, descriind practicile de creare ale propriilor naţiuni că fiind basme moderne administrate de capitalişti şi birocraţi din locuri sus puse unei populaţii pre-moderne amestecate.
Stângiştii însă nu au fost singurii care au insistat pentru o interpretare pur civică a naţiunii; conservatorii în vogă, de asemenea, au încercat să şteargă creştinătatea şi etnicitatea din experienţele istorice şi principiile fondatoare ale naţiunilor europene. Strategia lor discursivă nu a implicat dezonorarea trecutului ci proiectarea înapoi în istoria europeană a unei noţiuni universale de apartenenţă occidentală care include rasa umană. Cea mai proeminentă şcoală în formularea acestei viziuni a provenit din scrierile lui Leo Strauss. Aceasta este nota în care am citit cartea lui Grant Havers Leo Strauss and Anglo-American Democracy: A Conservative Critique (2013). În această carte intens cercetată şi întotdeauna clară, Havers argumentează într-o manieră calmă dar eficientă că Strauss nu era conservatorul tradiţional pe care stângiştii l-au făcut; el era un apărător ferm al principiilor egalităţii liberale şi oponent ferm al oricărei forme de civilizaţie occidentală ancorată în identitatea creştină şi etnică.
Opoziţia vehementă a lui Strauss la adresa comunismului, împreună cu entuziasmul vădit în apărarea democraţiei americane, aşa cum a fost aceasta în anii ’50, a creat impresia eronată că acesta era un „conservator de dreapta”. Însă, aşa cum explică Havers, Strauss era la fel de critic în privinţa „extremiştilor de dreapta” (care apreciau forme de cetăţenie legate de obiceiurile naţionaliste şi memoria istorică a unui popor anume) precum şi la adresa Noii Stângi. Strauss a considerat că America era o naţiune universală prin geneza acesteia pe principiile care reflectă dispoziţiile „naturale” ale tuturor oamenilor pentru viaţă, libertate şi fericire. Aceste principii au fost prima oară descoperite de grecii antici într-o manieră filosofică şi raţională, însă nu erau particulare grecilor, ci erau mai degrabă „adevăruri eterne” reţinute de filozofii greci în scrierile lor împotriva regimurilor tiranice. În timp principiile erau accesibile tuturor oamenilor ca şi oameni, doar câţiva mari filozofi şi oameni de stat au demonstrat tăria intelectuală şi personală necesare pentru a înţelege şi descrie în mod realist aceste principii. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor au posedat suficient echipament mental aferent fiinţelor raţionale pentru a recunoaşte aceste principii drept „drepturi” intrinseci naturii proprii, atât timp cât le-a fost acordată şansa de a delibera asupra unei vieţi „bune”.
„Critica conservatoare” a lui Havers la adresa lui Strauss constă esenţialmente în accentuarea unicităţii originilor occidentale şi creştine ale principiilor fondatoare a democraţiei anglo-americane. În timp ce conservatorismul tradiţional al lui Havers include aprecierea pentru astfel de principii liberale clasice, precum domnia legii, guvernarea constituţională şi separarea bisericii de stat, argumentul lui este acela că principiile liberale mai sus menţionate îşi au rădăcinile primordial în creştinătate, în particular în idealul de caritate al acesteia. El ia drept sigură familiaritatea cititorului cu acest ideal, ceea ce este regretabil din moment ce nu este pe deplin înţeles, însă este în mod general considerat că creştinătatea încurajează activităţi caritabile, lupta cu sărăcia şi progresul educaţiei. Havers are ceva mult mai profund în minte. Caritatea creştină, dintr-o perspectivă politică, este o stare de fapt unde individul caută o recunoaştere înţelegătoare a ideilor şi credinţelor care sunt diferite de ale sale. Creştinii caritabili caută să înţeleagă alte puncte de vedere şi sunt dispuşi să se angajeze în propruneri politice şi idei alternative şi nu să se opună acestora în lipsa unui dialog deschis. Havers argumentează că principiile drepturilor naturale încorporate în geneza Americii nu pot fi separate de această dispoziţie caritabilă; nu doar că fondatorii Americii, aceia care au creat Scrierile Federaliste, erau hotărâţi în afirmarea viziunii conform căreia acţionau drept credincioşi creştini în formularea creării Americii, dar erau şi critici ai sclaviei greceşti, ai militarismului şi ai puterii aristocratice împotriva voinţei poporului.
Pe tot parcursul cărţii Havers dezbate modul anistoric prin care Strauss şi discipolii acestuia au purces la „minimalizarea sau ignorarea rolului creştinătăţii în formarea tradiţiei anglo-americane” – când înregistrările istorice arată copios că creştinismul a jucat un rol central în cultivarea idealurilor de individualism şi toleranţă, abolirea sclaviei şi respectul pentru demnitatea tuturor oamenilor. Havers dezbate şi respinge ideea ciudată straussiană a similitudinilor rolului şi importanţei pe care filosofia greacă a avut-o în formarea tradiţiilor anglo-americane, când se ştie că datele istorice arată pe larg că filosofii greci se opuneau egalităţii naturale a oamenilor, erau apărători ai sclaviei, dar şi susţinători ai viziunii tragice asupra istoriei, ai inevitabilităţii războiului şi domniei celui mai puternic.
Havers contestă de asemenea apărarea straussiană a unor figuri precum Lincoln, Churchill, Roosevelt, Hobbes, şi Locke drept susţinători ai tradiţiei anglo-americane fondată pe idei greceşti „eterne”. El arată cum creştinismul a fost influenţa predominantă în dezvoltarea intelectuală şi acţiunea acestor oameni. Havers împărtăşeşte cititorilor propriul simţ al neîncrederii privind larga influenţă pe care straussienii au reuşit să o exercite asupra conservatorismului american (până în punctul transformării sublinierii originale a tradiţiilor şi comunităţilor într-o chemare pentru răspândirea valorilor universale pe tot globul), în ciuda propunerii unor viziuni atât de indiferente la „date uşor disponibile”.
Practic, straussienii nu erau îngrijoraţi de veridicitatea istorică, cât cât erau determinaţi să argumenteze că civilizaţia occidentală (identificată de aceştia cu tradiţia anglo-americană) a fost filosofic concepută de la începuturi drept o civilizaţie universală. În acest efort, Strauss şi discipolii săi au crezut cu adevărat că liberalismul american a căzut pradă „jugului” istoricismului şi relativismului german, care a infuzat în principiile americane privind drepturile naturale noţiunea că acestea sunt valide pentru anumiţi oameni şi nu bazate pe Raţiunea Umană. Istoricismul german – idee conform căreia orice cultură prezintă o viziune particulară asupra lumii şi că nu există facultate raţională aflată deaspura istoriei – a condus la bagatelizarea principiilor drepturilor naturale prin limitarea acestora la un anume timp şi spaţiu. Mai rău de atât – iar filosofii moderni precum Hobbes şi Locke sunt de asemenea responsabili – principiile drepturilor naturale au fost separate de ideea antică grecească connform căreia putem clasifica modele de viaţă bazate pe gradul de excelenţă şi elevaţia sufletului uman. Filosofia modernă privind drepturile naturale doar a oferit individului dreptul de a-şi alege propriul stil de viaţă, fără orice îndrumare privind ce este o „viaţă bună”.
Strauss credea că acest liberalism relativist nu poate face faţă unor provocări ale altor concepţii filosofice şi moduri neliberale de viaţă, ale comunismului şi fascismului, spre exemplu, decât dacă este raţional bazat pe principii eterne. Acesta a crezut că grecii antici au înţeles mai bine decât oricine că unele adevăruri sunt adânc înrădăcinate în adevărata natură a omului, nu relative unei ere sau culturi, ci esenţiale pentru ce este mai bine pentru „individ că om”. Aceste adevăruri au fost citate în folosofia modernă a drepturilor naturale, însă într-o manieră defectuoasă. Oamenii moderni au tins să apeleze la instinctele inferioare ale omului, la o societate care doar asigura securitate şi preocuparea pentru plăcere, în apărarea propriilor idealuri de libertate şi fericire. Însă cu o citire adecvată a textelor antice şi un curriculum bazat pe „Great Books”, sufletul studenţilor contemporani ar putea fi elevat deasupra unei vieţi de căutări triviale.
Această accentuare a standardelor absolute, universale şi „naturale” a atras un număr de creştini proeminenţi către Strauss. Canadianul George Grant (1918-1988), spre exemplu, a fost atras de potenţialele utilităţi ale accentuării de către Straus a valorilor eterne ca şi contrapondere la eroziunea convingerilor creştine în Canada zilelor sale, mai degrabă laică, liberală şi consumeristă. Grant, explică Havers, nu a realizat pe deplin că Strauss nu a fost nici conservator nici creştin, ci un ferm susţinător a unui liberalism cu bază filosofică şi lipsit de orice identitate creştină. Grant a savurat rădăcinile britanice şi protestante ale tradiţiei anglo-americane, chiar dacă existau anumite afinităţi între el şi Strauss; Grant era ferm convins de superioritatea civilizaţiei anglo-saxone şi credea în responsabilitatea ce-i revenea de drept acesteia în a aduce umanitatea la un nivel cultural superior. Diferenţa este că Grant a afirmat particularităţile religioase şi etnice ale civilizaţiei anglo-saxone, în timp ce Strauss, deşi sionist care a crezut într-un stat naţional evreu, a căutat să portretizeze civilizaţia anglo-americană într-un limbaj filosofic curăţat de orice particularitate creştină şi etnicitate europeană.
Strauss şi-a dorit o interpretare revizuită a cetăţeniei anglo-americane aflate deasupra identităţilor tribale şi particularităţilor istorice. Obiectivul acestuia a constat în dotarea guvernului anglo-american cu o filosofie politică pe post de bastion împotriva provocărilor „intolerabile” din dreapta sau stânga, ceea ce ar fi pus în pericol liberalismul însuşi. Occidentul trebuie să afirme universalitatea adevărului propriului mod de viaţă şi să se apere împotriva oricărei forme de exprimare care ar ameninţa acest mod de viaţă. Havers observă că Strauss a fost îngrijorat în mod particular de inabilitatea regimurilor liberale, ca în cazul republicii Weimar, de a face faţă provocărilor neliberale. El şi-a dorit o ordine liberală care ar putea asigura supravieţuirea evreilor, şi cea mai bună asigurare o reprezintă acea ordine liberală care vorbeşte în termeni neutri şi în dialect pur filosofic, fără a oferi predilecţie vreunei credinţe, ascendenţă istorică sau etnică. El şi-a dorit un liberalism care să lucreze spre a submina orice norme conservativ ancestrale sau tradiţionale care să încline balanţa moştenirii fondării Americii în favoarea unui anume popor, având drept consecinţă discriminarea la adresa evreilor. Doar într-o civilizaţie strict universală evreii s-ar simţi în siguranţă pentru a-şi păstra propria identitate.
Havers ne aduce în faţă un alt vechi conservator, Willmoore Kendall (1909-1968), care a fost atras de gândirea straussiană, chiar dacă aspecte substanţiale ale propriei gândiri erau incompatibile cu cele ale lui Strauss. Printre aceste diferenţe se regăsea „populismul majoritar” al lui Kendall împotriva elitismului aristocratic al lui Strauss. Aristocraţii pe care Strauss îi avea în minte erau filosofi şi oameni de stat care au înţeles valorile eterne ale Occidentului, în timp ce oamenii majoritari pe care Kendall îi avea în minte erau americanii mai degrabă conservatori prin tradiţie şi adânc ataşaţi rădăcinilor lor ancestrale din America, decât credincioşi în drepturile universale născocite de filosofi. În timp ce Kendall era atras de scepticismul lui Strauss privind discursul nelimitat, lucrul de care se temea nu rezidă în modurile în care grupurile particulare etnic/religioase s-ar putea folosi de libera exprimare pentru a-şi proiecta drepturile ancestrale şi astfel a nesocoti – din perspectiva lui Strauss – universalitatea liberalismului, ci „opusul a ceea ce Strauss se temea”; anume că o societate deschisă necunoscătoare a propriilor rădăcini istorice, permiţînd chestionarea nelimitată a propriilor identităţi ancestrale, împotriva înclinaţiilor naturale ale majorităţii pentru propriile rădăcini şi tradiţii, ar distruge tradiţia anglo-americană.
Havers aduce de asemenea în discuţie cerinţa lui Kendall pentru o politică restrictivă a imigraţiilor care să coincidă cu dorinţa majorităţii. În timp ce Havers este în principal îngrijorat în legătură cu rădăcinile creştine ale democraţiei anglo-americane, el identifică această viziune a lui Kendall cu conservatorismul propriu-zis. Viziunea straussiană conform căreia America este o naţiune excepţională prin virtutea de a fi bazată pe declaraţii/afirmaţii filosofice, care cumva au ridicat această naţiune la rangul de model în lume, este, în viziunea lui Havers, mai aproape de îndepărtarea stângistă de identităţile şi tradiţiile religioase decât de orice conservatorism veritabil. Conservatorii, sau paleo-conservatorii, cred că identităţile umane nu sunt simple alegeri arbitrare decise de indivizi abstracţi în completă desconsiderare a istoriei şi a dispoziţiilor naturale ale oamenilor pentru a se grupa în societăţi cu identităţi etnice şi religioase similare.
Aceste diferenţe dintre strausieni şi vechii conservatori sunt foarte particulare, căci, aşa cum Harvers subliniază, Strauss era foarte atent la identităţile particulare ale poporului evreu, criticând pe aceia care cereau o formă liberalizată a identităţii evreieşti bazată doar pe valori. Evreii, a insistat Strauss, trebuie să-şi menţină fidelitatea pentru propria naţionalitate, mai degrabă decât pentru o „teologie liberală”, altfel vor sfârşi prin a-şi distruge identitatea istorică particulară.
Acum, Strausienii ar putea la fel de bine să răspundă afirmând că identitatea anglo-americană este diferită, conştient dedicată valorilor universale, însă, aşa cum Havers arată în mod atent, această subliniere privind filosofia drepturilor naturale poate fi înţeleasă propriu-zis şi în afara originii religioase a fondatorilor şi (deşi Havers este mai puţin categoric în privinţa acestui lucru) în afara obiceiurilor, instituţiilor şi etnicităţii fondatorilor. Citindu-l pe australianul Frank Salter:
„Statele Unite au început ca un stat etnic implicit, a cărui identitate protestant-europeană a fost luată ca atare. Drept rezultat, părinţii fondatori au făcut puţine remarci privind etnicitatea, însă John Jay a declarat în 1787 că America a fost ‘o naţiune unită, oameni descendenţi ai aceloraşi strămoşi,’ o declaraţie proeminentă în unul din documentele filosofice fondatoare ale brepublicii care nu a atras nici un dezacord” (230).
Ideea că naţiunile occidentale sunt toate naţiuni propoziţionale nu se referă numai la Statele Unite, ci a fost aplicată naţiunilor colonizate ale Canadei şi Australiei, şi întregului continent european, în urma supoziţiei că, drept urmare a Iluminismului, naţiunile europene au fost redefinite de astfel de valori „universale” şi drepturi individuale, separarea Bisericii şi a Statului, democraţia. Drept rezultate, liberalii şi conservatorii „mainstream” de astăzi insistă în mod regulat că Europa este inerent „o comunitate de valori,” nu de etnii sau religie, ci de valori care aparţin umanităţii. În consecinţă, raţionamentul duce la aceea că dacă Europa se dedică acestor valori, atunci trebuie să îmbrăţişeze migraţia că parte a propriei identităţi. Multiculturalismul este un mod de a facilita participarea imigranţilor la cultura universală, făcându-i astfel să se simtă acceptaţi prin recunoaşterea tradiţiilor particulare, în timp ce sunt gradual înghiontiţi să gândească într-o manieră universală. Însă, aşa cum Salter scoate în evidenţă,
„Aceasta nu este nici pe departe o interpretare completă a ideilor iluministe, care includ naşterea naţionalismului modern, privilegiile democratice ale majorităţii etnice şi legarea emancipării minorităţilor de asimilare. Iluminismul celebrează, totodată, ştiinţa empirică, inclusiv biologia, care a culminat cu înţelegerea de sine completă a omului ca şi parte a naturii” (213).
Liberalii din secolul XIX erau suporteri înflăcăraţi ai naţionalismului şi ai importanţei apartenenţei la o comunitate care are tradiţii şi strămoşi comuni. Pretenţia lui Eric Hobsbawm cum că naţiunile europene erau „construcţii ideologice” create fără o împământenire substanţială pe tărâmuri imemoriale, folclor şi etnie, ar trebui să fie combătută prin ideile unor liberali naţionalişti precum Camillo di Cavour (1810-1861), Max Weber (1864-1920), şi chiar John Stuart Mill (1806-1873). În timp ce aceşti liberali au accentuat o formă de naţionalism compatibilă cu valorile liberale clasice, ei erau şi suporteri fermi ai identităţilor naţionale într-un timp în care „naţionalismul non-xenofobic” era menit a recunoaşte ceea ce erau în esenţă grupurile minoritare etnic în interiorul ţărilor europene. Niciunul dintre aceşti liberali nu şi-a imaginat naţiunile europene drept simple locuri identificate prin valori liberale aparţinând oricui şi obligate să devină şerveţele de „bun venit” pentru întreaga lume.
Mai mult decât atât, gânditorii Iluminismului au fost părinţii unei ştiinţe a diferenţelor etnice, care de atunci a dat naştere cunoaşterii empirice şi a arătat astăzi în mod convingător că etnia nu este o simplă construcţie socială ci are şi un substrat biologic. Aşa cum Edward O. Wilson, Pierre van den Berghe şi Salter au scris, etnia comună este o expresie a rudeniei extinse la nivel genetic; membrii unui grup etnic sunt legaţi biologic în acelaşi fel în care membrii unei familii sunt înrudiţi, chiar dacă legătura genetică nu este la fel de marcantă. Numeroase scrieri sunt pe cale de a fi publicate spre a susţine viziunea conform căreia oamenii sunt etnocentrici, iar dispoziţii altruiste precum împărtăţirea, loialitatea, grija, şi chiar iubirea maternă, sunt expuse primar şi intens în interiorul grupurilor mai degrabă decât într-un universal „noi”, cu desconsiderarea comunităţii unui individ. Preocuparea lui Strauss pentru identitatea evreilor este consecventă cu această ştiinţă.
Limbajul straussian privind „drepturile naturale” aparţinând „individului ca om” este preponderent o bolboroseală lipsită de orice veridicitate istorică şi suport ştiinţific. Hegel a respins clar argumentul că oamenii se nasc cu drepturi naturale de care nu s-au bucurat niciodată, până când câţiva filosofi le-au descoperit şi apoi au creat civilizaţia occidentală ex nihilo. Omul „în existenţa lui naturală şi imediată” n-a fost niciodată posesor de drepturi naturale. Aceste drepturi despre care fondatorii vorbesc, care au fost anunţate în varii feluri în crearea naţiunilor Canadei şi Australiei, şi prescrise în constituţiile moderne ale naţiunilor europene, au fost dobândite şi câştigate doar printr-o mişcare istorică lungă, ale cărei origini pot fi găsite în Grecia antică, dar care includ de asemenea, aşa cum Havers insistă, istoria creştinătăţii şi, aş adauga eu, istoria dreptului roman, Evul Mediu Catolic, Renaşterea, Reforma Protestantă, Iluminismul şi Revoluţiile Burgheze.
Discipolii lui Strauss consideră că o cale de a înfrânge tendinţele societăţilor liberale spre relativism sau celebrarea concepţiilor pluraliste de viaţă fără orice sens de clasificare a stilului de viaţă a cetăţenilor este aceea de a împarţi reverenţe şi ataşament patriotic pentru tradiţia anglo-americană, prin accentuarea nu a identităţii aparte a acestei tradiţii, ci prin fundamentarea acesteia în devotamentul filosofic antic pentru „bine” şi „perfecţiunea umanităţii.” Însă acest efort de inoculare a angajamentului naţional prin educarea cetăţenilor cu ajutorul clasicilor Greciei antice şi marilor oameni de stat ai libertăţii liberale este predestinat să eşueze şi s-a dovedit un eşec. Problema nihilismului este nonexistentă în societăţile cu un sentiment puternic de respect pentru practicile tradiţionale, figuri patriarhal autoritare şi un sens al poporului propriu şi al ţării natale. Calea spre ieşirea din această criză a nihilismului occidental este renaţionalizarea liberalismului, renunţarea la noţiunea cultural-marxistă potrivit căreia libertatea înseamnă eliberarea de toate identităţile pe care nu individul le-a ales, precum şi accentuarea bazei istorice şi natural-etnice a identităţii europene.
Traducere Ovidiu Preda
Sursa: www.counter-currents.com
